ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 9 NR. 99 (Mai  2017)
 

REVERENŢE CRITICE...

COMISELE IUBIRI, DE PETRE RĂU
Volumul de poeme „Comisele iubiri - cele mai frumoase poezii de dragoste” semnat de  scriitorul Petre Rău, apărut în prag de primăvară, la Editura InfoRapArt, Galaţi, 2017, înfloreşte, în cele 108 pagini cu 78 poezii,  pe ramurile unui copac plin de sentimente de iubire adunate de autor. Ele şi-au ridicat fruntea spre bucuria cititorului, după ce fuseseră comise în cinci volume precedente şi anume: Întârziata vestire, Galaţi, 2002; Ultima noapte cu Bernoulli, Bucureşti 2010; Singurul apei, Iaşi 2012; Eden în cădere, Galaţi, 2012 şi Îndrăgostirea de zmeu, Galaţi, 2015.              
Acest buchet, ce irumpe de sub pana unui condamnat la singurătate, după cum se  consideră autorul însuşi într-o autoflagerare drăgăstoasă „acum sunt damnat / cu demnitate / îmi port crucea / pe (i)dealul văii mele de rai” ((i)dealul văii mele, pag. 49), este, fără îndoială, proba unui anumit curaj al omului-poet de a zbura în universul eu-lui său pentru a se înţelege şi a se recunoaşte, chiar cu riscul de a se prăbuşi în necunoscut, în nefiinţă, sperând totuşi că astfel va putea dărui lumii ceva ce o interesează, o experienţă ce poate trăită de fiecare la un moment dat,: „astăzi sunt ca o scuză la marginea timpului / şi mă mir mă mir cum răsăritul se termină / mereu / înaintea apusului (însingurarea, pag. 65).
Atunci când în poeziile sale, veşnic îndrăgostitul Petre Rău ne plimbă prin alte locuri geometrice, în alte vremuri „Vale ruptă de rai / Ce frumoasă erai / Numai tu mă ştiai / Numai ea” (Vale de rai, pag, 8) ale unei copilării şi adolescenţe despre care judecăţile primare ale poetului matur ţine să-şi amintească, , făcând un fel de racord la memoria sentimentală, pentru că nu se vrea un rătăcit, chiar dacă: „Prima rărăcire e atunci când părăseşti / odaia copilăriei / e prima irosire pe care o trăieşti / de-adevăratelea” (Infrenul unei rătăciri, pag. 92), noi, cititorii, nu bănuim că amintirile sale ne vor conduce spre gândurile de mai târziu, împătimite de regret: „Mai simt călcată iarba de tine iubito /  Umbra moale miroase a urme de cerb / Prea timid aşternut pasul tău incognito / Reînvie blestemul acela superb” (Nerostiri, pag. 14) şi de o înţeleaptă resemnare: „Mai simt călcată iarba dar nu mai pot iubi / Tu ai fost, nu mai eşti, nu mai fi” (idem).
Versurile volumului joacă în leagănul amintirilor dorind să prindă fie iubirea pătimaşă „întunericul era mai lung decât lumina / şi am consimţit astfel la păcat / cu tine...” (alungarea din rai, pag. 61), fie dezamăgirea însingurării „...omule n-ai altă cale fiindcă /  mereu iubim ca să nu fim singuri” (Infernul unei rătăciri, pag. 92), fie alergarea neobosită a gândului pe cărarea dubitativă pentru ce va fi „...mă mai taie câte-o săgeată / care nu reuşeşte să-mi aducă liniştea...” (nu mai ştiu, pag. 60), de parcă ele, versurile, ar exprima o oarecare nuanţă de revoltă a poetului prin dragoste şi pentru dragoste „astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă / nu din plâns voi renaşte” (Astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă, pag. 27). Sub verva spumoasă a versurilor jucăuşe uneori, poetul îşi ascunde sentimentele, alternând între a iubiEram acolo, acolo eram / Şi iubeam, şi iubeam, şi iubeam” (Undeva, cândva, cineva, pag. 20) şi a fi fost iubitte voi lua cu mine începând cu ultimul meu vers / tu care m-ai iubit...” (scriu poveşti de amor, pag. 47), scriind iar şi iar, cu încredinţarea „...că orice literă desprinsă dintr-un cuvânt / ar putea să se facă singură înţeleasă” (cu tine, pag. 69). Se întâmplă acest lucru nu din nevoia legitimă de originalitate, prezentă cu abundenţă în paginiler volumului, ci mai ales ca o descătuşare definitivă şi salvatoare „doar în resturi de zile îmi mai amintesc de tine / mi-am construit în inimă o lume necurcubeu...” (episod, pag. 67), deşi poetul posedă certitudinea iubirii. Însă, iese din sine şi, ca într-o balanţă ideală, căutând soluţii individuale le expandează în soluţii generale din care oricine îşi poate agonisi fiecarele său.
Comisele iubiri” semnat de scriitorul Petre Rău, un volum mustind de poezie!
O poezie erotică ce vrea să trezească adormirile pentru a le păstra perene sau, dimpotrivă, să adoarmă trezirile pentru a le feri de starea iluzorie în care „...azi fericirea mea a rămas într-un pat şi acela pustiu / nemaipredicând unicul în adâncimea lui nimic esenţial” (ultimul pat, pag. 57), pentru că „migratoarele iluzii”, aceste păsări călătoare, ar trebui să se păstreze în paginile înţelepte, „precum o broască ţestoasă / aleasă de mine semn la cărţile mele” (ce mai ştiţi, pag. 48), fără a se intersecta amăgitor în geometriile vieţii poetului, acolo unde o sensibilitate sinceră împleteşte firele iubirii cu senzualitatea neaşteptată „Răscolitor mai e visul cu tine / în aşteptarea cerului în cădere liberă” (Poema din urmă, pag. 101).
O poezie psihologică, la urma urmei, ce se circumscrie subiectiv propriilor sale senzaţii, propriilor sale dorinţe şi, apoi, printr-o implozie neaşteptată, se proiectează în realitatea imediată a poetului, aducând valuri de nelinişte „somnul meu înăbuşit de dragoste / nu va mai avea timp de visare / oricum nu voi mai putea mult sta aşa / îngenuncheat pe cruce” (ai mai trecut, pag. 59). Un fel de răstignire ce coexistă cu neîmplinirile, se înfruntă cu slăbiciunile, încercând să potolească zbaterea visurilor, pentru a-i reuşi transferul de trăire lirică frumoasă, îmbogăţită de dăruirea totală în truda pe altarul creaţiei.
O poezie a iubirii pure, a iubirii  de ieri, de azi, de mâine, dintotdeauna şi pentru totdeauna, ce i-a fost îngăduită prin arderea poetului în propriile sale gânduri, determinându-l să îmbrace haina cenuşii, pentru a renaşte apoi în credinţa că, evadând spre lume cu versurile sale, îşi va înăbuşi suferinţa, îşi va limpezi gravele îndoieli, premeditând eliberarea spiritului. O iubire demultă, ce se individualizează prin sinceritate, fără a răsturna valorile sensibilităţii şi ale experienţei umane, păstrând în această specie de poezie intimistă o confesiune cu glas şoptit, al cărei element esenţial este emotivitatea ieşită din comun a poetului, pe care o împarte cu ceilalţi, păstrându-se, totuşi, consecvent  cu sine însuşi.
Poetul scrie despre iubire! Îmbuchetarea poeziilor culese din celelalte volume de versuri, unde se rătăceau, poate, printre alte poeme cu teme diferite, le valorifică superior pe acestea,  dându-le o aură de duioşie adolescentină aparte, ce vrea să ne dovedească faptul că autorul are inima tânără şi încă visează o dragoste nemaiîntâlnită.
Petre Rău, un visător veşnic îndrăgostit de dragoste „Vai iubită iubire discretă / Spre tine la tine să zbor...” (Iubită iubire, pag. 7), este poetul care a adunat cele mai frumoase poezii de dragoste din volumele sale şi ni le-a trimis nouă, cititorilor, pentru ca fiecare să ne alegem fiecarele său, (repet!) cum atât de frumos spune.  Un scriitor care dăruieşte: „Am avut atâta iubire în mine / încât toată viaţa a trebuit să / caut s-o ofer cuiva” (Dragostea cum e, pag. 99). O confesiune ce ne apropie de sufletul zbuciunat al omului care se caută pe sine, invitându-ne  şi pe noi alături, să-i fim tovarăşi pe drumul curat al poeziei de dragoste.
Lucia Pătraşcu (Brăila)

CIULINII BĂRĂGANULUI, DE PANAIT ISTRATI
(Opiniile unui cititor)
Ne place să citim, vrem să citim dar o facem prea rar. Ne putem încuraja să citim câteva minute pe zi. Și în mod sigur am reuși!
Este, cu certitudine, o datorie să citești cărțile unor scriitori cunoscuți, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt din același oraș în care te-ai născut. Cărțile lui Panait Istrati trebuiesc citite imperios: căci stilul literar al acestuia, scenele descrise, profunzimea frazelor sale puse pe pagini de hârtie sunt adevărate bijuterii literare. Acest scriitor, atât de încercat de cumpenele vieții, a oferit, prin literatura creată de dânsul, o imagine memorială a vieții de altădată, a oamenilor ce au trăit în acele vremuri, a Brăilei, dar și părți din structura sa de om. Noi, cei de acum, ne putem hrăni intelectual cu tot ceea ce a putut lăsa omenirii un om, un scriitor și în egală măsură, un brăilean. Literatura lui Panait Istrati este indubitabil valoroasă. Câteva rânduri cititie din orice carte scrisă de acesta sunt suficiente să te captiveze și să te facă să duci lectura până la capăt; și, drept consecință,  cauți o altă carte pentru a mai citi. Este o experiență de cititor trăită la superlativ, introducându-te parcă într-o lume știută și în același timp, încă misterioasă. Și asta doar cu o carte! Nu e mult, dar nici puțin.
Când o carte intră în viața ta!
Luna aceasta ar putea intra în viața oricărui iubitor de lectură cartea Ciulinii Bărăganului, scrisă de Panait Istrati. Recomad ediția tipărită la Editura Gramar, București, 2009 – lucrare ce face parte din Colecția 100+1 Capodopere ale romanului românesc (colecție inițiată și coordonată de Ion Marinescu). Coperta, în armonie cu subiectul cărții, este realizată de Done Stan. O recomad și pentru elocventa prefață întocmită de Teodor Vârgolici, precum și pentru biografia concisă și implicit valoroasă pentru o persoană preocupată de studiul vieții și operei lui Panait Istrati. Ceea ce mai este remarcabil la această ediție este faptul că  paginile 26-30 cuprind Bibliografie selectivă, cu opera lui Panait Istrati în limba franceză și în limba română.
Povestea propriu-zisă a Ciulinii Bărăganului începe de la pagina 31, cu nota autorului: „Dedic această carte poporului român, celor 11 000 de țărani asasinați de către guvernul român, celor trei sate rase cu lovituri de tun: Stănilești, Băilești și Hodivoaia – crime săvârșite în martie 2017 și rămase nepedepsite (martie 1928)”.
Ciulinii Bărăganului este în esență un tablou al spațiului românesc, în particular, al Bărăganului, pământul din sudul țării, întins […] între duioasa Ialomița și Dunărea ursuză (p. 32), într-o perioadă în care sărăcia și orânduirea socială erau vitrege țăranul român. Acest spațiu românesc, această parte de lume, ne este prezentat prin ochii unui copil sărac, ce trăiește din plin o copilărie aspră pe câmpul Bărăganului. Ciulinii, numeroși pe întreg Bărăgan, reprezintă un miraj, un instrument ce face trecerea dinpre copilărie spre tinerețe, un joc frenetic pe scena vieții, ca apoi, să ne fie relevați metaforic, ca pătură socială ce oprimă țăranul (cojanul), prinși de acesta ca un scai.
În ambele ipostaze, ciulinii marchează viața oricărui individ crescut pe câmpurile Bărăganului, purtându-l în lumi diferite. Pentru copii, fuga după ciulini este o probă a încercărilor, un fel de a fi, luat de vânt (de Muscal), însă trăind sentimentul posesiunii, pentru că fiecare copil are ciulinul lui, pe care îl strunește cu un băț. Pentru adult, pentru ialomițeanul care se zbate, se încăpățânează să zmulgă țelinei un căuș de porumb sau câțiva cartofi, Bărăganul nu este interesant (p. 33).
Prin ochii băiatului Matache descoperim un Bărăgan imens, pustiu, purtând ici colo câteva sate. Acest personaj, înalt și zdravăn, ce ne poartă prin întreaga poveste, este stăpânit indubitabil de sufletul Bărăganului: vroiam să alerg la rândul meu, cu vântul și ciulinii, să mă pierd sau să mă înfieze cineva, dar să plec, să alerg, să scap de această apă care-mi putrezise picioarele, de acest pește pe care îl căram în van (p. 41). Descoperim, laolaltă cu personajul principal, viața satului românesc, sărăcia și durerile oamenilor, revolta acestora față de nedreptările vieții și pe lângă acestea, construirea destinului unui copil aflat la începutul drumului vieții.
Prin familia copilului Matache pătrundem în viața țăranului român. E adevărat că părinții lui Matache nu erau născuți în Bărăgan, ci doar veniți aici în căutarea unui trai mai bun. Stabilindu-se într-un cătun pe malul Borcei, viața acestora nu se îmbunătățește: singura ocupație, aceea de a prinde și a săra peștele (care adesea este și singura lor hrană), abia le acoperă nevoile zilnice. Stădania mamei de a ieși din sărăcie, economisirea banilor, cu care cumpăra un cal și o căruță, este fără de reușită.
De altfel, această alegere este cea care declanșează stingerea unei familiei, dar care, ne introduce pe noi, cititorii, în dorința nestăvilită a tânărului Matache de a descoperi lumea. Își pierde părinții, pe rând, mai întâi pe mamă, ce moare în urma unei înțepături în osul unei pește (aceasta moare singură, fără soț și copil lângă ea), în timp ce soțul și băiatul erau plecați să câștige câțiva bănuți. Rușinea tatălui de a veni înapoi, după ce-i moare calul, fără suma de bani calculată, ca să acopere investiția în cal și căruță, îi determină să rămână în orașul Călărași, unde muncesc cu ziua. Este momentul în care cei doi află că soția, respectiv mama, a murit. Nemaiavând pentru ce se întoarce acasă, ei se duc mai departe, până când se adăpostesc la un conac al unei dudui (descendentă din familie de boieri), milostivă cu toți cei săraci, dar cărora, datorită sărăciei în care și ea se afla, nu le putea oferi decât mămăligă cât nuca (p. 54).
Atracția jocului ciulinilor din Bărăgan la pornirea Crivățului este pentru copii un dat de nestăpânit. Pentru tatăl băiatului, fuga după ciulini este presimțită ca aducătoare de necazuri. El își avertizează, inițial, fiul:  să nu-mi faci vreo poznă cu ciulinii ăia! (p. 55) Dar acești ciulini, sunt cei care reprezintă o provocare pentru tânărul care se pregătește de marele drum al vieții: e vorba de acei ciulini, care trebuie stârpiți, dacă nu vrei să vezi, printre alte nenorociri, fugindu-ți copii de acasă și luând-o razna prin lume! (p.71). Și totuși, Crivățul va chema laolaltă copii și ciulinii și-i va purta de-a lungul Bărăganului, iar pe Matache și pe prietenul lui, îi rup de părinții lor, ducându-i în alte sate, unde cei doi descoperă alte scene ale vieții țăranilor.
Autorul ne relevă situația de atunci, descoperită de tânărul Matache: Peste tot e Bărăgan! Peste tot crăpi de foame! (p. 80)  și viața țăranului român: ne afundarăm cu toți în mizeria animalică, care-i însăși viața țăranului român (p. 80). Acest personaj, trăiește din plin evenimentele din martie 1907, cel al revoltei țăranilor care nu mai pot suporta sărăcia, în opoziție cu abundența boierilor și falsa imagine a țăranului prezentată la o Expoziție - o revoltă care se finalizează cu sate desființate prin bombardare de către autorități și cu țărani uciși.
Șansa supraviețuirii oferită celor doi copii, care reușesc să scape din teribila intervenție a forțelor oficiale, cât și trista veste a morții tatălui, face ca personajul principal, Matache, să-și continue drumul pe care pornise. Cu durere în suflet el lasă în urmă viața de țăran din Bărăganul pustiu și se îndreaptă către alt orizont, căci: silită să trăiască ceasuri atât de grele, la o vârstă când alți copii se răsfață, inima mea nu mai rezista (p. 103). Astfel că cei doi prieteni supraviețuitori pleacă în lume, cu ciulinii după ei.
Vă invit să citiți această carte ce este o frescă socială construită din prisma unui copil ce descoperă lumea, o adevărată bijuterie literară, ce trebuie purtată la borul pălăriei sufletului și minții.
 Elisaveta Drăghici (Brăila)
 
 © Copyright 2009-2017, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii