ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 103 (Sept  2017)
 
 COMUNICAT DE PRESĂ
EUROLAN-2017
Summer School on Biomedical Text Processing
 EDITORIAL
CALEA SALVĂRII IMEDIATE
Cu ceva timp în urmă, îmi propuneam să scriu, să reuşesc să traduc trăirile, stările prin intermediul cuvintelor scrise, care, de cele mai multe ori, sunt mai uşor de perceput pe hârtie decât în viu grai. Cuvintele scrise au o altă încărcătură, cea a gândirii premeditate, în comparaţie cu spontaneitatea din limbajul vorbit, iar dacă la această manieră îmi mai orientez paşii spre o idee din afara lanţului trofic al concretului, se cheamă că mă pot implementa în maniera unei povestiri.
Trăim timpuri de derută, în care fiecare este supărat pe fiecare, dar cu toate astea nu doresc să aduc reproşuri vreunei persoane. Avem cu toţii metode diferite de abordare, uneori prea radicale şi asta din cauză că vrem prea mult unul de altul, de la o bucăţică de timp care abia s-a scurs din clepsidra existenţei milenare. Istoria ne grăbeşte, lumea întreagă se grăbeşte, iar evoluţiile socio-politice lasă în permanenţă deschisă calea conflictelor. Dar nu despre acestea doresc să scriu, nu despre răutăţile ce cuprind întreaga societate supusă unei permanente agitaţii, unei prea mari implicări în tot ceea ce înseamnă politic, ci despre stările profund interioare, despre evadările din cotidian, aceste supape fără de care existenţa noastră nu ar fi decât rezultatul economiei regnului animal.
 INTERVIU
ÎN DIALOG CU VERONICA BALAJ
Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care știe să prețuiască clipa, existenţa şi frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzațional, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timișoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecție de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
A avut fericita șansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi îi dorim şi pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea şi cărora, firește, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultăţii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început  încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucureşti (1984-1986), apoi cursul de limbă şi civilizaţie franceză la  Universitatea din Neuchatel, Elveţia, în anul  2000, urmând un schimb de experienţă (stagiu) la France Culture, redacţia de la Radio France Internationale (1992),  Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franţa (1994) etc.
 CĂRŢILE ZEIT
ÎN CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI, DE RODICA MOISE IANĂŞ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2013
Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.
Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.
Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.
Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...
Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…
 REVERENŢE CRITICE...
SFERA  DE PĂMÂNT DE EMILIAN MARCU
Volumul de versuri „Sfera de pământ”, semnat de scriitorul Emilian Marcu, apărut la Editura Detectiv Literar, în colecţia Clynamen, Bucureşti, 2017, cu o Prefaţă semnată de scriitoarea şi criticul literar Mioara Bahna şi o Postfaţă aparţinând scriitorului, publicistului şi criticului literar Florin Dochia, care semnează şi coperta, adună în cele 242 de pagini poeme ce prezintă o anumită lume a satului, a pământului natal, lume cu care autorul se identifică, căreia îi aparţine şi, asumându-şi-o cu iubire, o aduce în spaţiul liric pe care-l stăpâneşte cu gândul şi cu inima. O carte scrisă poate din determinarea individuală de a învinge lupta cu fricile cauzate de problemele de identitate, conştiinţă şi autocunaştere, într-o necesitate de a-şi reconfirma stima de sine într-o lume precară, îmbuibată de ambiguităţi.
Poetul Emilian Marcu crede într-o anumită relaţie de iubire faţă de tovarăşii săi de drum, conlocuitorii aceleaşi sfere de pământ, iubire fără de care viaţa nu poate merge mai departe. Ei pot fi cei plecaţi de mult timp pe cărări albite de tăcere: „Ştefan, veghe sfântă pentru noi / Trupul sfânt ni-l ţine în cununie.” (Putna, pag. 37); sau: „În îndelunge aduceri aminte, / plânge George Bacovia la vioară.” (În cătunul pierdutei tristeţi..., pag.205).  Pot fi părinţii: „Dar şi casa şi salcâmul / Sunt tot fum şi amintiri / Şi nici tata şi nici mama / nu-mi mai pot fi musafiri.” (Aburul pâinii..., pag.41);„De-ai putea o clipă, tată, / Să te-ntorci din nou acasă (...) Acum stau în prag de casă: Din doi astăzi unul nu-i.” (Drum de fum, pag. 26); „Ochii măichii odrăslesc în gând; / Că ea ştie - este sfânta ei menire - / Să fie pâinea caldă strajă la copii, Altar în casă fie pâinea cea curată!” (Aburul pâinii..., pag.41). Poate fi femeia iubită: „Doamna mea, pe-un pat subţire, / Dormim mireasă şi mire! // Doamna mea, pe-un pat curat, / Carnea ni s-a-nvolburat! // (...) Doamna mea, pe-un pat de flori, / Carnea noastră-i de ninsori!...” (Doamna mea..., pag. 69). Dar mai presus de oricine şi de orice stă neuitarea originilor, a limbii: „ În tipare sfinte limba românească / Să ne fie leagăn şi prea bun destin.” (Fagurele gurii, pag.70) şi porunca grâului, ce se zămisleşte în pământul sferei sale, o poruncă ce vine de dincolo şi trece dincolo: „Grâu-n bob se-agită a-nfrăţi / Ca-n colindul sfânt de răstignire” (Putna, pag. 37).
 SPIRITUALITATE
SENSURI VECHI ŞI MEREU ACTUALE
Vine o vreme, când omul devine mai conştient de sine, când îşi pune tot felul de întrebări despre existenţa proprie, sensul acesteia, rostul personal în societate, planuri de viitor. Chiar dacă preocupările zilnice îi absorb aproape toată atenţia şi concentrarea, tot îi mai rămâne un crâmpei de timp şi pentru introspecţie. Poate acel timp reprezintă oaza de linişte, refugiul sacru unde se adăposteşte de intemperiile vieţii, de furtunile care dau năvală asupra sufletului, aproape să-l înece. Pentru fiecare om, asemenea spaţiu, fizic sau imaginar, este deosebit de important şi necesar. Acolo îşi retrage cugetul şi inima, scufundându-le în adâncurile fiinţei, unde speră că va afla răspunsuri şi linişte. Spiritul încearcă să supravieţuiască, fiind atacat de gânduri negative, de lovituri ascunse, de mâhniri şi insuccese. Dar viaţa nu e tocmai aşa de crudă. Clipe de soare, bucurie şi răgaz există, însă, de cele mai multe ori, oamenii trec pe lângă ele pasivi, ignorându-le, fiindcă problemele cotidiene sunt atât de copleşitoare. Ori, unii cred că prea multă bucurie aduce imediat şi vremuri de restrişte. Astfel, ei rămân mereu în gardă, pentru a fi cât mai pregătiţi pentru eventualele lovituri. Totuşi, viaţa nu este un inamic, chiar dacă unii aşa o percep. Ea poate fi aliatul nostru de nădejde, ajutorul şi speranţa noastră. Viaţa este în noi înşine. Aşa cum suntem sau cum vrem să fim, tot astfel este şi ea. Ceea ce depinde doar de noi, împlini cum se cuvine, astfel încât să nu fim afectaţi prea mult. Însă nu avem niciun control asupra întâmplărilor venite din exterior, care nu depind absolut deloc de noi. Din păcate, cele mai multe, chiar ne afectează profund, distrugându-ne liniştea şi încrederea în oameni. Deşi foarte mulţi oameni ne sfătuiesc să avem încredere în semenii noştri, cugetul nostru ezită, aducându-şi aminte de loviturile primite de la cei mai mulţi. Desigur, trebuie să iertăm, însă tot vom fi vigilenţi şi foarte atenţi la ceea ce se petrece lângă noi şi în jurul nostru.
 ÎNVĂŢĂMÂNT
ÎNVĂŢAREA PE TOT PARCURSUL VIEŢII
Unul dintre scopurile educaţiei este formarea tipului de personalitate cerut de condiţiile actuale şi de perspectivă ale unei societăţi. Educaţia contemporană se vrea a fi o educaţie pentru schimbare, rămânând, de cele mai multe ori, din păcate, educarea doar  la nivel pur teoretic, în vederea integrării elevilor pe piaţa muncii. Flexbilitatea, toleranţa şi adaptabilitatea sunt printre cele mai importante abilităţi de viaţă şi de lucru în echipă. Aceste abiliăţi se dezvoltă printr-un continu proces de învăţare activă, experimentare şi reflecţie. Dezvoltarea acestor abilităţi ajută la înfruntarea provocărilor vieţii. 
Piloni ai educaţiei formale, cadrele didactice, de regulă, criticate, umilite, din totdeauna subfinanţate şi desconsiderate, promovează prin exemplul personal, abilităţile cheie, necesare adaptării şi integrării pe piaţa muncii din România contemporană. Formaţi fiind cu ajutorul metodelor clasice şi într-un stil destul de inflexibil, educaţi cu pumnul în gură, cadrele didactice zilelor noastre sunt printre agenţii care promovează ideea conform căreia, “capul plecat, sabia nu-l taie.” Linguşeala şi umilinţa sunt atributele celui cu “capul plecat” care nu se vrea a fi o ameninţare şi speră că va fi cruţat de către cel care are în mâinile sale puterea de a-i face rău. Coincidenţă sau nu, acestea sunt şi atributele celor ajunşi în funcţii de conducere drept recompensă a obedienţei, supunerii şi umilinţei personale. Experienţa practică ne arată că şederea cât mai îndelungată pe un fotoliu de director sau inspector, este direct proporţională cu perioada de linguşire pe lângă reprezentanţii partidului care trebuie.
 REPERE...
RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (2)
(ELEMENTE DE FILOSOFIA RELIGIEI)
I. Homo religiosus
d)Transcendența spre Sfârșit
Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).
Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență.
 ATELIER
ÎN ORAŞUL MEU A SOSIT CIRCUL
Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.
În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.
Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.
 ATITUDINI
IAR NOI LOCULUI NE ŢINEM…
Nu-i cu putință ca un individ, o familie, un popor sau o țară să le aibă pe toate (sănătate, bogăție, frumusețe, înțelepciune) și toate să-i meargă din plin pe drumul anevoios spre fericirea deplină (combinația de vis dintre desăvârșirea moral-spirituală și mulțumirea material-corporală). Căci, dacă așa ceva ar fi posibil, atunci ateii s-ar umfla în pene și ar striga din fundul bojocilor: Iată, răul poate fi învins de om în scurta lui viață și fericirea nu-i un ideal imposibil de atins, prin urmare, Dumnezeu, Judecata finală și binomul răsplătirea drepților-pedepsirea păcătoșilor sunt concepte numai bune pentru cei care țin morțiș să creadă în ele!...
România, de pildă, a fost dăruită de Creator cu ambele mâini în ceea ce privește rodnicia pământului, bogățiile subsolului, așezarea geografică (la gurile Dunării și la întretăierea marilor artere comerciale dinspre Est către Vest și dinspre Nord către Sud), clima, rețeaua hidrografică și blândețea reliefului (coline domoale și munți fierăstruiți prin popasuri, trecători și defilee, care din vremuri imemoriale au înlesnit legăturile traco-geților de pe cei doi versanți ai Carpaților), astfel contribuind în decursul timpului la fundamentarea românismului pe unitatea limbii (în română nu există dialecte, ci numai subdialecte!) și pe forța centripeto-spirituală a tradițiilor multimilenare.
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii