ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

REPERE...

RELIGIA SAU NEVOIA STRINGENTĂ A OMULUI DE TRANSCENDENT (IV)
(Elemente de filosofia religiei)
II. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu
Socotind că numai rațiunea poate depăși subiectivitatea simplei experiențe, atât filosofii (de la Platon încoace), cât și teiștii au elaborat în decursul timpului patru categorii de argumente raționale în favoarea existenței lui Dumnezeu, fiecare cu variantele din interiorul său: argumentul teleologic, moral, ontologic și cosmologic.  La aceste patru argumente consacrate din filosofia religiei, consider că trebuie să-l adăugăm pe cel metalogic, termenul „metalogic” vizând în acest caz ceea ce există dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești.
1) Argumentul teleologic (teleos=scop, plan) pornește de la formidabila ordine și precizie matematică din microunivers și macrounivers: mișcarea electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului (de pildă, Pământul este situat taman la distanța optimă față de Soare în ceea ce privește asigurarea condițiilor necesare de lumină, căldură și apă pentru viață, se rotește în jurul lui cu circa 107.000 km/oră, singura viteză potrivită pentru contrabalansarea atracției solare și menținerea planetei pe orbită și în fiecare 24 de ore execută o rotație completă în jurul axei sale înclinată cu 23,5 grade,  ceea ce determină regularitatea apariției zilei și nopții), extraordinara complexitate a celulei vii (conține până la 200.000 de miliarde de molecule), uluitoarea organizare a stelelor, gazelor și altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (Calea Lactee, bunăoară, numără peste 100 de miliarde de stele) și a galaxiilor în roiuri de galaxii (unii astronomi presupun că în Univers ar exista circa 100 de miliarde de galaxii, distanțele dintre galaxiile unui roi fiind, în medie, de ordinul unui milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice pentru mintea umană, rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul (văzutele și nevăzutele) supunându-se legii divine de-a se deplasa în spațiul necuprins, întru realizarea planului stabilit încă de la Facere de către Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.
Forma cea mai populară a argumentului teleologic îi revine lui William Paley (1743-1805), arhidiacon de Carlisle și filosof al religiei. În esență, acesta se prezintă astfel: Dacă cineva găsește pe câmpul gol un ceasornic și întrucât ceasornicul este proiectat, va trage concluzia justă că n-a apărut din întâmplare, ci că a fost conceput și executat de un ceasornicar. În mod analog, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii în care trăim, ni se impune evidența că în spatele ei se află un mare Proiectant.
Dar cum dovezile teiste în favoarea argumentelor au fost considerate ba neconvingătoare din punct de vedere psihologic („Convingerea psihologică precede demonstrația rațională” sau, așa cum afirmă Martin Marty, „apologeții știu prea bine că dovada convinge numai dacă oamenii sunt deja convinși să creadă”), ba nevalide din punct de vedere logic (întrucât concluzia nu poate fi mai largă decât premisele, filosoful germano-american Walter Kaufmann se întreba dacă putem să dovedim existența lui Dumnezeu printr-un raționament valid în care Dumnezeu să nu apară în nici una dintre premise, fiind știut faptul că dacă nu apare în nicio premisă, El nu va apărea nici în concluzie și că dacă apare, atunci raționamentul nu mai este valid), ba defectuoase din punct de vedere epistemologic (I. Kant susținea că „folosind numai concepte, este imposibil să înaintăm până la descoperirea unor noi obiecte și ființe supranaturale” și că fiindu-ne accesibil doar phenomenon-ul sau lucrul pentru mine, nicidecum noumenon-ul sau lucrul în sine, toate încercările de-a dovedi existența lui Dumnezeu „vor fi incapabile să edifice un pod rațional peste prăpastia care separă felul în care lucrurile ne apar și acela în care sunt ele în realitate”), ba inadecvate din punct de vedere ontologic (a spune că ceva este inevitabil, nu este totuna cu a afirma că el este ontologic adevărat, căci „chiar dacă nu se poate demonstra că este fals, el poate totuși să fie fals”), ba deplasate din punct de vedere axiologic (Kant credea că moralmente este necesar să-L postuleze pe Dumnezeu, altminteri „înseși principiile mele morale ar fi aruncate peste bord și nu aș putea să mă lepăd de ele fără să devin insuportabil în propriii mei ochi”), firește că în atari condiții, dovada lui Paley în favoarea argumentului teleologic a fost luată la scărmănat.
În primul rînd de David Hume și Immanuel Kant. Spun „în primul rând”, atât pe faptul că au existat și alți critici (John Stuart Mill cu contraargumentul său construit pe metoda inductivă a „căderii de acord”, Bertrand Russell cu inconsecventa sa probă evoluționistă, care nu neagă argumentul teleologic, ci impune modificarea lui, Aldous Haxley, care credea că selecția naturală a fost capabilă să învingă enormele dificultăți generate de teoria apariției Universului din întâmplare etc.), cât și pentru strânsa legătură dintre scepticismul humean și criticismul kantian.
Astfel, pornind de la axioma că efectele asemănătoare au cauze asemănătoare, David Hume arată că argumentul teleologic este edificat prin analogie și că teoria proiectării conține dificultăți și absurdități, motiv pentru care, prin personajul Philo din Dialoguri asupra religiei naturale, el propune „să se suspende cu totul cercetarea prin raționament a problemei existenței lui Dumnezeu”.
Deși nu a prezentat niciodată vreo probă împotriva lui Dumnezeu și nu a desconsiderat cu totul argumentul teleologic, I. Kant ținuse să demonstreze că acesta este neconcludent, așa că din premisele „Argumentul teleologic se bazează pe experiența proiectării și a ordinii în lume” și „Experiența nu ne conferă niciodată ideea unei Ființe absolut perfecte și necesare”, el deduce că „O Ființă necesară nu poate fi dovedită prin proiectarea observată în Univers”. Totuși, adaugă el, asta nu înseamnă nicidecum că respectivul argument nu are forță. Da, căci din faptul că în lume există indicii clare ale unui „aranjament deliberat” și că acest aranjament este străin lucrurilor înseși, care „posedă această ordine în mod contingent și nu spontan”, rezultă că „există o cauză (sau cauze) sublimă și înțeleaptă, care a ordonat lumea”. Cu precizarea că existența Universului unificat pledează cu hotărâre în favoarea unei singure cauze...
Prin urmare, cum trebuie să existe o cauză sau o rațiune a ordinii existente în lume, avem dovadă dependenței argumentului teleologic de cel cosmologic, în sensul că primul împrumută principiul cauzalității de la al doilea.
2) Argumentul moral             
Trebuie spus că această abordare în favoarea existenței lui Dumnezeu a fost concepută de Kant, părintele ei, dar ca un postulat practic, nu ca un argument rațional. Prin această „deplasare de la ceea ce este raționalmente necesar la ceea ce este moralmente cerut” (Geisler), Kant spera că, punându-L pe Dumnezeu în legătură cu valorile morale concrete ale omului, iar nu cu rațiunea lui abstractă, va dovedi că datoria morală impune ca oamenii să caute binele suprem (summum bonum), conceput ca unirea dintre virtute și fericire. Dar cum acest lucru este cu neputință în această viață, chiar și pentru acel om care-și face datoria, Kant decretează că „Dumnezeu și viața viitoare sunt două postulate, care, potrivit principiilor rațiunii pure, sunt inseparabile de obligațiile pe care aceeași rațiune ni le impune”.
Sigur, nu toți gânditorii moderni sunt de acord cu Kant, că, adică, postularea lui Dumnezeu se constituie în garanția împlinirii datoriei morale a omului. William James, de pildă, vroia, în numele omului modern, să știe care este „valoarea practică a religiei în viața lui și în lume”. Mult mai radicală este poziția lui Søren Kirkegaard vizavi de toate argumentele, danezul spunând că este o nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu!
N.B.: Întrucât Kant nu susține că experiența morală îi cere omului să postuleze că realmente există Dumnezeu, nici argumentul nu necesită această concluzie.
Dar ceea ce n-a făcut Kant (să transforme argumentul moral în probă rațională), au făcut alți cugetători de după el. Bunăoară, gânditorul teologal Hastings Rashdall, pornind de la obiectivitatea unei legi morale, susține că „postularea lui Dumnezeu este necesară din punct de vedere rațional” și că trebuie să existe o Minte morală absolut perfectă. Argumentația lui este următoarea: Dacă legea morală este obiectivă și independentă de mințile individuale, atunci trebuie să-și aibă sediul într-o Minte absolut perfectă și care există independent de mințile umane finite! În plus, este necesară din punct de vedere rațional o atare Minte infinit perfectă pentru a ne putea explica existența obiectivă a legii morale.
La rândul său, gânditorul scoțian William R. Sorley procedează la lărgirea argumentului moral: Dacă există o lege morală superioară, anterioară și independentă de mințile finite ale oamenilor, atunci trebuie să existe și o Minte supremă din care derivă acest ideal moral obiectiv! Tot Sorley ne înfățișează în ce constă deosebirea dintre legile naturale și legea morală: primele au numai o necesitate formală (pot fi cunoscute și aplicate ca părți ale universului observațional), pe când legea morală, cu calitatea ei prescriptivă pentru activitatea umană, nu poate fi considerată o parte din universul observațional-științific. De ce? Fiindcă ea este cu ceva mai mult decât ni se pare că este natura și decât fac oamenii, fie că ei fac sau nu (ea este ceea ce oamenii trebuie să facă!) și fiindcă ea vine de dincolo de universul observabil. Motive pentru care legea morală nu poate fi considerată o parte formală a universului (trebuința morală are vocație transcendentală), căci ea pretinde explicații dincolo de lumea naturală.
Argumentul moral al scriitorului irlandez C.S.Lewis merge pe linia conceptuală a lui Rashdall și Sorley, la care adaugă câteva elemente noi: trebuie să existe o lege morală, pentru că altfel dezacordurile n-ar avea sens, toate criticile ar fi inutile, respectarea promisiunilor n-ar mai fi necesară și nu ne-am mai cere scuze în cazul încălcării legii morale; această lege nu poate să fie un instinct de turmă (oamenii își controlează impulsurile și instinctele) și nu poate să fie o simplă convenție sau fantezie, deoarece există o putere absolut perfectă în afara omenirii, care este mai asemănătoare cu inteligența decât orice altceva cunoaștem noi. Cât privește bergsonianul Elan Vital, C.S.Lewis este de părere că dacă acesta poate să năzuiască și să aibă un scop, atunci el este o Minte, ceea ce reprezintă însăși esența argumentului moral.
Dar iată și trei exemple în care legea morală este utilizată pentru a dovedi inexistența lui Dumnezeu:
a) Faimoasa probă a lui Pierre Bayle (1647-1706), în care francezul își fixează prima premisă „Răul există”, iar a doua „Un Dumnezeu atotputernic ar putea distruge răul”, respectiv „Un Dumnezeu binevoitor ar vrea să distrugă răul”. Întrucât răul nu este distrus, din cele două perechi de premise, Bayle extrage următoarele concluzii:
a1) Dumnezeu este atotputernic și, deci, răuvoitor într-un fel oarecare;
a2) Dumnezeu este binevoitor și, deci, neputincios într-un fel oarecare;
a3) Dumnezeu este atât răuvoitor, cât și neputincios;
a4) Nu există niciun Dumnezeu.
Cu toate că unii insistă să susțină că logica nedreptății se constituie prin ea însăși într-o probă a neexistenței lui Dumnezeu, concluziile lui Bayle (voi reveni asupra acestei probe în capitolul următor - „Problema răului”) nu rezistă. Drept urmare, nici n-au fost văzute de majoritatea nonteiștilor ca o concludentă dovadă negativă. Din următoarele motive: este posibil ca Dumnezeu să întreprindă ceva pentru a distruge răul; este cu putință să existe un bine mult mai mare prin nelichidarea răului; poate că ceea ce-i acuma rău, face parte dintr-un vast ansamblu al binelui; este posibil ca distrugerea răului să I se pară Atotputernicului un act contradictoriu, motiv pentru care nu dă curs dorinței umane (nicio ființă atotputernică nu-și îngăduie să facă ceva contradictoriu!); putem să presupunem că Dumnezeu este atotperfect, dar nu este atotputernic, situație în care deodată se afirmă atributul perfecțiunii și se explică problema răului în lume, în sensul că El l-ar distruge dacă ar putea.
b) Proba lui Bertrand Russell se prezintă astfel: Dacă există o lege morală, atunci ea rezultă sau nu rezultă din porunca lui Dumnezeu. (În concepția teiștilor, legea morală, prin voia lui Dumnezeu, decurge din natura lui. Cum voia este supusă naturii divine, iar natura este baza legii morale, rezultă că Dumnezeu este supus propriei Sale naturi.) Dacă legea morală rezultă din porunca lui Dumnezeu, înseamnă că ea este arbitrară și că Dumnezeu nu este esențialmente bun; dacă nu rezultă din porunca lui Dumnezeu, atunci și El îi este supus, prin urmare, nu El este ultim, ci legea morală. Vasăzică, fie că Dumnezeu nu este esențialmente bun prin arbitrariul de care dă dovadă în raport cu binele și răul, fie că, supus chiar El legii morale, nu are calitatea de ultim și prin aceasta nu îndeplinește condițiile de existență ale Transcendentului. Altfel spus, un Dumnezeu arbitrar și mai puțin decât ultim, nu e vrednic de închinare din punct de vedere religios. În concluzie, nu există niciun Dumnezeu care să fie vrednic de devoțiune religioasă.
Dar cu toată abilitatea de logician pusă în slujba atitudinii sale anticreștine (vezi volumul De ce nu sunt creștin, BPT, Editura Minerva, București, 1980), Bertrand Russell izbutește doar un argument-dilemă, ce poate fi considerat cel mult iscusit, nicidecum o probă irefutabilă a inexistenței lui Dumnezeu. Da, căci existența răului și nedreptății în lume, ne spune N. Geisler, „nu este folosită ca dovadă categorică pentru negarea unui Dumnezeu absolut perfect, ci conferă doar probabilitate ideii că un asemenea Dumnezeu nu există”.
Pentru a se constitui în dovadă negativă, un argument nu-i necesar să demonstreze că nu există Dumnezeu de niciun fel, ci doar că nu poate să existe un Dumnezeu absolut perfect. De altminteri, cum majoritatea argumentelor care pledează în favoarea unui Dumnezeu finit nu au pretenția că sunt riguros demonstrative, iar prin aceasta nici nu intră în categoria dovezilor împotriva unui Dumnezeu absolut perfect, unii antiteiști sunt de părere că Dumnezeul identificat cu perfecțiunea infinită „poate fi exclus pe criterii morale”.
c) Proba lui Albert Camus din romanul Ciuma (Teismul este contrar umanitarismului), pe care Norman Geisler o prezintă prin dilema omului în fața epidemiei provocată de șobolani în orașul Oran: Omul fie se aliază cu doctorul și luptă împotriva ciumei, fie se aliază cu cu preotul și nu luptă împotriva ei. A nu lupta împotriva epidemiei se cheamă un act antiumanitar. A lupta împotriva ei se cheamă a te împotrivi Celui care a trimis-o. Prin urmare, dacă umanitarismul este corect, teismul este esențialmente greșit. Altfel spus, dacă umanitarismul este corect, nu-i cu putință să existe un Dumnezeu atotiubitor, iar dacă totuși există, cum El este pricina răului, trebuie să luptăm împotriva Lui! Această probă, aidoma celei a lui Bayle, reapare în capitolul următor...
Și iată-ne ajunși în impasul semnalat la argumentul teleologic: Indiferent de ponderea argumentului moral, acesta își trage seva din argumentarea cosmologică!
George Petrovai (Sighetu Marmației – Maramureş)

DR. VIOREL BIRTU-PÎRĂIANU
Solitar și vag smerit, deseori solidar cu Dumnezeu, bizar, imperial și țanțoș ca un flamingo insolit, înalt de 22 de metri - adulmecând cu al său cioc, de un roșu seducător, smogul răsăritului de mileniu III și străbătând marile bulevarde ale unei metropole precum New York-ul, văduvit de cer, strivit de zgârie nori, ale unui New Mexico, duhnind de violențe nebănuite, ale unui Shanghai, a cărui populație este cam cât aceea a României, împreună cu localitățile aparținătoare/ zona metropolitană totalizând de vreo trei ori populația patriei noastre (care-i, totuși, a șaptea țară din Uniunea Europeană), ale torențialului New Delhi, cu sacra sa viermuială sonoră, sau dintr-un Tokyo sfidând Cercul de Foc, ori din luxuriantul, lichid-artezianul, trufașul și junglosul pe verticală Abu Dabi -, Doctorul Viorel Birtu-Pîrăianu calcă sigur, apăsat și seniorial silaba cuvântului românesc, cu forța înțeleptului, prea-înțeleptului elefant care dă năvală într-un supermarket de porțelanuri fine chinezești, fără a sparge nici una dintre fragilele minuni expuse, dar și cu temeritatea nonșalantă a aceluiași flamingo, la început evocat, ale cărui catalige, înmuiate în purpura cardinală a grației divine, fulgeră instantaneu (cu mii și mii detâlcuri) oameni și automobile, semafoare, sensuri giratorii și piste de decolare, heliporturi, unități de primire urgențe, stații galactice…
Munte din calcarul Marilor Piramide și al Sfinxului de pe platoul Gizeh, marmură din carnea Colosului din Rhodos, andezit zamolxian din Cadranul Solar de la Sarmizegetusa Regia, Munte de lumină și diamant răsturnat pe o imensă plajă -, Doctorul Viorel Birtu-Pîrăianu privește cerurile lumii/ zările și ecourile lumilor printr-un ochean invers, din chihlimbar și sare ultra-marină, rotit totdeauna spre sine, botezând OCEAN cerul universului și al fiecăruia dintre noi, iar marea percepând-o ca pe un cer fluid, curgând necontenit, în infinire, pe Pământul incendiat al nostru.
Altfel spus, dr. Viorel Birtu-Pîrăianu scrie o poezie de introspecție necruțătoare, în care valurile sensurilor multiple, uneori urieșești, se zbuciumă, se bat cap în cap cu planetele Venus, Neptun, Saturn și Marte…
Dar mai ales cu Neptun și Saturn, sub ale căror gene medicul-poet, din stirpea lui Vasile Voiculescu, se născu, într-un februarie 4, Ano Domini 1959, pe malul drept al Jiului slobozit spre Dunăre, în comuna doljeană Valea Stanciului, satul Bârza (pare-se).
De la Neptun moșteni spiritul creator, vocația idealurilor înalte și o doză mare de aptitudini convergente pentru domeniile artistice.
Și tot de la planeta Neptun primi vaccinul de neînvins al unui elan irezistibil spre piscurile cunoașterii științifice, dar și artistice, concomitent cu chemarea spre mister, conjugată cu arta modelării nu doar a trupului (grădina de neprețuit, în care omului îi este dat să trăiască),  ci și a spiritului.
De la Saturn primi acuitatea inteligenței deosebite, specifică marilor neliniștiți și gânditori, altoită pe tulpina viguroasă a tenacității și voinței de a învinge.
…Prin februarie 2017, neștiind absolut nimic despre acest prolific, ciudat de prolific poet – inclus de Daniela Tiger în antologia cu titlu îmbietor: Printre aburi de cafea (2016) -, notam, ca un novice: „Viorel Birtu-Pîrăianu – autorul a șapte plachete și volume de versuri, publicate în viteză supersonică: trei în 2015, patru în 2016 – mărturisește mucalit: „M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni…,/ uneori mă regăsesc nicăieri, de ce scriu?... ca să pot respira…,/ cine sunt eu/ un om ce de o viață/ încearcă să trateze trupul și sufletul/ sau poate sunt o pană ce visează pe o coală albă,/ nu sunt nici far și nici lanternă/ sunt doar o scânteie/ viața mea e o pagină deschisă pentru cei ce vor veni… „ .
De astă-dată – când am aflat că a avut îndrăzneala (inconștiența?) de a publica deja 20 de volume, contracronometru, ca în ultima cursă de maraton, pe viață și pe moarte,  trei în 2015, zece în 2016, șase-șapte în 2017, de a fi prezent în 19 antologii lirice, în reviste precumArgeș, Singur, Moldova Literară, Agora, Arca lui Noe, Nomen Artis/ Dincolo de tăcere, Cronograf, Surâsul Bucovinei, ca și în publicații on line gen: Literatura de azi, Confluențe literare, Parnas XXI, eCreator, Dor de dor, Tu-carte deschisă – respir adânc, mă crucesc și poposesc întru cugetare mai atentă.
Așadar, nu a picat din cer. Nu este extraterestru. Deoarece însuși ne încredințează: „M-am născut undeva…” .
Apoi, are candoarea de a mărturisi tranșant, cvasi-dezarmant: „locuiesc pretutindeni” - altfel spus, nu se simte nicăieri acasă… Ceea ce nu-i de mirare, dacă avem în vedere și câteva detalii din destinul Domnului dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, demne de un erou de roman ori de film artistic de lung metraj, frământat, toată viața, de obsedanta lecție (de autoapărare a obârșiilor și a identității spirituale) a lui BRÂNCUȘI, cel ce mărturisea: „Am fost și eu trimis, de mic copil, la pricopseală, prin lume. Nu mi-am pierdut legătura și nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a nu umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, și Arta mea. Și m-am salvat ca OM!” …
Electrocardiograma, ca și probele de ecografie și tomografie, arată că Viorel Birtu-Pîrăianu:
-          la vârsta de 13 ani pleacă de acasă, din satul natal;
-          se simte dezrădăcinat;
-          soția i-a mărturisit concluzia la care a ajuns – anume aceea că locul medicului-poet este pretutindeni;
-          el a văzut lumina acestei lumi într-o casă cu peste o mie de cărți, tatăl fiind preot, iar mama educatoare;
-          rol important în modelarea lui, în pruncie și în anii pubertății, l-a avut mătușa, învățătoare, care locuia împreună cu familia preotului și a educatoarei;
-          la 6 ani, învățase să scrie și să citească;
-          la vârsta de 7 ani, a citit prima carte: capodopera Idiotul de Dostoievski;
-          rol decisiv în formarea sa a jucat învățătoarea Mitina Baluș;
-          anii de liceu i-au fost viscoliți de peripeții și încercări, perindându-se de la Liceul Traian din Drobeta Turnu Severin la Frații Buzești, apoi la Nicolae Titulescu din Craiova;
-          prima carte pe care a cumpărat-o, Poeme de Edgar Allen Poe, a avut un impact mistuitor asupra junelui licean;
-          anii de studenție, la Facultatea de Medicină din Bănie, au însemnat o ruptură brutală cu lumea artelor – avea enorm de învățat, iar, în anul al IV-lea, îndrăgostit lulea, s-a căsătorit;
-          în anul V, familia a sporit cu primul copil;
-          gărzile în spital, plecarea din Craiova, după terminarea facultății, specializările, nașterea celui de-al doilea copil, volumul titanic de muncă au constituit tot atâtea provocări.
Mărturisește abrupt, aproape cu năduf: „Atunci, am încetat să visez” .
A reînceput să scrie în 2010, imediat după împlinirea vârstei de 51 de ani – un soi de jurnal zilnic, note/ frânturele de versuri.
Simțea tot mai acut că a se dedica exclusiv medicinii înseamnă prea puțin. A început să scrie din ce în ce mai frenetic, adunându-și creațiile în caiețele/ cărticele încropite doar pentru sufletul său, cu mijloace precare.
În 2015, a sosit ceasul astral al întâlnirii cu scriitorul Doru Dumitru Dăncuș, întâlnire providențială, soldată cu apariția – sub girul editurii acestuia, din Târgoviște, în numai trei ani - a nu mai puțin de 20 (douăzeci) de volume de versuri.
 Afirmă, repede-repede, ca la spovedanie, somat de întrebările mele prin internet: „De când mă știu, iubeam să citesc, să scriu. Citindu-l și recitindu-l pe Eminescu, visam să scriu. Să scriu și să mor pe malul mării. De aceea m-am stabilit în municipiul Constanța, pe riviera Mării Negre. Am ajuns, deci, pe malul mării și scriu. Ce poate fi mai frumos?”
Nu a trecut niciodată pragul vreunei redacții. Colaborarea cu publicațiile amintite de noi mai înainte s-a …rezolvat on line.
„Laboratorul de creație este sufletul meu – afirmă scurt, dintr-o răsuflare. Oriunde îmi apare o idee, o memorez, iar finalizarea vine acasă, în liniște, în fața calculatorului. Nu am timp și nu stau să cizelez, zile în șir… Scriu mereu. Scriu, uneori, și câteva poeme într-o singură zi. Depinde de stare…”
Viorel Birtu-Pîrăianu este, așadar, de pretutindeni și încearcă a se face înțeles de toți… Dar, dezamăgit, împovărat de o tristețe iremediabilă, se întoarce mereu în sine, își retrage antenele/ miile de ace osoase, ca ultimul arici de pe planetă: nimeni nu-l înțelege…
Argumentăm cele de mai sus cu câteva citate din volumul Printre gânduri desculțe (Ed. Singur, Târgoviște, 2017, format A5, 158 de pagini).
Partea secundă a poemului Păcătosul sună astfel:„nu cer să mă înalț la cer/ (…)/ nu cer, nu sper/ nu merit azi nimic/ sunt pasăre în vânt/ sau trubadurul speranțelor pierdute pe Pământ/ cântam, vorbeam neîncetat/ târziu am observat/ de nimeni ascultat/ erau preocupați să studieze ceva/ căderea în gropi/ sau poate/ în propria lor inutilitate…”
Iată, alte scântei, din poema Dincolo: „pierdut între suflet și trup/ am rătăcit calea/ trăiesc la periferia lumii/ îngenunchiat de gânduri/ (…)/ trec dincolo de obscuritate/ (…)/ pășesc în disoluție/ (…)/  pustiul din mine tace/ sau poate se preface// uneori scriu/ în căutarea unui sens/ alteori vorbesc/ desigur în zadar/ nimeni nu are habar/ nimeni nu ascultă/ toți sunt preocupați să facă nimic/ mă așez între gânduri/ să mă rog/ trec oameni pe stradă/ să vadă…”.
Una dintre dramele răvășitoare ale medicului-poet Viorel Birtu-Pîrăianu este aceea a comunicării, dincolo de care pândește spectrul lipsei comuniunii și, finalmente,  infernul numit carența cuminecării.
Comunicare, comuniune, cuminecare constituie ținta, parcă de neatins, și obsesia, întru spirit,de care suferă fiecare dintre noi și, firește, comunitatea umană de pe planeta Pământ, zvârlită pe toboganul globalizării, neo-marxismului, războiului informațional, neo-colonizării, bătăliei feroce pentru resurse și piețe de desfacere…
Deși, încă din 1969, experții din Japonia au avertizat că țările cu adevărat bogate vor fi acelea care vor reuși să-și asigure hrana pentru propriile popoare -, nu peste mult timp vom asista la conflicte teribile în lupta pentru apă, alimente și, pe termen ceva mai îndepărtat, pentru aer…
Topirea ghețarilor cu viteză apocaliptică și dereglarea termostatului planetar (Curentul Golfului Nord-Atlantic/ Gulf Stream) vor genera creșterea nivelului apelor oceanice cu 80-100 de centimetri – ceea ce va duce la dispariția multor metropole și regiuni ale Terrei – de la New York, Londra, Coasta de Azur, Veneția, până la grânarul României: Bărăganul și, se pare, chiar o parte din București…
Încă o exemplificare, din perspectiva asumată, fără pic de teamă, a ipostazei Mântuitorului, ne oferă poezia Cuvântul, pe care o cităm integral: „mereu vorbesc/ nimeni nu ascultă/ ascultă dar nu aud/ aud dar nu înțeleg/ uneori adun gânduri/ din tâmpla timpului/ în roua pură a dimineților ce trec/ din ploi clădesc o lume/ târziu am văzut/ era un ocean de lacrimi/ la răsărit sau la apus/ asta nu știu acum a spune/ am pus o cruce/ pentru a ne ruga/ pentru cel ce se duce/ am chemat timpul/ în ropotul ultimului cuvânt nerostit/ rătăcit în urma spațiului irosit/ am zgâriat pe cer cuvântul/ așa a apărut omul/ apoi am plecat să zidesc o casă în cer/ la răsărit de soare/ pentru cei ce vin/ pe masă am pus trupul/ în pahar am turnat sângele meu”.
Pentru a înțelege mai rapid, mai profund și mai bine ce trăiește admirabilul nostru confrate, Viorel Birtu-Pîrăianu, evident, și ceea ce trăim noi, cu toții, de cele mai multe ori fără a fi în stare să plasăm în context, în perspectivă istorică, să privim prin tunelul timpului, și, deci, fără putința de a ne înțelege noi, pe noi înșine, fiecare pe fiecare și toți laolaltă pe ceilalți -, mă voi rezuma la un citat copios, dintr-un om de știință de anvergură planetară, totodată, scriitor prolific, editor de revistă culturală, cu profil enciclopedic.
Poposind în Craiova, acum două săptămâni, la Colocviile revistei Scrisul Românesc, cu tema Intelectualii, puterea și tehnologia -, acad. Gheorghe Păun (matematician și informatician, de 18.000 de ori citat în studii de specialitate pe Terra, în egală măsură un strălucit poet, prozator, eseist și publicist, conducătorul revistei Curtea de la Argeș -, prin urmare: om de știință cu largi orizonturi umaniste, în familia căruia poate fi înscris pro bono și dr. Viorel Birtu-Pîrăianu) se întreba, deloc retoric: Lumea încotro?
Vă rog să-mi îngăduiți a cita din comunicarea sa, intitulată Un triunghi bolnav (n.n. se referea la genericul Colocviilor Scrisul Românesc: Intelectualii, puterea și tehnologia).
Deschid citatul:Există o boală în lume – de care se (pre)ocupă filosofii, și nu numai ei, de multă vreme. Unii, precum Thomas Molnar (1921-2010), în Eu, Simah, prefectul Romei (carte din 1999, publicată în românește la Editura Logos, Cluj-Napoca, în 2013),identifică rădăcinile  teoretice tocmai în materialiștiigreci,dar, cel mai adesea, originile sunt găsite „în mlaștinile raționaliste ale Renașterii”(Vintilă Horia, 1915-1992, în eseul Crucea, Ed. Vremea, București, 2017),în Iluminism, cu semnificative momente precum separarea carteziană dintre obiect și subiect, Revoluția Franceză, proclamarea „morții” lui Dumnezeu, revoluțiile industriale (după cea a aburului, a benzii de asamblare introduse de Ford, a calculatoarelor-informatizării, se vorbește acum despre a patra revoluție industrială, deși este mult mai mult decât atât, cea a conectivității, a legării a tot și a toate, a oamenilor în primul rând, prin intermediul internetului și al altor rețele de acest tip, informaționale), pulverizarea criteriilor estetice în dadaism, suprarealism și în toate ismele care au urmat, mișcările studențești din 1968, „corectitudinea politică”, vizualismul și exhibiționismul de tip Facebook - și câte vor mai fi fiind, dar prea aproape de noi pentru a le distinge”.
Trecând de la enumerarea „simptomelor care descriu boala în discuție” („avântul avangardismelor de tot felul, alterarea stilistică prin jargon, explicații greoaie unde înainte literatul de viță nobilă aducea claritatea printr-o imagine, conținutul tulbure, încâlcit, obsesia pentru introspecție (…), noua religie reprezentată de tehnologie, pedagogia progresistă, sociologia matematizată, filosofia sectară/ a presupunerii, dezvoltarea disciplinelor umaniste după model mecanic, prin deconstrucție și structuralism” - sintetizate de Alexandru Mărchidan, pornind de la volumul menționat al lui Thomas Molnar), acad. Gheorghe Păun revine la citatul din eseul Crucea al luiHoria Vintilă,amintind despre „întunecarea lumii moderne” -, deplângând, mai încolo, faptul că „în Manifestele lui Andre Breton, în cărțile lui Dali, în pictura lui Picasso, dar și în contextul arhitectural al expresionismului german, urâtul este proclamat ca o valoare artistică, ajungând să capete formă (până și) în aspectul interior și exterior al templului creștin”.
Zâmbind, acad. Gheorghe Păun a încheiat, acest al doilea capitol (Lumea încotro?) al comunicării sale Un triunghi bolnav…, printr-un avertisment: „Asta, la nivelul… emisferei drepte a creierului, cea artistică-holistică” .
Revenind la preopinentul nostru de astăzi, resimțim presiunea lăuntrică de a afirma – întru conexiune: Fiind foarte român,  BRÂNCUȘI era de pretutindeni.
În continuarea acestei aserțiuni, putem susține că dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, cu cât este mai bătrân și mai tânăr decât Lumea, cu atât trăiește cu vremurile toate laolaltă… - aidoma purtătorilor praporilor spiritului românesc la modul absolut, cum i-a definit Adrian Păunescu pe Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și George Enescu.
Fiu de preot, dar doctor în medicină,Viorel Birtu-Pîrăianu nu scrie o poezie mistică – nici în prelungirea a ceea ce Puiu Ioniță numește, în teza sa de doctorat din 2006, de la Universitatea „A. I. Cuza” din Iași, misticism poetic la Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu, nu poate fi plasat nici în umbra poetului-medic Vasile Voiculescu, pelerin spre „locul inimii” .
Doar într-o foarte mică măsură ne putem încumeta să afirmăm că putem descifra chemarea „Rugului Aprins” , ca la Daniil (Sandu) Tudor, starețul Mânăstirii Rarău din anii 1953-1955, ori melanjul de iluminare și vocație mistică din lirica lui Daniel Turcea, sau pendularea între religiozitate și aspirație mistică, specifică poeziei lui Nichifor Crainic.
Pentru cititorul atent și avizat, este cât se poate de limpede că versurile lui Viorel Birtu-Pîrăianu, din recentul volum Printre gânduri desculțe, induc, subliminal, mesajul că autorul recunoaște, în străfunduri, că este făurit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, însă nu are, deocamdată, tăria de a-l manifesta plenar pe Dumnezeu, în public – sau, poate, își inventează scuza că nu este pregătit, acum, să o facă. Deși vibrația lui Iisus și prezența sa frecventă în versurile poetului geto-scitic/ olteano-dobrogean devine peremptorie, o dată cu lecturarea progresivă a cărții.
Volumul se deschide cu poemul Cuiul, din care cităm partea a doua, finală: „m-am așezat/ în țărâna timpului/ închinându-mă/ atunci am știut…/ eram păcătosul rătăcit pe Pământ/ treceau oamenii pe stradă/ mă scuipau, mă batjocoreau, mă loveau/ eram altfel decât ei/ atunci am strigat/ iar cuiul a început să plângă” .
E vorba, evident, de cuiul dintr-una din palmele lui Iisus, răstignit pe Golgota. Și, poate, nevăzut încă, din palma dreaptă, serafica, a lui Viorel Birtu-Pîrăianu.
În Rugă, excursul liric se continuă, în același registru grav, de o discretă religiozitate, ca la Mihai Eminescu, dar nu înveșmântată în idei filozofice, în forma fixă a sonetului, ci doar în creații concise (dimensiuni specifice pentru rugă și imn), totdeauna în vers liber la Viorel Birtu-Pîrăianu, care scrie cât se poate de străveziu: „uneori stau pe rugul vieții/ cern cenușa sufletului/ (…)/ răstignit în ultima imagine/ (…)/ am obosit/ să mă sprijin de tine, Doamne,/ încerc să merg drept/ trupul mi-e greu/ coloana e frântă/ genunchii mă dor/ de umilința zilnică…/ cu fruntea în țărână/ mă las ție… „
Pe viitor, e de dorit ca ligamente de genul  căcu (umilința zilnică/ cu fruntea, p. 10) ori - și mai și! – tip pule (trupul e greu, p. 10), pula (trupul acesta, p. 11) să fie evitate. Ca și sintagma satanist-ateistă „pășind în neființă” (p. 51), întrucât oamenii, când mor, nu trec în neființă, nu dispar, ci fac doar pasul peste un pârleaz, peste o stachetă destinată salturilor în azur, în înălțime -născându-se într-o nouă dimensiune spirituală, urcând la Domnul, în cer.
Poema cu titlul Cruce ilustrează același univers liric, având reverberații din Fiul Omului și Fiul Domnului, una și aceeași persoană, întrupată în Iisus și în Hristos: „nu mai am întrebări/ pusesem semnul exclamării la sfârșit./ ce a urmat nu prea știu…/ poate sfârșitul trecuse de mine,/ fără să știu./ m-am desprins din cuie/ am coborât, răstignind timpul pe o cruce” .
Crepusculul din poezia La Apus este străfulgerat tot de cruce, minunata Cheie Împărătească, pe care a fost înălțat Hristos, în văzul lumii, pe Dealul Căpățânii: „am rămas pe țărm, să număr anii./ zidurile cetății au căzut/ e toamnă/ plouă mult (…)/ am întins mâinile către cer,/ erau arse de întrebări/ a rămas doar cuvântul/ răstignit pe o cruce, la apus” .
Într-o compoziție din aceeași familie, cu titlul inspirat, expresiv și sugestiv Pe cruce și cuiele plâng, una dintre foarte, foarte puținele care se întind pe două pagini, nu doar pe una, descoperim următorul final: „caut un om/ nu l-am găsit/ era plecat în altă lume/ azi plouă cu tristețe în mine/ pe cruce și cuiele plâng” .
Desigur, putem continua suita de exemplificări din poemele remarcabile ale acestui volum, însă apreciem că sunt elocvente cele deja selectate.
Și totuși.
Să mai adăstăm – o clipă, o frunză, un cearcăn ori un curcubeu – în tărâmul inscripțiilor desenate pe nisipul eternității de autorul nostru, cu mână sigură de neurochirurg pe creierul umanității ori cu degete înfiorate, tremurând incandescent, sub lumina de purpură din acest ziurel de ziuă al mileniului al treilea...
Un autoportret, oarecum, pe dos considerăm a fi poezia Printre inutile întrebări, care începe așa: „trăiesc la periferia lumii/ mă dor degetele murdare de gânduri/ uneori țip/ când nu mai pot/ țip în obscuritatea unui suflet/ de nimeni citit, de nimeni văzut” -, pentru a se încheia astfel: „eu sunt bătrân/ am două mii de ani/ alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului,/ în ultimul concediu pe Pământ/ prin anii nouăzeci și nouă,/ de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda” .
Bunul creștin și bunul român (vezi realitatea că dacii plângeau la nașterea unui copil, dar cântau și dănțuiau la moarte, crezând cu tărie în nemurirea sufletului, iar ciobănelul din balada Miorița primește cu seninătate sfârșitul său pe Pământ, văzând moartea ca pe o nuntă cosmică) nu se tem de moarte, care nu este altceva decât adormire întru Domnul, naștere în cer – spirituală –, într-o dimensiune cu mult mai înaltă.
Pe de altă parte, dacă Iuda nu ar fi existat, lui Iisus i-ar fi fost imposibil să-și înfăptuiască misiunea pe care i-o încredințase Tatăl.
Iuda ascultă, astfel, îndemnul pe care i-l adresase Hristos însuși…
Un portret vibrant, în genul celebrului tablou Autoportret cu frunză, al nu mai puțin celebrului medic-pictor, pictor de geniu Ion Țuculescu (tablou aflat în colecția Muzeului de Artă din Craiova/ Palatul Jean Mihail, ce tezaurizează 180 de lucrări ale acestuia, fiind cea mai bogată astfel de colecție din lume), este poemul ce poartă titlul O lume străină: „pășesc în cercuri concentrice/ închis în propria neputință/ de a face ceva/ pe masă am pus un colț de pâine/ pentru cel ce va trece/ la ușă am așezat iertarea/ pentru cel ce va intra/ dacă va intra/ pe trup s-au așternut ridurile lumii/ pe tâmple/ cutele sângerânde ale tăcerii/ ale cuvintelor nerostite/ de teama ancestrală/ ce bântuie sufletele/ apoi distrug întrebările/ vinovat fără vină/ într-o lume străină/ alunec în neputință” .
Este ușor de intuit, în urma acestui citat, că supratitlul Vinovatul fără vină = Vinovatul de serviciu, pe care l-am dăltuit pe frontispiciul comentariului nostru, nu-i întâmplător, ci se întemeiază pe unul dintre versurile poetului Viorel Birtu-Pîrăianu.
Îmi cer iertare, iubite ascultător și drag cititor, dacă amân - cu încă o frunză, cu încă un dor - încheierea comentariului meu, însă versurile domnului Birtu nu-mi dau pace, îndemnându-mă să-mi încalc promisiunea.
Din suita de litanii pe o singură voce, joasă, desprind, ca pe o aripă de porumbel, fragil și pulsatil, poema cu titlu, parcă, de romanță, De ce plângi…, dar care are puritatea, simplitatea și profunzimea apei de izvor din Muntele sfânt al dacilor: Kogaion, totodată are limpezime și adâncime de cântare bizantină, monodică: „nu spun adio/ nu am cum/ nu am cui/ agățat de lacrima cuvântului/ zac pe țărmul unui gând/ speranțe nu mai am/ le-am băut la crâșma de peste drum/ beat de tristețe am plecat înapoi/ pe trup răsăreau alte gânduri/ pe țărm, raci negri/ adunați printre ascuțite stânci/ când mă jucam pe țărm atunci/ uneori adunam scoici/ în palma timpului/ pe tâmplă a rămas/ amprenta unui timp/ ce a fost și a trecut/ la capăt am așezat o icoană/ în țipătul luminii.../ și totuși, de ce plângi…” .
Demne de a fi citate integral sunt poezii precum:
Printre căutări (din care spicuim doar un strop de ceară fierbinte încă, din aripile legendarului Icar: „am întors zările/ în căutarea unui sens/ apoi am coborât în larg/ lung e drumul fără catarg”),
Nimic (care accentuează atmosfera bacoviană, depistabilă și în alte poeme: „doar un clopot mai bate/ mai trece un dric/ apoi nimic”),
Printre frunzele vieții (poem cu final deschis spre cer: „am acoperit trupul rănit cu frunze/ apoi am așteptat/ iertarea sau regăsirea”),
În răstimp („în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp”),
Muguri de lumină, Copilul („o mamă, un copil/ lumină în lumină/ e murmur, e iubire/ un drum spre nemurire”).
Volumul Printre gânduri desculțe include un poem-pamflet, o satiră de virulența celor semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi sau – mai aproape de noi, contemporani până alaltăieri, contemporani în veșnicie - Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor.
Ne referim la Oameni de gunoi, poem creionat într-un soi de monorimă, îngroșând, astfel, contururile portretului satiric și mărindu-i impactul vizual-caricatural: „îmi este greață/ de ăști ratați/ ajunși în funcții mari/ ce stilați, ce manierați/ gunoaie de doi bani/ și voi mă conduceți, mă…/ mă uit la voi/ și caut o latrină ca să vărs/ mirosul emanat de voi/ oameni de gunoi/ da, rafinați de soi/ vă bateți joc/ în fiecare zi de noi/ fiindcă voi sunteți eroi/ ai Iacacui/ azi poți să spui…/ privesc în sus/ oameni importanți/ creați din gunoaie și noroi/ ați ucis tot ce era frumos/ în astă țară/ azi gunoi/ săracii de noi, săracii de voi/ oameni de gunoi” .
Chiar dacă, adesea, pare copleșit de tristețe (fizică și metafizică!) ori învăluit în ceața groasă a dezamăgirii -, Viorel Birtu-Pîrăianu probează, prin această satiră neiertătoare, că nu rămâne nici orb, nici mut în fața spectacolului dezolant al României postdecembriste.
Găsim de cuviință că este absolut obligatoriu să aruncăm fie și numai o fugară ocheadă spre cele două inscripții – asemănătoare celor, în limba zimbro-geților, cioplite de străbunii noștri, de opt-nouă ori milenari, pe fusul și pe furca vieții, pe bățul de oină ori de țurcă, pe stâlpul de poartă din Maramureș, dar și din Gorj, pe Crucea-Pomul Vieții, pe Troița de la răspântii de soartă, de visuri și veac, pe Columna fără sfârșit a lui BRÂNCUȘI țintind crugul ceresc.
Despre acest simbol sacru, Horia Bernea scria cu aplomb: „Semnul crucii este prezent în arta populară românească. Românii ortodocși au vrut să vadă crucea la intersecția drumurilor, să sfințească natura cu ea, ogorul, câmpul, propriul lor trup. (…) Au dorit să trăiască Sfânta Cruce și în sens martiric” .
Aidoma desenelor rupestre, realist-apocrife și simbolurilor tainice, așternute cu fum nemuritor sau scrijelite, măiastru, cu vârful dălților, cuțitelor și ciocanelor de silex, pe plămânii din piatră ai peșterilor, de moșii și strămoșii noștri din pre-istorie -,  Viorel Birtu-Pîrăianu caligrafiază două fusiforme poeme de grația și vitalitatea specifice Păsării de aur ori  Păsărilor în văzDuh (așadar, și în Văz, și în Duh; în  Duh Clarvăzător, Înainte Văzător) ale lui BRÂNCUȘI…
Păsări a căror siluetă celestă a fost copiată, întocmai, de inventatorii rachetelor cosmice, care-l vizitau pe BRÂNCUȘI, în Atelierul din Paris (rue Impasee Ronsin), și se inspirau din IMPONDERABILELE lui…
Să nu uităm că Henri Coandă, consultându-l pe August Rodin, în culmea gloriei (căruia îi era ucenic, în celebra-i școală de sculptură, din care Brâncuși plecase, după numai două-trei luni), a  primit următorul răspuns, atunci când i-a cerut un sfat celebrului artist plastic francez, în fața căruia se prezentase cu câteva machete pentru posibile aparate de zbor cosmic, fusiforme: „Aici, consultă-l pe Brâncuși. El știe mai bine” .
Poetul care, acum 32 de ani, s-a rupt de civilizațiile antice Cârcea, Cârna, Vădastra (din sudul Olteniei) și de metropola binecuvântată, pol de energie pozitivă, despre care BRÂNCUȘI afirma: „Craiova ?... Aici m-am născut, pentru a doua oară” sau „Viața mea a fost un lung șir de miracole -, cel dintâi rămâne Craiova…” - nimeni altul decât Viorel Birtu-Pîrăianu înscrie regal, pe prima și pe ultima manșetă interioară a copertelor volumului său de nestemate lirice două poeme-borne de hotar, care delimitează intrarea, apoi, ieșirea din spațiul sacru al universului poetic.
Primul se cheamă Jocul și ne grăiește astfel: „am două mii de ani/ și o zi,/ deci sunt copil/ pot să mă joc/ cu cine/ cu cine vine/ cu mingea/ cu iubirea/ cu tine/ cu viața/ apoi plec/ m-am supărat/ sau am îmbătrânit”…
Al doilea se intitulează, concluziv, Deci: „ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/ cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi…”
În armonie cu acestea, cităm sobra, calda, dar pătrunzătoarea sinteză-recomandare semnată de editorul Ștefan Doru Dăncuș, pe coperta a IV-a: „Viorel Birtu-Pîrăianu nu ne oferă poeme, ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu a tehnologiilor.” .
Ne întoarcem, pentru cea din urmă oară, la interiorul volumului Printre gânduri desculțe, pentru a remarca faptul că Viorel Birtu-Pîrăianu închide cercurile concentrice ale căutărilor sale ontologice și metafizice - cu valoare indiscutabilă de Hora Soarelui, Hora Dacică – prin poema titrată sec (precum toate celelalte din carte), cu ecou de ciocan aplicat scurt de judecătorul, unic, al instanței de serviciu, Epilog.
A reculegere sună aceste versuri smerite, a impuls, ultim, spre meditație profundă, cu trimitere spre aducerea aminte a sintagmei de punere în gardă, venită din stră-stră-vechime, Memento mori: „am așezat pe masă/ o cană/ pentru cei ce vor veni însetați/ de dincolo/ sau pentru cei ce pleacă/ la drum/ acolo… durerea îmi ardea gândurile/ am pășit înainte/ târziu am înțeles/ mereu am mers înapoi/ nu am atins pragul fericirii/ m-am lovit/ de multe ori de ea/ și am căzut…/ când m-am ridicat/ ea plecase haihui” .
Poza poetului pică, aici, chiar în finalul poemei, într-o romanțiozitate tandră și poate chiar într-un vag narcisism, bine jucat, bine mascat, deoarece pragul fericirii este atins cu fiecare nouă creație. Și e firesc să plece haihui fericirea, care durează, de când e lumea, doar o clipită. Ca o zbatere, fulgurantă, de aripi de fluture mov-auriu… Ori de fluture – orbitor în policromia-i fantastă, faustică – numit, sugestiv, Ochi de Mort…
Încheiem această secvență a demersului nostru analitic, menționând că Viorel Birtu-Pîrăianu nu și-a luat ca model psalmii lui Tudor Arghezi – cel care, conform regretatului hermeneut Ovidiu Ghidirmic, „a schimbat fața poeziei românești și ne-a restituit, prin versurile sale, vigoarea primordială a psalmilor biblici” .
Dar - aidoma liricii luminosului chiriarh-scriitor Bartolomeu Valeriu Anania și a părintelui iconom stavrofor Tudorică Mihalache - și poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este de inspirație religioasă, cu simboluri și motive biblice.
Frizează virtuțile poeziei de notație frustă și seacă, rapidă și înfrigurată ca un dicteu automat -, o poezie densă, de introspecție și (auto)cunoaștere, cu valențe metafizice perceptibile, poezie scrisă de Viorel Birtu-Pîrăianu la cea mai înaltă trăire și tensiune lirică.
Despre celălalt volum, lansat azi, Dialoguri împletite, semnat de același dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, dar împreună cu distinsa doamnă Mariana Tatomir - nimeni alta decât mama Laviniei Pintea Tatomir, doctor în psihologie de notorietate, ființă angelică, înzestrată cu capacități extrasenzoriale de sorginte divină -, se cuvine să evidențiem că este o apariție editorială pe cât de originală, antrenantă și binevenită, pe atât de incitantă, provocatoare și plină de semnificații.
Putem afirma, fără nici un pic de exagerare, că se constituie într-un veritabil canon pe două voci prietene.
Vocea întâi o constituie poemul scris de Viorel Birtu-Pârăianu, pe pagina din stânga a volumului.
Vocea a doua, pe pagina din dreapta: comentariile minuțioase, dar riguroase, sensibile și atente ale doamnei Mariana Tatomir -, pe care nu ne sfiim să le comparăm cu imaginile/ chipurile reverberate la nesfârșit de oglinzile venețiene, magice și binecuvântătoare în apele lor mereu unduitoare. Ca o mare verticală, agățată pe ziduri/ pereți de incintă din palatele noastre maiestuoase. Mare care nu se varsă niciodată, din perete. Deși revarsă zeci, sute de ecouri vizuale, tainice. Oglinzile venețiene - mări verticale, de argint…
Vă propunem, doamnelor și domnilor
– în spiritul lui Dostoievski, Camil Petrescu, Andre Gide și Marcel Proust, al lui Umberto Eco și, mai ales, al Bibliei și al celei mai sintetice anticipări a Enciclopediei Britanice: basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – pe care se întemeiază TOATĂ morala și filozofia lumii care nu-și neagă obârșiile stră-românești (începând cu  Vedele și Upanișade)
– să facem apel la valabilitatea - și pentru cele două volume comentate acum – a câtorva scânteieri ale Titanului din Bulzești: Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder, care, într-un Extemporal despre mine, la un Seminar de dramaturgie și teatrologie de prin 1981, de la Deva, mărturisea în stilu-i inconfundabil: „E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate”.
În toate volumele de poezie ale lui Viorel Birtu-Pîrăianu, ca și în canonul cu doamna Mariana Tatomir, descoperim, volens-nolens, o doză mare de neliniște, un vuiet de întrebări…
Visuri în vuietul vremii a publicat Alexandru Philippide în 1939, conjugate cu Monolog în Babilon în 1967– titluri de cărți percutante ale altui mare poet român, demn de Premiul Nobel.
Punem punct frumoasei noastre călătorii prin tărâmul cuvintelor magice reliefând că fiecare familie și comunitate poartă în sine, din vremuri imemoriale, un egregor – lamură și însemn heraldic, „existență energetică, informațională și conceptuală ce reprezintă emanația unei colectivități” (Ioan Toroican).
Dacă Franța are ca egregor cocoșul, iar Rusia – ursul, România este unica țară din lume al cărei egregor este Sfânta Cruce, care „adăpostește în el toată istoria acestui teritoriu, încă de la apariția primelor forme de viață terestră” , purtând în sine toate trăirile locuitorilor acestei părți de planetă, și bune, și mai puțin bune” - afirmă același inițiat în Legile Belagine/ Legile Frumoase, create de Zamolxe în zarea anilor 1.440 înainte de Hristos, preluate și ridicate la rangul epocii sale de Zalmoxe, la 550-555 î. H. însușite apoi de Hristos, care a precizat: Nu am venit să stric, ci să plinesc/ să împlinesc… (după ce, anterior, Moise spărsese tablele cu aceste legi, pe care le primise prin revelație divină) .
Detaliile de mai sus pot arunca o lumină inedită, din ce în ce mai strălucitoare, asupra descifrării imboldurilor tainice grație cărora neamul nostru românesc, asemenea Moșilor și Strămoșilor noștri din pre-istorie, crede în cruce, își face semnul crucii, cerând astfel ajutorul Tatălui ceresc, Sfântului Duh și lui Hristos  – Calea, Adevărul și Viața.
Preotul Birtu din comuna Valea Stanciului (Dolj), tatăl pruncului Viorel, și prea buna Mamă a viitorului autor al celor 20 de volume de versuri, disecat aici, trăiesc în și prin universul liric al vlăstarului lor, în care – dincolo de întrebări și îndoieli, dincolo de angoase și de întrebări – Crucea constituie laitmotiv întemeietor și semn de mântuire, recurs – totdeauna izbăvitor - la obârșii și gest identitar, inconfundabil.
Finalmente, te îndemn, soră și frate întru Lumină: Cunoaște-te pe tine însăți/ însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu! Doamne, ajută!
Doamne, îți mulțumim, pentru tot și pentru toate.
Dan Lupescu (Craiova)

DE UNDEVA TREBUIE SĂ APARĂ GEOMETRIA IDEII!
Fără îndoială, e chiar îndeobşte ştiut, că nu există o singură geometrie, avem de-a face cu conceptul transpus prin puterea minţii în construcţii greu de imaginat şi care pot duce efectiv la infinit. În perspectiva extrafizică, acolo unde înţelesul remodelează după bunul plac absolut toate formele, avem parte de puritatea libertăţii, cea care există.
Atunci când abordează complexitatea geometriei în sine, Nicolae Vălăreanu Sârbu în mod perfect conştient îndepărtează oricare urmă de limitare, evident că tema se pluralizează, iar aplicabilitatea şi mai departe adresabilitatea nu au decât cel mult tangent de-a face cu imediatul înconjurător. Sunt astfel „Geometriile spaţiului” subînţeles dedicate interiorului fiinţei.
Expresia care aprofundează cel mai bine ideatic întreaga trăire umană, în toate direcţiile imaginative, am considerat dintotdeauna că este aceea oferită de poezie. Deşi întrebarea ’de ce’ ar putea fi retorică, un răspuns se află oricând la îndemână; simplu de tot: doar astfel interpretarea a ceea ce este sau ar putea fi, îşi alege orizonturile nemarcate, pe care le consideră de cuviinţă.
Dacă aparent s-ar putea crede că e previzibilă ca necesară pentru a nu ne pierde indefinit cu zborul, o oarecare ancorare fie ea în real ori ireal, aceasta este doar facultativă, destul de rar întâlnită. De câte ori, adică tot timpul, poetul îşi asumă riscul creaţiei, se redescoperă, se reinventează dar rămâne totuşi printre noi. Viu fiind. Acolo unde se află necondiţionat… „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/ sunetele unor cântece false/ ori zvonuri fără noimă.// Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor/ şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/ din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/ filonul care umple golul cu adevăr.// Astfel mă îndepărtez de letargia iernatică/ ca de o gheaţă alunecoasă/ pe care îţi poţi rupe pornirea cea bună/ ce lasă-n urmă sechele/ şi o noapte cu cerul acoperit.// Caută alături de mine calea pe care poţi să visezi/ şi să crezi în viitor.” (Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor).
Există oare o ’tehnologie a poeziei’? eu unul am tot insistat în obţinerea unui răspuns cât ar fi el de paralel cu logica elementară. Pare-se însă că doar lăsarea în deplinătatea simţurilor poate fi explicaţia acestei stări care ne petrece şi se petrece, însoţindu-ne prin răsărituri amiezi apusuri iar noaptea nu rarerori fiind şi visul tot o accepţiune, involuntară desigur, a ceea ce înseamnă poezia ca metamorfoză a sufletului. Spune astfel poetul… „Nu spune nimic”: „Sub cutele minţii se ascunde norocul/ nici nu trebuie căutat/ se zămisleşte ca un izvor fermecat/ unde nimeni nu bănuieşte ceva.// Nu spune nimic/ de la naştere sunt învăţat să aştept/ marea scânteie/ ce aprinde focul viu al vieţii/ cu amnarul dragostei.// Nu-ţi lăsa gândurile-n cuvinte/ care nu desenează cerul pe aripi.// Norocul nu se aşteaptă, el vine/ odată cu sufletul ce se înalţă/ şi Dumnezeu îl scapă din palme/ pe creştetul tău.”
Într-o mare clipă de adevăr, incipientă în aranjamentul cărţii, avem parte de destăinuire, de descifrare, de deschiderea unei taine necuprinse… „Îmbrăcat în haina ponosită a poeziei,/ femeile mă compătimeau din ochi,/ îmi împărţeau scurte surâsuri/ şi mergeau la dans exuberante,/ se ofuscau la orice aluzie critică,/ mă urmăreau ca pe un vânat scăpat din vedere/ şi trăgeau cu gloanţe oarbe în cine nu te aşteptai// Stăteam la cozile căutătorilor de fericire/ prinzând în ultima clipă o ruginită/ care-mi bătea la uşa încrederii/ c-un plus de nostalgie alunecoasă.// Timpul pentru mine lăsa gândul hoinar,/ dorinţa depăşirii marginilor încreţite.// Pot să înving repede singurătatea/ cu iubitoarele de discuţii contorsionate/ în funcţie de relieful abilităţii lor/ care nu se lasă convins dintr-o dată,/ dar şi când se lasă nu obosesc niciodată/ să te introducă în fără de cuvintele visării/ încât te podidesc versurile.” (Stăteam la cozile căutătorilor de fericire).
Aţi văzut poet care să nu fie îndrăgostit? Eu nu; mai mult, o fi vreo dovadă de frivolitate, dar obişnuiesc să mă îndrăgostesc tot la două minute, asta îmi spuneau deunăzi unii prieteni. La Nicolae Vălăreanu Sârbu, dragostea e o stare perpetuă, din care nu mai iese nicicând chiar dacă prin absurd ar vrea, atunci când, şi adesea se întâmplă, doare! Iar imaginea acestei veşnicii este cea mai înaltă treaptă a autocunoaşterii transpuse în cea dintâi şi vulcanica sa dragoste, aceea care învinge la nevoie un întreg noian de singurătăţi. Adică: Poezia!
Daniel Marian (Deva)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii