ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 105 (Noi  2017)
 

REVERENŢE CRITICE...

DUBLIN – MORACOLUL NORMALITĂŢII, DE MIOARA BAHNA
Volumul “Dublin – miracolul normalităţii, note de călătorie”, semnat de scriitoarea şi criticul literar, profesor Mioara Bahna,  membru USR, 200 de pagini, tipărit la Editura TipoMoldova, Iaşi, 2017, editat sub egida Universul Prieteniei, Iaşi, cu atenta redactare semnată de Rodica Rodean, se prezintă cititorilor săi sub aparenţa unui Jurnal de călătorie, născut din vizita autoarei pe aceste tărâmuri irlandeze.
Scriitoare de prestigiu, pentru care spiritul de observaţie şi corelarea receptărilor sunt instrumente sine qua non, mai ales în textele sale de mare rafinament, prinse în domeniul  criticii literare, doamna Mioara Bahna, printr-o hărnicie didactică profundă, adună în paginile acestui volum, cu o curiozitate specială, informaţii felurite (geografice, istorice, administrative, sociale, arhitectonice), transformând un fapt divers, într-un fapt literar. Vorbim despre  vizita unei personae, care precizează: “Studiile mele… m-au apropiat îndeosebi de francofonie şi de latinitate, în general, sporindu-mi-se şi, în felul acesta, distanţa amintită, încât relaţiile mele cu anglofonia s-au rezumat, aproape exclusiv, la literatură.” (pag.7). Păstrând legătura cu literatura, cu scriitorii care, la fel ca şi autoarea, călătorind în aceste locuri, au avut revelaţia descoperirii unei lumi cu trăiri deosebite, total diferită de ceea ce se vehicula în mass-media, în rigidele pliante sau chiar în ştiutele scrierile ale lui James Joyce, vom aduce în atenţie referirea autoarei la scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa. Şi acesta a călătorit la Dublin pe la mijlocul anilor şaizeci şi a rămas uimit de imaginile surprinzătoare pe care le-a întâlnit: “…oraşul vesel şi simpatic, cu oameni exuberanţi (…), nu semăna deloc cu cel dim cărţile lui Joyce.” (pag.8). 
O carte, ca o invitaţie făcută cititorului să o însoţească la pas, peste tot. Prin parculPhoenix  „cu minunile lui vegetale şi cu splendidele exemplare de cerbi şi căprioare” (pag. 117), prin parcul Farmleigh un „regat al verdelui, natura se răsfaţă şi este răsfăţată! De cer şi de oameni...”(pag.121), în „imensa grădină irlandeză ... plină de vegetaţie, dar, în acelaşi timp, dă sentimentul de aerisire ... grădina cedrilor.” (pag. 118), alături de localnici “irlandezi (…) cât se poate de relaxaţi, trăind parcă în acord total cu mediul.” (pag.29).
Catedrala Crist Church, muzeul Dubliana, care-şi impresionează vizitatorii şi cu “toposurile create în cultura – mai mult sau mai puţin orală – a lumii, referitoare la wikingi (…) străbătând mările, în corăbiile lor (…) drakerele (…) ornamentate la prora cu (…) capete de dragoni.” (pag. 97), muzeul Guinness, clădire cu şapte etaje, aşezate în formă cilindrică, un muzeu închinat lui Arthur Guinness, cel care a făcut din berea irlandeză un brand naţional, colegiul Trinity College ce „are o bibliotecă de circa cinci milioane de cărţi” (pag. 190), spitalul Mater Misericordiae University Hospital, considerat „...cea mai importantă instituţie de acest fel din Irlanda...” (pag.192), catedrala Sfântul Patrick, iată câteva obiective turistice alese aleatoriu din prezentările făcute de doamna Mioara Bahna în acest volum interesant şi instructiv.
Depăşind starea de simplu vizitator în Dublin, autoarea, aminteşte de scriitorii cunoscuţi din paginile atâtor scrieri, dintre care facem câteva exemplificări: Wiliam Butler Yeats (Premiul Nobel în 1923); George Bernard Shaw (cel mai mare dramaturg după Wiliam Shakespeare, Premiul Nobel în 1925); Bram Stoker (autorul Contelui Dracula); Oscar Wilde, (care a creat mişcarea estetică Artă pentru artă); Jonathan Swift (părintele lui Guliver); Samuel Barclay Beckett (Premiul Nobel în 1969); Seamus Heaney (Premiul Nobel în 1995). Şi se îndreaptă cu multă curiozitate spre casele memoriale ale unora dintre aceştia (James Joice, Oscar Wilde, George Bernard Shaw), spaţii bine îngrijite (asemeni tuturor clădirilor din oraş!), care privesc „...drept în faţă, cu uşile şi ferestrele spre cei ce trec pe stradă...” (pag.111), situaţie ce îi prilejuieşte o comparaţie amară cu cele din România, dintre care unele într-o stare „...cel puţin dureroasă pentru toţi iubitorii de literatură şi nu numai pentru ei!...” (pag.112). Cu mare dragoste pentru numele şi opera acestor titani ai literaturii universale, doamna Mioara Bahna face o prezentare succintă a fiecăruia, însoţind exemplificările cu citate ce aparţin acestor autori, dorind a înlesni cititorului neavizat o minimă cunoaştere biografică.
Iar popasul la Poets Corner, „un spaţiu ce mă întorcea la literatură” (pag.101), îi prilejuieşte agonisirea de noi şi noi reflecţii, aşezate apoi în acest volum în şase grupaje denumite metaforic „clipe rămase pe retină asemenea insectelor fixate în chihlimbar.”
Impresionată de tot ceea ce vede, călătoarea face unele digresiuni, după cum singură mărturiseşte, îndemnată şi de intenţia vădită de a compara, într-un paralelism, acel acolo cu acest aici (de acasă), „fiindcă lumea aceea prea era altfel de cea în care trăiesc, de obicei...” (pag.195). Atunci, adună notiţe despre tot ceea ce vede, descrie locuri, oameni şi sentimente născute din ineditul situaţiilor observate şi, apoi, le aşează armonios în acest volum cu impresii de călătorie. Un volum foarte folositor, care întregeşte imaginea despre acest loc geografic, îmbogăţindu-i cu date noi (din altă perspectivă!) şi pe cei care mai ştiau câte ceva despre această lume anglo-saxonă. O carte foarte potrivită şi pentru călătorul potenţial, care, citind acest volum, primeşte informaţii neutre, avizate şi precise.
Un demers literar meritoriu al doamnei Mioara Bahna, pentru care se cuvine să-i mulţumim şi s-o felicităm!  
Lucia Pătraşcu (Brăila)

NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI:
ARHIVELE DE LA HAŢEG, DE CONSTANTIN STANCU
Născut în toi de legendă şi vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi reînnoieşte dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte monumentală, ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (care o continuă pe prima: Arhivele de la Haţeg: de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010).
Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o privire superficială, doar o reluare de recenzii, publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în primul rând, o viziune cronicărească şi critică, deosebit de temperată (deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub crusta obiectivităţii!): CONSTANTIN STANCU îşi iubeşte şi-şi respectă, ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul ZERO al pornirii istoriei daco-valahe şi, de ce nu, chiar mundane.
De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca urmând logica memoriei Haţegului, când autorul dedică mai bine de 60 de pagini scrierilor şi cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale lui IANCU BADIU: „Badiu Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p. 16), „Cultura de Haţeg: Mistere, arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg, un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p. 28), „Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre <<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un oraş între două lumi” (p. 60), „Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).
Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile istoriei dacice, capitala Daciei... Nu se ştie adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:
„<<Terra Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş, târg însemnat, a fost un <<fluvium Haczac>>. Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un <<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.
Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost <<colţul din spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume! Denumirea putea proveni de la un loc de judecată, <<şase scaune de judecată>>. Capitala Daciei romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.: de fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: <<herzog>>, <<herstsog>>, <<herceg>>, <<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).
Suferinţele haţeganilor au continuat, înafară de ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg, cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această activitate specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate (...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă, 1688-1867, p. 28).
Dar Haţegul a fost şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de geniu, ale daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU, OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU – dar şi EMINESCU, sau BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi, apoi, spre Alba Iulia… la Prislop este locul minunat, în care are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE BOCA
Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: CONDICA HAŢEGULUI, unde au fost însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923, modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost, în antichitate, în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a călătorit prin  zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).
Dar Haţegul înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani, penticostali, baptişti… înseamnă şi societăţi cultural-literare (Haţeg – filială a ASTREI!), biserici, reviste, viaţă literară, mai obscură sau mai activă… înseamnă adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei 1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi lumină!)…
…În anii comunismului stalinist incipient, „au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul 1948, a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice, în cadrul Bisericii Ortodoxe… într-o reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie comunistă” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965).
…Azi, Haţegul trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice… dar, alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii viitoare: „…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult activitatea.  (…) O nouă lume se naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf. Iancu Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între două lumi – 1989-2015).
C-aşa-i românul: „cel mai adaptabil animal terestru…”.
După recenzarea analitică şi creatoare de perspectivede mare altitudine şi sintetice”, ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic al „topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică, nu doar recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de „primă mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din „zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent folclorist („Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate  toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în râs defectele şi viciile acestora, în diferite feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din Ţara Haţegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română, monograf şi scriitor haţegan, „meditativul şi generosulRADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca posedând, în romanele sale, o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu – cf. p. 97) – după care urmează un „intermezzo” poetic stancian:  Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa
Mai sunt evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de Onoare „al oraşului Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi, „cu osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI („Tibi, cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale, teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. „A călătorit mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în mişcare, şi ea”… - dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: „A lăsat o vie amintire, pentru oamenii care l-au cunoscut şi apreciat. Spirit elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile sale sunt importante pentru că pun în valoare principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi reflect lumea văzută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând şoptit: Spre culmi
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor sale de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!), completate de aprecierile unor critici consacraţi şi de  imagini foto ale cărţilor şi prietenilor săi, scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei cărţi-monument.
Carte-monument pe care, întru lămurirea unor probleme de identitate spirituală şi naţională, ar face tare bine s-o citească (şi să mediteze, adânc, asupra celor citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi… sau dintre cei care, încă, se mai pretind a fi… a aparţine… a exista, întru Daco-Valahime.
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii