ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 6 NR. 68 (Oct  2014)
 

ARHIVĂ - Nr. 14 (Aprilie 2010)

EDITORIAL

ÎNGERUL A STRIGAT: EXISTĂ UN STĂPÂN AL METAFOREI!

5 aprilie este o dată aniversară pentru meleagurile brăilene şi asta pentru că, în inima Bărăganului, într-o familie de oameni simpli, se năştea acum 78 de ani, cel ce astăzi, prin opera sa literară, face mare cinste nu numai Brăilei, ci întregului spaţiu românesc.

La ceas aniversar, numărul de faţă al revistei ZEIT îi dedică 7 articole, cu referire directă la viaţa şi opera celui ce este de atâtea decenii, pe drept cuvânt, un stăpân al metaforei.

Fănuş Neagu reprezintă un tumult de ape furioase revărsate peste Câmpia Bărăganului, din colbul căreia cresc măreţi şi demni ciulinii, salcia, plopul şi toate minunile făpturii verzi. Scriitorul devine un colos ce-şi înfige cu hotărâre firea în pământul din care a răsărit spre a-i fi un veşnic frate de cruce, mereu aninat de dorinţe şi plăceri nebune, asemenea temperamentului său tunător. Este perfect adevărat că dincolo de emblematicul Panait Istrati, Fănuş Neagu ne trimite într-o lume, care chiar dacă se referă la aceleaşi bălţi ce străjuiesc fluviul, metaforizarea şi acţiunea personajelor sunt într-o cu totul altă dimensiune, frapantă nu numai prin unicitatea ţinuturilor, ci mai ales, prin iscusimea cuvintelor cu care maestrul lor le-a meşteşugit.

Pentru Fănuş Neagu, Bărăganul şi bălţile, oraşele din marea cea verde sunt universul său de suflet, pe care şi-l însuşeşte ca şi cum din ele s-ar fi născut.

Descrierea minuţioasă a componentelor încântătoare ale naturii nu lasă răgaz completării, fiind clară, reală şi sublimă. Reveria debordantă ce inundă textul fănuşian nu poate fi comparată cu nimic. Atât de atentă este percepţia asupra detaliilor prezentate, încât lasă impresia unui pictor pretenţios, capabil să dea viaţă pânzei miraculoase pe care şi-a aşternut miile de nuanţe oferite de pământul mamă.

Dunărea îl fascinează ireversibil, dăruindu-i ca răsplată o linişte secondată de ţârâitul ritmic al greierilor în amurg şi de mirosul inconfundabil ce umple malurile şi casele pescăreşti.

Volubil şi direct, Fănuş Neagu creează o imagine de orizont, o hartă interesantă şi singulară a zonei pe care o adoră, lăsând cititorilor impresia de déjà vu, dar mai ales, de prezent continuu. Un suflet sensibil, ce vibrează profund la atingerea luminii răspândită de lună, astrul de care pare a fi îndrăgostit peste măsură, fiindcă îi acoperă şi-i binecuvintează talentul artistic unic, învăpăiat în nopţile cu stele stilizate, impresionat de chipu-i feciorelnic, străveziu sau diafan.

Dintre fenomenele naturii, Fănuş Neagu preferă două: ploaia şi ninsoarea. De ce? Poate pentru că acestea pot descifra tainele vieţii, ale materiei inundată de sentimente multiple, ce animă personajele sale, atât de bine conturate în toate creaţiile. Ploaia este însuşi zbuciumul neîncetat al fiinţelor vii, dar şi mângâierea ce-i urmează, ca răspuns la rugile tăcute adresate în miez de noapte. Ninsoarea, asemănată haosului, creionează imaginea de ansamblu a existenţei, în care binele încearcă să învingă răul sub toate formele lui.

Interesantă este viziunea scriitorului asupra morţii. Nu o preferă, ci îi amână sosirea, aşa cum este posibil într-o scriere de orice gen. Fănuş Neagu iubeşte viaţa atât de mult, încât nu concepe o întrerupere a ei, ci mai degrabă o prelungire nesfârşită, în multe ipostaze, care să se succeadă după bunul său plac. Triumful vieţii îl determină să acceadă către imensitatea acesteia, într-o formă ideală, ce-i permite orice.

Nu îmi transform scrisul într-o critică asupra operei sau nucleului leitmotivurilor ce au generat diluvii de text pe firmamentul romanului secolului XX, doar subliniez un efect literar demn de toată lauda. Poate că nu este scriitorul momentului, poate că adevărara apreciere o va simţi în generaţiile viitoare, când, probabil, de dorul unei lumi, a unor peisaje unice, iubitorii de frumos prin cuvinte să descopere o lume fascinantă, perfect armonizată prin metaforă.

Filosofia vieţii lui Fănuş Neagu este una adâncă, izvorâtă dintr-o trăire veritabilă a sentimentelor celor mai nobile, care l-au însoţit de-a lungul anilor pretutindeni. Scriitorul e conştient de iminenta degradare a lumii, de pervertirea sufletelor pure, însă nu conteneşte să creadă că aceasta se va reînnnoi cumva, măcar de dragul pruncilor în ochii cărora se vede creaţia la început, nepătată şi minunată. Întreaga făptură ia parte la mistificarea pământului pe care au călcat muritorii păcătoşi ai tuturor veacurilor. Timpul se arcuieşte peste câmpia toridă şi face să apară licoarea vieţii, fără de care totul s-ar nărui. Oameni şi animale recunosc puterea divinităţii, care nu i-a lăsat să piară înainte de vreme. Astfel, faptele sunt prezentate de către personaje cu o naturaleţe impecabilă, cum numai copiii sunt în stare, sporind originalitatea şi prospeţimea textului.

Se poate conchide că viziunea scriitorului este una albastră, închinată infinitului şi abstactului, dar înfiptă adânc în realitatea spaţiului dunărean, sclipitor şi fermecător, mai ales la calda lumină galbenă a lunii.

Mi-ar fi plăcut să aflu pe internet de domnia sa, printr-un site personal, acolo unde, alături de biografie, să-i apară şi lucrările, toate cele care s-au scris de-a lungul timpului, într-o carieră de romancier, nuvelist, memorialist, povestitor, dramaturg şi publicist. Dar nu este timpul pierdut.

Multă sănătate, domnule Fănuş Neagu!

Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

INTERVIU

DE VORBĂ CU GEORGE TĂTĂRUŞ, DESPRE FĂNUŞ NEAGU

Domnule George Tătăruş, de ce Fănuş Neagu?

Fănuş Neagu, păi pentru că Îngerul a strigat acum 78 de ani în Bărăgan, într-un sat verde. Ca geniul secular al limbii române şi-a strigat într-o zi de aprilie victoria sa şi a ales, a ales ca un băiat înalt şi blond din Grădiştea Brăilei să ajungă peste ani magicianul absolut al metaforelor ei şi mare ziditor de limbă română.

Scriitorul Fănuş Neagu, a cărei aniversare se îngemănează cu venirea primăverii, împlineşte 78 de Dunări cu ape argintii şi 78 de Bărăgane cu holde aurii! Natura se trezeşte iar la viaţă, doar ca domnia sa să stea în fruntea alaiului zânelor limbii noastre şi să ne arate frumuseţea tonică a luncilor şi pădurilor ce luminează sau umbresc malurile Dunării de Jos.

Ca fiecare autor de literatură şi Fănuş Neagu are o generaţie, şi mai presus de atât, un stil. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Povestitorul între povestitori ridică un templu pentru prezent şi viitor de sensuri şi imagini noi, eterne ca şi limba română, pe care îl împlineşte cu figuri literare unice şi descrieri din natură ce întrec basmele. Sunt al bălţilor, al câmpiei şi al drumului spre Ibrail, adică drumul aventurii. Căci unde vezi o luntre şi două lopeţi începe visul... se destăinuie scriitorul într-un interviu. Luptând cu o realitate ternă şi constrângătoare, pe vremea când în literatura română domnea realismul socialist, glasul marelui artist s-a ridicat şi a afirmat curajos că proza trebuie să fie istorie şi timp condensat: trebuie să lupte pentru înfrângerea mizeriei şi biruinţa visului.

Soarele şi Luna au luminat treptele suitoare spre absolut ale creaţiei sale de bijutier al simbolurilor şi metaforelor. Graţie măiestriei sale, astrul nopţii are proprietăţi solare, iar Soarele calităţi selenare. Multe dintre nestematele sufletului său avid de înălţimi spirituale au fost create pentru eternitate la lumina Lunii: Sunt logodit cu Luna, fiindcă mi-a ameţit toate cărările - podeaua ei îmbracă paşii în îngeri şi demoni topiţi la flacăra visării.

Dacă genialul poet german Fr. Hölderlin este creatorul versului alb, atunci genialul Fănuş Neagu este creatorul versului liber, colorat şi nestemat. Confratele său întru glorie naţională, Nichita Stănescu, l-a îndemnat odată: Lasă, dragă, rima la o parte. Rupe rândul în două şi ai să vezi că sunt versuri! Spiritul marelui Nichita locuia poetic lumea şi scânteia la citirea paginilor fănuşiene, ca la vederea îngerului.

Ce vă surprinde la scriitorul Fănuş Neagu?

Cât de dificil este să te opreşti asupra câtorva citate dintr-o operă poetică vastă şi unică în literatura română şi nu numai! Nestematele îţi taie calea, îţi fură privirile şi simţurile şi te rătăceşti prin holdele Bărăganului, încercând să prinzi din zbor pasărea paradisului: Zboară prin mugurii zilei o pasăre galbenă şi coase cu argint tremurat firul văii de unde am cules steaua albastră în care să adun şi să păstrez ţipătul fraged ce-l scoate, în primul ceas al primăverii, creanga de apă pe care se leagănă, ca o colivie de turtă dulce, moara mea de lemn.

Principiul care i-a călăuzit paşii încă de la începuturile sale literare a fost acela al mărturisirii miracolului naturii şi al redării bucuriei omeneşti la contactul cu acesta. De aceea opera sa ne apare astăzi ca un curcubeu arcuit peste cinci decenii de izbânzi ale visului, sprijinit la cele două capete pe ninsori abundente, iar la apogeu, viscolit şi scăldat în razele Lunii. În această operă mirifică, roluri mari de împlinit au şi ninsoarea sau ploile din Bărăgan, viscolul, dar şi arşiţa verii din câmpia scitică de demult.

Îmbătat de metaforele zeului Dionis, te laşi purtat pe aripi de cuvânt şoptit de înger, vezi aievea cărările ce duc spre raiul închipuirii sale şi te înfăşori în clipe de bucurii stelare, din care nu mai vrei să pleci nicăieri şi niciodată. În grădina limbii române, în dumbrava minunată din mijlocul ei, te aşteaptă potirul cu nectar de spirit şi visare cu ochii deschişi, întins de Dionis; devii iar copilul care aleargă după fluturi şi apoi se scufundă în apele amintirii, după cei mai mândri nuferi.

Pe malul lacului albastru se piaptănă Afrodita. Au înnebunit caişii într-o noapte de aprilie. Carul Mare a intrat cu oiştea în gardul primăverii. Trecem cu inima spre vară sunând din trâmbiţe de fluturi. Un păun alb jignind zăpezile, Magnoliile trebuie păzite cu arma în mâini! Desigur, visul poate continua, regalul de frumuseţe este enorm.

Dincolo de factorul cantitativ, deloc neglijabil, ce anume dă universalitate operei sale?

Între coperţile cărţilor lui, peste treizeci de diamante la număr, îşi trăieşte speranţele şi dorurile un geniu al literaturii române, unul dintre puţinele genii înalte în spirit şi uman împlinite pe care le-a sortit bunul Dumnezeu acestui popor. În spiritul şi în faptele lui de o viaţă se oglindesc şi se regăsesc o întreagă lume literară, o mare de frumos artistic, deasupra căreia se roteşte în zbor imperial vulturul din cerul împlinirii noastre ca români.

Lumea românească izvodită de cel mai mare poet în proză al ei va rămâne dăltuită peste veacuri aşa cum a făcut-o el, va fi mai adevărată decât istoria şi mai fidelă decât fotografia. El ştie cum suntem şi cum ar trebui să fim mai buni pentru noi şi pentru lume.

Bijutier al cuvântului de limbă românească, mâna sa de poet sfinţind proza şi îmbrăcând-o în odăjdii de taină, scrie nesomnuri fabuloase cu ierni care se prăbuşesc peste cantoane părăsite, chemând îngeri care de atâtea ori au strigat. E un nebun frumos al marilor oraşe încercând să plimbe prin Capitală o biserică aşezată pe o sanie trasă de Nimeni... Prea multe stele a stins în tâmpla cititorilor acest risipitor şi poet prin născare. Urcând din adâncul bălţilor stratificate pe scheletele crapilor adormiţi de bătrâneţe, el se vrea Pasăre cu penele muiate-n vinuri păstrate în mânăstiri. Este o apreciere de mare poet şi excepţional prieten cu geniul, anume, Mircea Micu.

Ce consideraţi ca având predilecţie sau statut de leitmotiv în întreaga sa operă literară?

Trăirile şi mişcările umane sunt cel mai caracteristic evidenţiate prin surpinderea de către creator a tipologiei dragostei şi morţii. Între aceşti doi poli, dragostea şi moartea, abundă vitalismul, neastâmpărul simţurilor, frenezia pasiunilor. În acest univers există puţine certitudini, mult dramatism, spaţiul acţiunilor este la fel de încins ca şi sufletele eroilor, mereu traversate, ori mistuite de dorinţe acute. Cele două mari coordonate ale evoluţiei fiinţei, Eros şi Thanatos, organizează umanitatea acestei opere în ceea ce are ea mai profund.

Întâmplările din proza lui Fănuş Neagu sunt crude şi uimitoare, iar tipologia lor coboară dintr-o Halima dunăreană: bărbaţii iuţi şi lunateci, femeile iubăreţe şi răzbunătoare, popi haiduci şi hoţi de baltă sentimentali, lirici... Aceştia trec prin întâmplări stranii şi fac fapte care incendiază mintea cititorului. Prozatorul le narează pe toate într-o limbă miraculoasă, dinamitată de metafore care adună la un loc gingăşiile şi mizeriile lumii într-o logodnă aproape mistică, sintetizează cu multă acuitate şi sinceritate, colegul întru academie al marelui aniversat acum, anume, criticul literar Eugen Simion.

Cât de pregnant este rolul fantasticului în romanele fănuşiene?

Preocuparea pentru imagini fantastice, pentru inedit şi original străbate evolutiv întreaga operă. Imaginaţia scriitorului este la post în toate momentele operei şi asigură creaţiei sale funcţionalitate şi perenitate. În mod evident, fantasticul şi poeticul oferă publicului realizări de nebănuită frmuseţe, opere originale de care ne bucurăm că aparţin literaturii române: Cununi şi ghirlănzi le luminau fruntea şi ele, vedeniile albe, se roteau printre movile, strigând şi zburând, prezintă el un prezumtiv dans al ielelor.

Opera lui Fănuş Neagu răspunde în cel mai înalt grad specificului spiritualităţii româneşti, explică cine suntem noi, românii, dar este, totodată, şi un mesaj umanist adresat întregii lumi.

Acest creator a dus permanent o luptă de autodepăşire cu sine însuşi, a slujit la triumful visului asupra realităţii, acţiunile sale spirituale de peste jumătate de secol sau întâlnit cu perfecţiunea.

Care este motivaţia pentru care aţi scris eseul Curcubeul lui Dionis, asta într-o perioadă când a scrie altceva decât despre cel mai iubit fiu al poporului era o adevărată provocare?

Ca orice brăilean plecat din urbea natală, la Bucureşti - cazul meu - sau mai departe, citeam cu emoţie şi cu plăcere romanele marelui Fănuş, Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, culegerile de povestiri, cum ar fi În văpaia lunii, precum şi plachetele sportive care apăreau săptămânal în ziarul Luceafărul, în fond, un tezaur de metafore izvorâte din geniul fănuşian despre locurile natale. Mai pe scurt, în dorul Brăilei, al frumuseţii naturii specifice zonei noastre, citeam scrierile marelui geniu literar şi mă bucuram, ori sufeream în funcţie de strălucirea mărgăritarelor pe care le găseam în scrierile lui.

Ideea unui eseu dedicat operei a apărut în anul 1983, când terminasem filologia. În conţinutul eseului, am analizat specificul naţional al operei, pe care am filtrat-o prin spaţiul mioritic al filozofului naţional Lucian Blaga, demonstrându-i românismul profund şi valoarea excepţională în cadrul literaturii naţionale. Perspectiva spaţială de deal şi vale, plaiul mioritic, dar şi timpul cascadă, tipice sufletului poporului român, eu le-am găsit în opera scriitorului aniversat acum.

De asemenea, am scris despre caracterul umanist specific şi profund al operei, despre fantasticul natural, despre realismul său magic care a tins permanent spre biruinţa visului şi triumful frumosului artistic. Analiza m-a condus prin conceptele umanismului românesc sau ale barocului european. În toată demonstraţia mea, eu m-am sprijinit pe dominanta creaţiei sale care este metafora, atât cea plasticizantă, cât şi cea revelatorie, noţiuni, desigur, aparţinând tot lui Lucian Blaga. Titlurile de capitole sunt edificatoare, cred: Coborârea Mioriţei spre Bărăgan şi Dunăre, Câmpia şi apele în stăpânirea lunii, Plouă a pierzanie, Miracolul ninsorii, Iubiri care dezbină, Morţi care unesc, În grădina limbii române.

Amintesc o apreciere a marelui critic literar, George Călinescu, care se potriveşte aici: Cine scrie pentru cei mulţi, scrie pentru mult timp!

Am lucrat mulţi ani asupra eseului, căutând să înţeleg cât mai bine opera analizată, care între timp s-a îmbogăţit mereu şi şi-a confirmat valoarea profund românească şi de unicat în lumea literară.

M-am bucurat când am putut să public eseul la Editura EPUBLI din Berlin, în anul 2008.

Ce recomandaţi celor care încă nu l-au citit?

Atenţie! Când deschideţi o carte a maestrului Fănuş Neagu şi începeţi lectura, în acel moment vă ia de mână un geniu şi vă trece Dunărea în tărâmuri de vis şi imagini nepereche, scăldate în lumina Lunii. Viaţa-i o livadă bogată, iar eu nu sunt decât o secundă dintr-o caisă, dintr-o vişină, dintr-un măr – fructul, nu pomul.

A consemnat, Cătălin Nicolae Moldoveanu


 

CĂRŢILE ZEIT

HRAM, IARA HRAM, DE RISTO VASILEVSKI, EDITURA ZEIT

ŞI UNIA TI CULTURĂ-A ARMĂJLOR DIT MACHIDUNII, SKOPJE, MACEDONIA, 2009

Versurile poetului Risto Vasilevski dedicate spiritului uman aflat în căutarea reperelor veşniciei, reprezintă o revelaţie a culturii macedonene.

Cartea este tradusă din limba macedoneană în aromână de maestrul Dina Cuvata, cunoscut ca iubitor al valorilor eterne, care contribuie la îmboţăţirea literaturii prin creaţii apreciate atât de concetăţeni, cât şi de cititorii de peste hotare.

Risto Vasilevski valorifică teme religioase, dovedindu-se un incontestabil cunoscător al divinităţii, prin creaţia sa nepieritoare şi prin lumina rugului aprins din sufletele dominate de evlavie, dornice de a percepe splendoarea sfinţeniei, în fiecare clipă a trecerii efemere pe pământ.

Preferinţele autorului pentru diferite lăcaşuri de cult şi pentru figuri însemnate ale istoriei bisericii creştine, denotă o puternică personalitate, un spirit vivace şi vertical, capabil de-o trăire duhovnicească înaltă, având un scop foarte bine definit, în ceea ce priveşte drumul către purificarea sufletului.

Nume ca Matei, Marcu, Luca, Sfântul Sava, sunt câteva dintre cele cărora autorul le închină admiraţie, fiind încă actuali prin scrierile şi modelul de vieţuire conforme cu preceptele mesianice.

Nici locurile inundate de lumina hristică nu sunt neglijate, dimpotrivă, ele continuă să atragă numeroşi credincioşi cu inima deschisă harului dumnezeiesc, spre a le oferi tihnă şi bucurie pentru totdeauna. Astfel, sunt cinstite mănăstiri ca Celic-Dere, Argeşului, considerate oceane de comori nesfârşite, încântătoare înfăţişări ale bisericii cereşti, unde liturghia fără cuvinte îşi răspâdeşte mireasma pretudindeni, dar mai cu seamă asupra acelora care îşi pleacă fruntea cu smerenie, şi cer izbăvirea din noianul greşelilor de tot felul. Călugării, icoane statornice ale modestiei şi înţelepciunii, îşi înalţă rugile fierbinţi către Cel veşnic, spre a trimite omenirii împovărate sub greutatea păcatelor, binecuvântarea mântuirii. Datorită obedienţei ca formă de viaţă, îngerii în trup îşi pot vedea chipul metamorfozat în lumină şi pot să-şi cheme semenii la ospăţul nunţii sufleteşti în fiecare zi de sărbătoare, pentru a se împărtăşi din Trupul şi Sângele lui Iisus, ca apoi să-şi ducă până la capăt existenţa aflată sub semnul sacralităţii.

Ca suport material, cartea deţine puterea inducerii unei stări benefice, încă de la prima atingere a copertei, care prin imaginea ecleziastică, invită la meditaţie. Imaculatele file, imprimate cu diferite înfăţişări heruvimice, menţin privirea şi mintea într-o permanentă iluminare divină, cu o vădită tendinţă de încorporare a mesajului poetic, ce pare a fi desprins dintr-o experienţă personală a vieţii. Autorul acordă o importanţă fundamentală valorilor imateriale, oferindu-le forţă asupra gândirii ispitite de malefic. Versurile sunt o încarnare a identităţii macedonene, vibrând de bucurie la auzul cuvintelor Scripturii şi al cântului îngeresc, ce răsună duminica dincolo de cupola bisericii. Renumitul poet surprinde cu fineţe voioşia oamenilor din timpul sărbătorilor religioase, precum şi binecuvântarea pe care ne-o oferă Dumnezeu prin sfinţi, care îşi coboară mângâierea pe pământ, atunci când vântul furiei bate năpraznic peste cei al căror suflet de zăpadă, nu se pot împotrivi suferinţei. Prin versurile albe, structura poeziei se înscrie cu succes în rigorile acuale ale versificaţiei, devenind preţioasă mai ales prin semnificaţia mesajului liric – unicitatea imortalităţii. Coborâte parcă din înaltul cerului, cuvintele al căror sens propriu sau figurat transcend firescul, înnoiesc veşmintele triste ale omenirii, conferindu-le minunea candorii şi ambrozia ideală a fericirii. Poetul recheamă sufletele în împărăţia cuviinţei, în care durerea se preschimbă în alinare şi împlinire a vieţii lipsite de umbra neguroasă a păcatului. Drumul către lumină este rescris cu fire din izvorul cunoaşterii primordiale, îndemnând paşii profetului către sanctuarul dumnezeieştii Treimi. Leagănul devenirii umane pare a se fi născut în paginile acestei cărţi, iar echilibrul vieţii aici îşi află lăcaşul, eliberând mintea de furtunile nechibzuinţei şi ale răutăţii.

Ochii nevăzuţi ai minţii vor reuşi să descifreze sensurile adânci ale cuvintelor, şi vor radia de satisfacţie la auzul tăcutelor tropare îngânate tacticos de glasuri mai presus de fire, atât de calde şi limpezi, menite să aducă munţi de suspine drept ofrande la picioarele cerescului Tată. Atunci vom fi iertaţi şi reprimiţi ca fii rătăcitori în adăpostul cunoaşterii de sine şi al binelui suprem.

Risto Vasilevski oferă cititorilor o monumentală capodoperă a poeziei materne, un mirific dar pentru suflet, o arcă salvatoare a omenirii acestui veac stăbătut de întuneric. Adevărata forţă a minţii şi a inimii constă în capacitatea de a conlucra spre a dobândi desăvârşirea fiinţei, aşa cum s-a decis încă de la începuturile acestei lumi. Poetul e convins că, prin versurile prezente, va reuşi să deschidă poarta sufletului, pentru ca Hristos să ne conducă voinţa spre calea veşnicei bucurii.

Gina Moldoveanu


 

REVERENŢE CRITICE

AMANTUL MARII DOAMNE DRACULA, DE FĂNUŞ NEAGU

La un an sau doi după evenimentele din Decembrie 1989, cititorul român se aştepta la o avalanşă de carte beletristică valoroasă, pentru că dispăruse cenzura, nu mai funcţiona nicio restricţie ideologică, nu mai existau subiecte… tabu. Se vorbea insistent şi cu un licăr de speranţă de literatura de sertar, texte, care nu putuseră vedea lumina tiparului în regimul comunist totalitar, din multe, foarte multe motive.

Câteva cărţi din această categorie, printre care Din Colidor, de Paul Goma, sau chiar cele două masive volume de… Amintiri cu torţionarii vechiului regim, romanul IANUS, de Eugen Barbu, sau Crimă pentru pământ, de Dinu Săraru, nu reprezentau capitalul de speranţă investit în acest gen de literatură, literatura de sertar.

Şi-atunci, ca-n orice domeniu de criză, pe piaţa cărţii beletristice s-a instalat autoritar şi fără menajamente maculatura cu coperţi frumoase şi titluri incitante, dar de proastă calitate în plan artistic, literar, ideatic, de mesaj.

Apoi, preţurile din ce în ce mai mari, care au făcut din carte un articol de lux, ca şi nonvaloarea literară, au slăbit până la anulare apetitul pentru lectură al românilor de toate vârstele şi… de toate pretenţiile.

Prin anii şaptezeci se produsese o adevărată revoluţie a cărţii de valoare, într-un moment de relaxare, de… fractură, de fereastră deschisă în ideologia comunistă, au apărut atunci, cam până în 1985, marile romane şi scriitorii de mare talent şi… de mare curaj. Sursa de inspiraţie, tematica, motivele literare tipice, seva ideatică şi… fronda elegantă s-au tras din aşa-numitul deceniu obsedant.

Aşa s-au născut operele literare de valoare şi scriitorii pe măsură, încât tirajele, chiar când nu erau drămuite din considerente economice, şi mascat ideologice, se epuizau în câteva zile de la lansare. Romanele deceniului obsedant se citeau cu interes, cu pasiune, chiar cu o oarecare încrâncenare, pentru că erau cărţile unor scriitori, care aveau curajul să spună lucruri nemaipomenite despre o Istorie nu prea îndepărtată (1945-1960) şi, mai ales, să atace ideologia intangibilă a dictaturii.

Aşa au apărut Vocile nopţii sau Drumul cenuşii de Augustin Buzura, Animale bolnave şi Bunavestire de Nicolae Breban, Păsările şi Racul de Al. Ivasiuc, Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, Biblioteca din Alexandria de Petre Sălcudeanu, ciclul Tentaţia de Platon Pardău, Galeria cu viţă sălbatică sau Obligado de Constantin Şoiu…, şi lista ar putea fi foarte mare, dar o închei cu triumfalul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.

Romanul Amantul Marii Doamne Dracula apărut la Editura SEMNE în 2001, ar fi putut fi… catalizatorul de revigorare a romanului românesc după o stagnare nefericită de peste zece ani. Această carte putea fi scânteia, care să declanşeze interesul scriitorului român contemporan pentru o literatură valoroasă, de atitudine manifestă, de analiză lucidă şi echilibrată a unei epoci întunecate din istoria noastră. Scriitorul Fănuş Neagu a dat semnalul pentru… un nou deceniu obsedant sau poate pentru o posibilă… epocă de aur obsedantă.

În stilul său inconfundabil, marele maestru al metaforei şi al verbului îmbogăţit de sensuri noi şi surprinzătoare, Fănuş Neagu, îşi asumă în premieră absolută riscul unei incursiuni într-o lume la care se ajungea cu greu, lumea unei ideologii ermetice, izolate, intangibile. Despre cuplul dictatorial, despre instituţiile specializate, care-i asigurau intangibilitatea, despre lumea bună a epocii de aur se povestesc în cartea lui Fănuş Neagu alte lucruri decât se lăsa să se înţeleagă din comunicatele oficiale, chiar dacă se comentau copios can-can-uri, ce şi puneau într-o altă lumină pe… cei mai iubiţi fii ai poporului.

În romanul lui Fănuş Neagu se vorbeşte altfel şi despre evenimentele din decembrie 1989, şi despre teroriştii de la Televiziune sau din Insula Mare a Brăilei, şi despre falşii eroi, şi despre viaţă.

Romanul Amantul Marii Doamne Dracula încă mai poate fi începutul unei alte epoci de aur a literaturii române, iar semnalul este dat de vocea cea mai autorizată, Fănuş Neagu.

Este de la sine înţeles că Brăila şi străzile ei, Dunărea şi bălţile sale, ori oamenii ei se află în miezul romanului, revin ca un leit-motiv în fraza bine orchestrată a ilustrului scriitor.

Dumitru Anghel

 

FĂNUŞ NEAGU - FUMUL DE LA CASA GHICITOAREI

(File din Jurnal cu faţa ascunsă)

Motto: Omul e format din locurile în care trăieşte. (Graham Greene)

2 iunie (2008)

- Opera lui Matei Ion Caragiale este o mare minune a limbii noastre (Tudor Vianu).

Cer iertare umbrei marelui Profesor, dar eu n-aş schimba niciodată Hanu-Ancuţii pe Crai, nici Povestiri de la Bradu-Strâmb, nici Ţara de dincolo de negură şi nici Creanga de aur.

- Luntrea norocului pluteşte mereu în obscuritatea amară a Necunoscutului...

14 iunie

- Politicienii balcanici au folosit întotdeauna metode cu iz oriental (Arnold Bennett: Hotel Grand Babylon).

- Nu uita în vremurile grele să-ţi păstrezi mintea limpede (Horaţiu: Ode).

- Esenţa unei superstiţii este că nu poate fi influenţată de raţiune (P.D.James).

- Expresiile brutale miros urât, dar îţi dau satisfacţia răzbunării ajunsă la pragul împlinirii.

- Majoritatea oamenilor consideră nebunia o boală ruşinoasă, nu una tragică.

- Unul din cele mai frumoase complimente pe care mi l-a făcut cineva este cel pe care mi l-a adresat Nichita Stănescu: Noi doi, bătrâne, suntem poligloţi de limbă română.

15 iunie

- Scriu, sper, mă rog şi trăiesc din plin senzaţia de irealitate. Pasăre de lumină, pasăre de umbră. De pe treptele de fum ale eternităţii răsună numai întrebarea a fi sau a nu fi.

- În trei sferturi de veac am învăţat că nu există drum mai frumos decât cel al întoarcerii acasă. Drumul meu de început, mărginit de lanuri de grâu copt, pelin amar şi ierburi a dus în dublul decepţiei care poartă frumosul nume Vârful cu Dor, cel de unde cuprinzi cu privirea toată frumuseţea neamului românesc. Acolo cresc, înalte, zâmbetul şi disperarea. Amândouă alcătuiesc iubirea. De ea să vă lăsaţi cuprinşi. Iubind, devii brusc mai puternic şi primejdios.

- Năluci care vor bântui peste veac Dunărea de Jos: Ilarie Voronca (Brăila), Constant Tonegaru (Galaţi), Jean Boulanger – cel ce-a compus Avant de mourire – (Tulcea).

18 iunie

Geniul face ceea ce trebuie, talentul ceea ce poate (Edward Bulwer Lytton).

- Am aţipit şi pe sub gene mi-au trecut cai albi desprinşi dintr-o broderie de lemn. Apoi o fântână cu cumpănă din care o mână nevăzută scotea cu ciutura lăzi de zestre, cerdacuri plutind pe stâlpi zvelţi, migălos sculptaţi, drumuri înzăpezite şi sănii miraculoase. Ce altceva să însemne asta decât că se apropie Noaptea de Sânziene?

23 iunie

- Şi oamenii curg la nesfârşit în Timp ca apa printre deşte.

24 iunie

Şi a fost şi Noaptea de Sânziene. Aştept, plin de credinţă în Dumnezeu, miracolul scăderii durerilor. Mereu în gând numai cu floarea Speranţei. În acelaşi timp lucrez la încheierea romanului. Azi am realizat câteva pagini izbutite.

5 iunie

- O putere mai presus decât noi (mă refer la artiştii adevăraţi) ne mână c-o forţă desăvârşită să căutăm fără încetare ceea ce n-am pierdut niciodată: uşa spre un vis necunoscut, nălucă şi el, care zgârie cu ghearele în gol în căutarea unei uşi ce nu şi-a găsit zidul, tocul, pragurile şi se zbate în vântul lumilor străine de noi aripa unei păsări necunoscute...

30 iunie

Punându-şi pe cap coroana de împărat, Napoleon a rostit: Dieu me la donne, garre a qui la touche (Dumnezeu mi-a dat-o, vai de cel ce-o va atinge). Lulu Cantacuzino va scrie pe dosul certificatului de la Asenovgrad aceeaşi ameninţare (avertisment?), dar în limba italiană: Dio me la dona, guaia chi la tocca!

30 iunie

- Zodian (poartă ceva din mine) zice: Am aprins felinare în colţ de veacuri stinse şi am luptat în revoluţie de partea dolarului, în loc să stau pe malul bălţii şi să mă privesc ochi în ochi cu nuferii.

- Mi-e dor de lumina senină şi de vântul uşor clătinat al nopţilor când cad merele din pom. Aud ca prin vis suspinul pământului care le aştepta şi le primea, furându-le mireasma...

- Când ne-nfuriem, când ne năvăleşte sângele-n cap şi aproape ne pierdem minţile, suntem de-o vârstă cu barbaria.

12 iulie

- Viaţa ca un vis ţesându-se de la sine într-o seară de vară, la lumina unei lămpi Berger care parfumează aerul...

16 iulie

- Am crescut în religia Bărăganului şi a drumurilor de lut ce duc la Brăila. În zăduful insuportabil al Câmpiei s-ar cuveni să fiu acum... O, cât îmi e de dor de grâul din Pământuri. Spre malul Bălţii Albe, unde pârjoleşte cel mai nemilos soarele, au intrat cu coasa, secerătorile, combina? Mi-ar plăcea să visez la noapte lanurile unduind... Iar dimineaţa să mă trezesc din somn pe răzorul din marginea unui pogon de floarea soarelui, desculţ pe mirişte...

-Evreii pioşi nu aruncă niciodată cărţile religioase, nici nu le vând, ci le îngroapă. Ei ştiu ce se cuvine (Harry Mulisch: Siegrfied, o idilă neagră).

19 iulie

- Maica Teofana, mama lui Mihai Viteazu, era născută la Apa Sfântă, adică divinul râu Ialomiţa. Sună ca într-o carte de magie, nu?

- Din puhoaiele de sticleţi care-mi umblau prin scăfârlie, mulţi s-au retras, unii în culcuşuri de chihlimbar, alţii în gogoloaie de clei de vişin...

- În utopia inimii mele se ascunde o nemăsurată dragoste pentru toţi oamenii.

- Sfântul Ilie. Astăzi tatăl meu, - Dumnezeu să-l odihnească – ar fi împlinit 100 (o sută) de ani. Mă gândesc la el numai cu arome de grâu, de mere văratice şi fântână cu cumpănă. Altădată îi cântam amintirea cu vinuri scumpe...

24 iulie

-Captivitatea e o obişnuinţă care se pierde greu (Robert Harris: Pompei).

6 august

- Vom fi mereu proiecţiile a ceea ce am pierdut definitiv şi prea puţin a ceea ce am visat c-o să fim.

9 august

- Va fi fost Hemingway cu adevărat fericit pe când vâna lei în Africa? atunci când naviga pe vasul Pilar ?, la vila lui din Cuba? Sau numai când bea? Cu femeile o lua razna, cum facem toţi câţi ne considerăm (pe drept sau nedrept) a fi cineva. Oamenii, la maturitate, se joacă deseori înspăimântător, provocând mâna destinului. Toţi plătim scump, dar degeaba!, generaţiile de după noi o iau de la capăt.

12 august

- La nimic nu poftesc şi nimic nu mă satură mai pe deplin ca un coltuc de pâine proaspătă.

- Război în Caucaz! Rusia a atacat Georgia, în urma unui pas prost gândit de preşedintele Saakaşvili, şi se apropie de Tbilisi. Naiv, georgianul s-a încrezut în promisiunile Occidentului. Moartea e stăpână în unul din cele mai frumoase colţuri ale Mării Negre. Rusia, din păcate, nu poate fi domolită în foamea de-a înhăţa pământuri ce nu-i aparţin. Îi plâng pe georgieni. Iar în ce-l priveşte pe Saakaşvili spun doar atât: naivii să facă bine şi să se ocupe de pictura pe sticlă, nu să se bată pentru a cârmui popoare. Saakaşvili n-are decât 4-5 litri de sânge care abia i-ar ajunge să spele picioarele unuia dintre sutele (miile) de soldaţi şi civili pe care i-a trimis în moarte bobul lui de minte bolnavă de putere. Nobilele popoare mici din Caucaz mereu vor fi răstignite pe stâncă pentru ca vulturii să le spintece ficaţii. Dumnezeu să-i ajute pe bunii mei prieteni georgieni. Dar ce poţi face în faţa Rusiei?

25 august

- Pe cei mai mulţi dintre oameni, mai degrabă îi aprob decât să stau să-i ascult (Montesquieu: Scrisori persane).

27 august

- Treaba noastră este să redăm lumea aşa cum este ea şi nu s-o facem din nou aşa cum ne-ar plăcea nouă (Oscar Wilde).

30 august

- ...anii aceia au fost fericiţi şi puţine lucruri plictisesc mai mult pe cititori decât fericirea (Robert Harris: Imperium).

9 septembrie

- Duc în mine extrase din visul unei realităţi cu mult mai stranii decât aceea pe care o trăiesc...

- O frază în jurul căreia pot construi ceva: Dincolo de fluviu, matahala nopţii dobrogene aţipea. Era în ceasul când floarea sacră a bălţilor Brăilei – nufărul – ia bobocii. Silueta vântului se strecura pe sub fereastra lunii. Iar luna – ce idee nefericită!, ce idee fără noimă! – semăna c-un iepure alb ascuns într-o mitră aurie de episcop.

23 septembrie

- Primesc piersici. În ardoarea simţurilor se insinuează singurătatea melancolică a colinelor dobrogene. S-aude Marea aducând tânguiri din Orient să ni le atârne la streaşina Casei cu clopoţei.

2 octombrie

- El (doctorul Heatherlegh din povestea Rişca fantomatică) spunea că munca suplimentară ucide mai mulţi bărbaţi decât poate justifica importanţa acestei lumi. (Rudyard Kipling).

5 octombrie

- Se împlineşte un an de când sunt internat în spital! Doamne Dumnezeule, ajută-mă. Cred, Sfinte Hristoase, ajută necredinţei mele.

9 octombrie

- Un schit într-o poiană de pădure. Şi pădurea arzând neclintită în mierea toamnei. Jur împrejur începe Dumnezeu şi foarte aproape Isus Hristos încărunţeşte sub sărutul lui Iuda (variantă).

29 octombrie

- Apucaţi pe ce drum vreţi, pe care drum vă face cu ochiul, la sfârşit ne vom întâlni, orbi, sub aceeaşi colină.

- Aceste zile de toamnă trăiesc damnaţiuni fictive... Acum se tipăresc în aerul clătinat de melancolii subţiri versurile lui Esenin:

- ...întors acasă, vremea mi-o voi pierde,

Cu vechi nimicuri, ca oricare om.

Şi sub fereastră, într-o seară verde,

M-oi spânzura cu mâneca de-un pom.

- Anita. Toate gândurile mele sunt pline numai de numele ei.

3 noiembrie

- Hei, voi robi! Voi robi tăcuţi,

Şi pe burţi lungiţi întruna!

Astăzi caii noştri iuţi

Au băut din ape luna

(Serghei Esenin)

4 noiembrie

- Singura avere de care nu putem fi deposedaţi: Speranţa.

3 decembrie

- Dar începeam să simt în mine: dacă pentru a trăi trebuie să nu trăiesc, atunci la ce bun?... (Al. Soljeniţin: Arhipelagul Gulag).

- Boala mă înjoseşte, mă umple cu gândire nevoiaşă...

4 decembrie

- Templul lui Esculap din grădinile Vilei Borgheze. Sub arcadele lui am gustat din mierea sălbatică a lumilor fără egal. La Roma nu poţi fi slab de înger în nici-un cotlon al Cetăţii... Ia aminte: acasă la tine eşti la Roma, puternic, sigur pe tine, fără egal.

2 ianuarie 2009

- Literatura nu ca profesie, ci exclusiv ca imensa libertate de a visa lumi, de a le alcătui mereu iluzoriu, de a te constitui în demonul şi robul cuvintelor, de a suferi pătimaş, acoperindu-te cu durerile oamenilor; libertate dăruită cu puterea de înţelegere a tuturor năzuinţelor omeneşti, cu forţa de a îndura invidii, duşmănii, oprimări şi de a schiţa un scurt salut bănuitor întâmplătoarelor clipe de glorie.

- Dansul lui Ford cu calul pe străzi.

Dansul lui Nicu Gange cu câinele.

Dansul lui Berti ovreiul cu fiică-sa Raşela

Migraţia lebedei.

- Când la T. V. Se vorbeşte de vifore şi viscol, întregul trup mi se umple cu înţelesul acestor cuvinte şi clipele încep să miroasă a vin bun.

28 ianuarie 2009

- Schitul cu stele căzute în iarbă...

29 ianuarie

- Recitit două nuvele de m. Sebastian, precum şi Nuntă în cer de M. Eliade. Fii de fii de Dumnezeu această generaţie alcătuită din Cioran, Eugen Ionescu, Eliade, Sebastian, Comarnescu. Judecându-i după ce i-am citit şi răscitit, cred că erau mult mai răi decât generaţia mea, dar de o mie de ori mai frumoşi. De la ei am învăţat că trebuie să rămâi devotat până la ultima suflare darului primit de la Dumnezeu: talentul. Ceva ne desparte: ei s-au refugiat vertical în moarte, noi, cei mai mulţi, în alcool. Istoria ne va aduna sub o stea tragică, aceea care luminează pe lipsiţii de noroc, pe cei siliţi de destin să aleagă cu vocaţie de neclătinat gâlgâitul vântului amar din dosul stânii, glasul fluierului de soc. Suntem un neam fatalist. Cinci sute din cele vreo şase care împletesc funia sângelui nostru nu se potrivesc deloc cu frunza albastră a izbânzii. Pui de Dumnezeu, inorogi albi negăsind sânul fecioarei, zimbri cu coarnele rupte în leaţuri. Ne iubim înfrângerile şi pălăvrăgim despre strania noastră poveste până ne ia ameţeala. Şi, lucru absolut de neiertat, abdicăm de pe treapta de sus, convinşi că tragedia e de o mie de ori mai înălţătoare decât izbânda. Vraja căderii...

15 februarie

- Nutresc o ură aprinsă împotriva tuturor zilelor când nu pot lucra.

1 martie, noaptea

- Altă dată, în nopţi ca asta, mă sculam să ascult cum plesnesc mugurii de plop. Dormeam în casa bunicilor pusă pe malul râului Buzău. Bunicii, ascultând ca şi mine, se îndulceau cu lichior de trandafiri. Bând, vorbeau, dar mie îmi scăpa sensul cuvintelor lor, nu mă interesa decât pocnetul mugurilor. Din păcate plopii nu trăgeau cu puşca. Şi totuşi ce nopţi enigmatice s-au înscris în mine! Ele, probabil, mi-au corupt destinul. Aud şi-acum, dacă închid ochii, şuierul nuielelor de mlajă şi al sălciilor plângătoare din malul gârlei. Nopţi piezişe în care vântul se strecura în stepa Bărăganului bănuitor ca un sarazin. Mugurii din plopul de la colţul casei miroseau a struguri nogan. Mirosul lor se lega perfect cu şoapta bunicului:

- Lichior bun ca ăsta nu găseşti în Brăila decât în cârciuma La doi brebenei a lui Alecu Spinei.

28 martie

- Luminişul din trestii la care priveam, în asfinţit din pragul uşii. Năluca unei fete-mi apărea când asfinţitul se schimba din trandafiriu în verde crunt. Otrava unei trădări de mult? (povestire).

9 aprilie

- Au înfrunzit salcâmii. Arborii emblematici ai Brăilei... Uriaşa pădure de salcâmi cu floarea roşie de la viişoara. Şi-apoi via noastră, împrejmuită de o plantaţie de salcâmi înalţi de 10 metri! Gardul care despărţea curtea noastră de a perceptorului Stan Neagu (perceptor la Râmnicu - Sărat) era mărginit, în partea lui, de un rând de vişini şi altul de pruni (Doamne, ce-i mai jefuiam!) iar în partea noastră de trei salcâmi groşi cât veacul. Cel din mijloc s-a transformat cu timpul, jumătate din trupul lui s-a golit, schimbându-se într-o scorbură uriaşă... Acolo azvârlea mama găleţi cu cenuşă când vremea nu-i îngăduia s-o ducă la platforma de gunoi. În minte, toţi ai casei îi spuneam bătrânului salcâm cenuşarul. Stoluri de vrăbii, când da îngheţul, se adăposteau în scorbura caldă. Fratele George le ducea firimituri şi veghea să nu năvălească peste ele pisicile perceptorului. Sora lui tata, mătuşa Mariţa, îl blestema pe dl Stan: să-i piară întregul neam din julitură de p..., că ai lui ne-au furat pământul. Amândoi bunicii mei dinspre tată muriseră în primul război (bunicul Dumitru, pe front, bunica Constantina, acasă, bolnavă de tifos) şi neamurile, lipsite de scrupule, înhăţaseră aproape tot pământul lăsat moştenire celor cinci orfani. Reţin ca prin vis nişte vorbe ale tatălui meu: noi închiriam balta Ciulniţa când eram eu copil de-o şchioapă. Şi tot ca prin vis mi-aduc aminte că odată careva din surorile tatei, amarnic de sărace (tanti Stana Botea) a scăpat o vorbă despre vătaful căruia ai noştri i-au sucit gâtul între cele şapte gorgane... Vătaful ăsta măsluise actele privitoare la pământ? Şi de ce nu v-a pârât nimeni? m-am pomenit întrebând-o. Pentru că oamenii lasă să înflorească răzbunarea dreaptă... Hai şi cară-te la joacă, s-a răstit ea, asta s-a întâmplat în alt sat, cu unul Alixandru Sălbaticu... Cară-te, când îţi spun.

Stau şi mă întreb: povestea nu seamănă a denunţ? Ba da! Aşa că schimbă macazul. Suie-te-n luntrea primăverii şi ia-o razna peste vârfurile salcâmilor proaspăt înfrunziţi, vorbele grele fac să zornăie vântul nebuniei... Pentru că maldăre de cărţi îmi îngrădesc existenţa – şi tot mai cumpăr – respir plumb, inima mi se usucă, sângele se sleieşte. (Iar de când m-a năpădit boala cea năpraznică judec oamenii şi stările lumii cu o răutate pe care n-o întâlneam în mine altădată). Sus, pe cerul de aprilie, norii împrumută întruchipări neaşteptate; ca şi ei, fiinţa mea trădează un destin lipsit de siguranţa de sine.

12 aprilie

- Bălţile Brăilei erau de-o orientală violenţă latentă-n conţinut (violentă sine pecunia), ucigătoare-n expresia ei parşivă, trădând o înşelătoare insecuritate personală.

- Thomas Bodley – fondatorul Bibliotecii Bodleyene de la Oxford...

25 aprilie

- De la o vârstă încolo ne întâmplăm numai înapoi. Şi totuşi simt din plin nevoia să repet vorbele lui Iisus: Nu vă temeţi! Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!.

4 mai

- Bătrânii n-ajung prunci, cum se susţine,

Ci doar rămân copii adevăraţi.

(Goethe: Faust)

17 mai

- Aleg pentru coperta la Frumoşii nebuni... tabloul Dublu portret cu paharul de vin de Marc Chagall. Se spune despre el: Încă o operă plină de bucuria de a trăi, inspirată liber dintr-un portret al lui Rembrandt cu soţia. Eu mă oprisem la un tablou al lui Delveaux, dar Anita nici n-a vrut să audă. Târfele din gările inundate de ceaţa Flandrei n-o impresionează. Eu l-am cunoscut, la Paris, pe André Delveaux; regizorul de care m-am ataşat. Era pe vremea când pregătea filmările pentru Une soire, un train... Andre a fost nepotul marelui pictor. În fântânile ochilor lui se citea mândria că face parte dintr-o familie celebră.

- Viaţa mea? O părere de nor care-a trecut prin faţa soarelui.

19 mai

- Regulă: Uită totdeauna binele pe care l-ai făcut, dar nu uita niciodată binele care ţi s-a făcut.

31 mai

- Cu Frică sau cu Iubirea de Dumnezeu?aceasta-i întrebarea.

9 iunie

- Cine se luptă pentru adevăr să se pregătească pentru suferinţă (O bătrână ţărancă din Moldova).

24 iunie

- Sânzienele. Flori de vrajă, flori magice şi de mister. Ar fi trebuit, după sufletul meu, să fiu în Munţii Apuseni, în Bucovina sau măcar în inima Bărăganului. Sfântul Ion de vară. Semnul norocului, ţesut din umbră de iubire şi descântec, umblă prin apele grâului. Floarea Soarelui îi luminează cărările ascunse. Curând va începe secerişul. Van Gogh iese din tainele Timpului şi-şi pregăteşte culorile pentru La Moisson. Nebunul cel mai frumos al verii. Să-l pomenim cu flori de ferigă albă. Oricât de bolnav, de Sânziene încep să capăt curaj.

17 iulie

- O zi pe pământul de acasă. Pe care să-l colind desculţ. Vibraţia trecutului mi-ar umple toate golurile. Amintiri de demult: merii, liliacul, tufele de coacăz, floarea miresei, gardul vechi sprijinit în suliţele ploii, caii jucându-se, iedul speriat de căţelul dolofan (căţelul pământului?) şi mama încingând vatra cuptorului de copt pâinea. Au fost astea vreodată? Gândul începe să se îndoiască...

18 iulie

- Primesc vizita lui Nicu Negoiţă de la Gradiştea. Discuţii în legătură cu casa părintească, aceea unde m-am născut, care urmează să se transforme în Casa F. N. Cercetăm împreună fotografii vechi. Apoi, brusc, mă anunţă că în câmpie nu mai găseşti căruţe cu roţi de lemn. Toate căruţele au acum roţi de cauciuc. Mă înfior ca de o mare şi ireparabilă pierdere. Când eram adolescent, dormeam, vara, afară, pe un pat înjghebat dintr-un fund de coş de vanie îndesat cu lucernă cosită peste care întindea mama o cergă şi un cearceaf. Aşezat sub salcâmii de lângă leasa de porumb urmăream mersul şi răsturnarea constelaţiilor şi ascultam, răpus de vrajă, sunetul fraoancelor vreunei căruţe rătăcind stingheră prin stepă şi prin ceaţa nemărginirii. Cel mai dulce şi mai tânguitor cântec. Era atâta minune risipită-n acele sunete monotone încât n-o puteai cuprinde numai cu inima, deseori apelând şi la lacrimă. Au dispărut căruţele brăilene, fabuloasele lor coşuri pictate. Au dispărut rotarii, şaretele, docarele domneşti. Plutesc tot mai întunecat pe un drum care-mi colindă sufletul. Dumnezeule, şi câte poveşti cu căruţe care şi-au roţile în viroagele drumului spre Brăila! Convoaiele ducând grâu la vânzare în Oborul Mare îngreuiau pământul cu cântecul dulce al roţilor. Iar când intrau pe drumul Ceairului, şinele de fier îşi uneau vuietul lunecos cu adierea ovăzului sălbatic. Faraoancele cântă acum numai în amintire. Această stranie pierdere doare ca o moarte mirosind a scorţişoară. Trebuie să recitesc Sunetele căruţei lui Nicolae Velea şi să mă cutremur că lumea a trimis încă o poveste la păstrare în Noaptea de trandafiri a misterului. Timpul bătrân se îmbogăţeşte cu odoarele pe care ni le-a jefuit... Noi...

25 iulie

- Funii de lumină atârnau peste pajiştea de trifoi cu patru foi în care dansa desculţă, Jo, la conacul de lângă Hanul Diligenţelor. În pridvor, Veturia şi Ford se iubeau.

- Calul cu copită de chihlimbar (stângul, spate), tot la a cincia sute călcătură dădea naştere unui izvor (Cristinca-Egeea-la magul Sima Fenoghen, în bălţi).

2 august

- Fără misterul sentimentelor nu există literatură...

18 august

Creangă se citeşte cu aceeaşi plăcere de la 7 la 70 de ani spunea Mihail Sadoveanu. Multă vreme n-am înţeles de ce fixase bătrânul Sadoveanu baiera la 70 de ani. Acum, la 77 de ani ai mei, ştiu că de la 70 de ani înainte, oamenii, în primul rând scriitorii, citesc cu mai multă aplecare cărţi de istorie. Unii chiar scot din biblioteci cărţile de ficţiune. (Mi s-a povestit aşa ceva despre Victor Eftimiu).

- Verde ca smaragdele de Ceylon

Opal de Australia

Rubine de India...

Hei, tu, ia-ţi gândul de la pietre rare!

20 august

- Doamne, mântuieşte-i pe toţi aceia pentru care nu există nimeni care să se roage (F. M. Dostoievski).

- Există un arbore care parfumează, cică, gura securii ce-l ucide. Va trebui să aflu numele lui. Ucigaşii au de obicei nume frumoase.

- Titlu provizoriu: Viscolul sau Albele Tatarii...

- Grunes Haus (Casa Verde) e un han din Sudeţi unde s-a ascuns, prin timp, Martin Luther pe care-l căuta Inchiziţia spre a-l prăji puţin de viu şi scriitorii români Panait Istrati şi Constantin Virgil Gheorghiu.

- Frământând neastâmpăr purpuriu, gârla se pierdea în asfinţit...

- Graham Greene, pe vremea când l-am văzut (prima şi ultima oară) la Bucureşti, trecuse binişor de 80 de ani. Mergea la o întâlnire cu D.C., translatoarea de care se îndrăgostise, după cum îmi strecuraseră în ureche nişte colegi. Am rămas împietrit de respect (cum am păţit şi cu alţi clasici ai literaturii), cu toate că pe vremea aceea nu-mi plăceau bătrânii, ci îmi plăceau englezii. Timpul, totdeauna înţelept, a avut grijă să inverseze lucrurile: azi nu-mi mai plac deloc englezii, dar nici nu mă dau în vânt după bătrâni. Graham Greene se păstrează neclintit în centrul admiraţiei şi invidiei de care sunt capabil.

26 august

- Duşmanului care fuge, pod de piatră (Pedro Galvez: Testamentul lui Seneca).

- Fântânile cântătoare din Câmpia Brăilei.

- Bisericuţa Qvo Vadis de lână Porta Capena (povestea lui Zodian.

- Viorel Coman mă roagă să-l sun pe Nicu Negoiţă la Gradiştea ca să-i impun (poruncesc?!) să nu mai împrăştie fotografii cu mine în diferite ipostaze tuturor amatorilor de amintiri cu umbre literare (!?). Nicu Negoiţă o face, sunt sigur, plin de bucurie, neurmărind alt scop decât acela al legendei. Viorel, ca biograf, nu vrea să scape de sub control spectacolul al cărui autor a devenit prin timp. În fond, sunt doi oameni ce mă iubesc şi cărora eu nu le pot dărui decât zâmbetul inimii. Dacă Dumnezeu îngăduie, promit să mă îmbăt cu amândoi bând vin molan dintr-un butoi căruia i se dă cep după primul îngheţ. În această direcţie, eu şi Nicu Negoiţă suntem profesori doctori docenţi; Viorel Coman – un consumator plin de dragoste pentru noi doi, dar complect netalentat şi neprieten al paharului. Viorele, nimic mai frumos decât pierderea pe marginea visului suind din struguri, coborând din soare şi zburând nebun pe Dunăre-n sus, pe Buzău în jos, pe căpiţă de fum, pe spinare de cerb, pe gard sprijinind şoldul leliţei. Adu vadra, Nicule, şi toarnă-n ulcele. Sunt cu noi toate neamurile care-au secat bălţile, au scormonit gorgane, şi-au ars deştele pe fulger, cu furat cai, au suferit, au blestemat şi s-au scufundat în pământ, îngropând cu ei disperarea, urletul, dispreţul, furia şi o nesfârşită, ireversibilă dragoste pentru vifore, Crivăţ, zăpuh, grâu, salcâm, ierburi şi o speranţă firavă că va fi să fie ceva – ce?! Sparge vadra, Nicule şi lasă-l pe Viorel pe mal de lut alb, noi intrăm în luntre, luntrea e de fum, vâslele de aur, mijeşte un răsărit de lună veche şi un laţ de spânzurătoare dă în frunză pe Calea Lactee, din Scorpion spre Casiopeea. Tu însuţi îţi creezi obiceiurile, iar după aceea te creează ele pe tine. (Pedro Galvez: Testamentul lui Seneca). Aşa că grăbeşte pasul, mă arde-n gâtlej şi mă seacă la ficaţi să-i dăm drumu vinului pe vâjâitoarea gâtului. Cei bătrâni, cei mai buni dintre noi, ştiau calea dreaptă. Noi doi nu vrem să facem carieră, noi doi vrem să facem un popas, Dumnezeu să ne-ajute! În timpul ăsta, Viorel să invoce Duhul (aşa cum fac marii cărturari) şi să spună Crezul. Noi doi, meniţi ulcelei...

- Orice zâmbet generează speranţă.

27 august

- Dimineaţa, o pretimpurie boare de toamnă, o respiraţie melancolică, fumul de pe colinele Romei, de pe colinele Iaşilor. Drumuri... Colinele Tulcei. Plutiri. Tristeţi care nu dor. Septembrie ca un strugure la geamul odăii. Şi un bot de cântă în frunzişul de la marginea crângului... Se întrevăd...

3 septembrie

- Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc (Apostolul Pavel).

14 septembrie

- Toamnă lină. Ce curgere de nume dulci! Ascultându-le, cu toţii ne lăsăm pătrunşi de evlavia dogmei Niciodată toamna nu fu mai frumoasă... Acum, bălţile îl privesc în ochii pe Dumnezeu şi ele toate au ochi de sfinţi melancolici...

19 septembrie

- Orice om cultivat trebuie să-şi cunoască limitele.

- ...satinatele delicte ale nopţii (J. G. Ballard: Nopţi de cocaină).

3 octombrie

- Oisive jeunesse

A tout asservie -

Par délicatesse

J’ai perdu ma vie

(Arthur Rimbaud)

(Trândavă juneţe,

Roabă orişicui –

Din delicateţe

Viaţa mi-o pierdui).

Traducere de Petre Solomon (?)

Şi tot din Rimbaud, în traducerea aceluiaşi Petre Solomom:

Întrebări o mie, dacă-ţi pui, te duc,

Toate, la tristeţe şi la balamuc...

- Orice maimuţă e pentru mama ei o gazelă (proverb arab).

24 octombrie

- Zburătorul olandez şi Sofia Egeea îşi beau cafeaua la Doi brebenei, locanta lui Coca Spinei Optaru.

Numele dvs., domnule? se înclină, respectuos, Coca Spinei.

Kalkerburg

Neamţ?

O, nu, să nu mai spui asta.

Mă bucur nespus. Nemţii lovi-i-ar ciuma...

I-a lovit. Ei mi-au molipsit corabia...

Domnule, se înclină a doua oară Spinei, în porturile lor reci... Nu termină fraza. Vă poftesc să vă sorbiţi frappé-ulrile în camera orhideelor... În nopţile de la sfârşitul lui februarie, acolo stau eu şi ascult pocnetul dintâi al mugurilor de plop. Deviza mea este: fii vesel, n-ai ce pierde. Se răsuci brusc spre copilul apărut în prag cu un coş de nuiele plin cu căţei fătaţi de-o săptămână: Ptiu, drace! Marş de-aici! O, de azi te scot din porţie, nemernicule! Ştiţi, s-a oploşit pe lângă pragul meu şi-mi spune poveşti despre migraţia lebedelor... Are un fel de-a se exprima de te unge la inimă, te afundă în tine de te miri că mai exişti. Ia zi, mă, Titele, una să ne scoli în luminiş de trestii.

Băiatul se lipi cu umerii de perete şi mângâind botul vânăt al unui căţel adormit, rosti ca din mijlocul unei taine: -Dediţel se scutură de acea privire strecurată în abis. Placiditatea spaimei mai stăruia în umerii dărâmaţi... (Ar putea fi începutul penultimului capitol din Asfinţit de Europă...). Urmează poarta de aramă, peştii de bronz etc.

17 octombrie

- Plouă întunecat. Frig. Am impresia stranie că ninge fără fiinţă, ninge pe sub pielea timpului. Mi-e dor de frigul din bălţi, iute, colţos şi deştept. Frigul de-acolo te împrieteneşte cu vinul, ăsta de aici cu înjurătura.

22 octombrie

Dimensiunile toamnelor blânde şi melancolice te fixează în statornicia tristeţilor subţiri. Acest octombrie bolnav de neguri mă deprimă, mă umple de gânduri grele şi desnădejde. Urme strâmbe, speranţă beteagă, furie agresivă – cele trei scânduri din care e alcătuit pragul bătrâneţii – se clatină, scârţâie şi se urăsc una pe alta în mod jalnic. Mă opresc, nu-i nici o bravură să te plângi.

25 octombrie

Ce s-a ales de acel fantastic amestec de aşteptări al adolescenţei mele? Stau, arunc o privire în urmă, dar nu-ndrăznesc să mă judec – unde sunt licornul intrând falnic pe poarta de bronz? unde smochinii fericirii? Şi unde victoriile cu aripile desfăcute pentru zborul mistic al cuceritorului?! Stau aplecat deasupra fântânii împodobite cu trei peşti de bronz, tulbur apele c-o nuia de salcie şi mă cred şamanul care visează el visele rele ale celorlalţi, pentru a le ocroti somnul, liniştea. În fundul puţului, Pintenul de aur. Şi-l tot potriveşte pe călcâi Şeherezada, aşezată pe ălălalt mal al Timpului. Spre mine suie o lucire mică şi rotundă cât bobul misterului. Flacăra lămpii lui Aladin luminează scăzut jerpeliturile unei ascunzători prădate. Nu pun mâna. Spun bona sera in boca al lupo şi mă retrag sub streaşina de şindrilă colorată a Brăilei. Sub pomul meu cel verde, cel plin de floare şi noroc amar. Acolo ştiu să visez, să cred, să îndrăznesc.

29 octombrie

- Viaţa este precum o melodie frumoasă, numai versurile sunt o încurcătură (Hans Christian Andersen).

10 noiembrie

- Fiecare prozator să ia aminte la aceste vorbe spuse de Voltaire: Cel mai bun mod de a deveni plictisitor este de a spune totul.

- Sofia Egeea (poate Maria Egeea) e bănuită în mahala că are în bălţi o istorie de amor.

19 noiembrie

- Ceaţă opalină. Vârful unui brad se înalţă proaspăt şi trufaş până la fereastra odăii mele de spital. O clipă gândul mă mută în peisajul feeric al grădinii Peleş. Ce dumnezeieşte sclipeau brazii în dimineţile de noiembrie. În ce colţ de rai am trăit cândva! Plătesc acum norocul din tinereţe!? Căci totul se plăteşte, nu-i aşa?

24 noiembrie

- Tanti Levantina o strigau copiii pe mătuşa Valentina, şi după amar de ani, îmi dau seama câtă dreptate aveau! O, imaginaţia copiilor! Numai ei văd lumea în întregime! Iată ce desprind de pe Internet plin de bucurie:

- Tu ce-ai hotărât să desenezi?

- Eu îl voi desena pe Dumnezeu.

- Alege alt personaj, pentru că pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni, nu se ştie cum arată.

- Peste un minut îl veţi vedea, răspunde fetiţa punând mâna pe creion.

29 noiembrie

- O carte bună, fără neînţelesuri scumpe, îmi strecoară lene-n suflet.

7 decembrie

- După Maria Gruder - Cartea nestematelor – safirul stelat (Steaua Magilor de la Răsărit), a devenit simbolul Stelei de la Betleem, cele trei linii intersectate însemnând destinul, credinţa şi speranţa... În decursul veacurilor, au făcut parte din ansamblul celor 12 pietre preţioase multicolore ale coroanelor regale, fiecare nestemată simbolizând unul din cei 12 apostoli ai lui Hristos. Safirul albastru îi corespunde Sfântului Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul în Sciţia!

13 decembrie

- Scitul Şargului, înălţat numai din banii luaţi pe caii de furat.

17 decembrie

- Ninge la Dragomirna. Şi vor începe colindele... Gândul la ele îmi rotunjeşte gura-ntr-un surâs de fericire...

Un pahar de vin roşu - şi-mi iau foc în vene tot colindele.

Dumnezeule, minunată această cădere în copilărie!

- Cu timpul singurătatea îţi pătrunde în suflet şi nu se mai duce. (Carlos Ruiz Zafon: Jocul îngerului). Faceţi tot ce e posibil să nu-i deschideţi poarta! (F. N.)

19 decembrie

- Viscol. Drumul Râmnicu-Sărat-Brăila, înfundat. Aşa-l ştiu de când am deschis ochii asupra lumii. Şi totuşi, nimic mai frumos pe pământ iarna, pentru mine. Dumnezeule, ce-aş mai sta iar şi iar, cu faţa-n Crivăţ, luptându-mă cu el, iubindu-l ca pe fiinţa care mi-a dăruit bucurii neasemuite, înjurându-l, tăvălindu-mă în braţele lui, blestemându-l: ticălosule! tu rămâi veşnic tânăr, plin de furia sângelui meu!... Pe vreme de viscol mă luminez întru Dumnezeu. Tot aşa, când înfloresc toporaşii, simt călcătura lui Iisus Hristos în pagina primăvăratică a inimii.

20 decembrie

- Cad zăpezi fabuloase-n raiul stins al mândrei Valahii. În călcâiul lumii (cel vulnerabil!) din care se înalţă fantasmele mele (drumul Brăilei şi bălţile) trece, în mari clătinări, un puhoi de cai sălbatici care încă simte-n măruntaie arsura năvalnicelor galopuri de peste vară. Mânaţi de-o chemare a neamului lor nesupus regulilor omeneşti, ei grăbesc să fie-n ajun de Bobotează la Schitul Şargului, ca să-şi moaie botul în cele trei izvoare din coasta altarului, pe când deasupra lor, iviţi din nemărginirea unei clipe intens potrivnice, se rotesc mari cârduri de corbi – sumbre acoperişuri de temple păgâne ce le pândesc ochii viorii, lacomi să-i spargă, lacomi să-i soarbă – un mic capitol avându-i ca martori pe cei cinci preoţi militari, în frunte cu părintele Gaia. Prezentă la întâmplări şi Sofia Egeea... Poate intra şi Olandezul Zburător? Dar Inorogu?

15 ianuarie 2010

- Îngenunchez în gând şi citesc versuri de Mihai Eminescu. Apoi, ştiindu-le dintotdeauna pe de rost, le spun din nou cu faţa la icoane... Închei cu un crâmpei din rugăciunile lăsate nouă de părintele Arsenie Boca: Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi...

16 ianuarie

- Radu Beligan, pe care l-am avut oaspete la cină, suspină trist la un moment al serii: Doamne ce bătrân sunt! Când aveam zece ani am primit un premiu din mâinile lui Nicolae Iorga. Ştiu că tremuram ca varga în faţa marelui Profesor. Şi după un minut de tăcere, adaugă: Prin 1930, Iorga, însoţit de un student, trecea prin dreptul Palatului regal, aflat în reparaţie. O cărămidă desprinsă din brâul acoperişului a căzut la vreun metru de ei, lovind şi omorând un biet ţigan. Domnule Profesor, exclamă studentul, gândiţi-vă că putea să ne omoare pe noi. Imposibil, a răspuns Iorga, pe mine n-avea cum să mă omoare, fiindcă n-am isprăvit de scris Istoria românilor.

L-am evocat apoi (dl Beligan rămânând tot timpul în prim plan), pe Mihail Sebastian, care a scris special pentru mine, Radu Beligan, rolul lui Minoiu din Steaua fără nume. Brăileanul ăsta era crâncen cu impostura... A murit tânăr. Mare pierdere.

23 ianuarie

- Arca lui Noe a fost construită de un amator, în timp ce Titanicul a fost a fost construit de experţi... (Bob Marley)

26 ianuarie

- Faunul de la Vila Borgheze.

- Ca oarecând sfinţii dedemult...

- Golful Biscaya sau Viscaia sau Gascogne are două porturi principale: Bordeaux (Franţa) şi Bilbao (Spania). Dimineaţa apele murmură un aldorado, cântec spaniol ce se intonează în primele ore ale zilei.

- La Schitul Şargului din bălţile Brăilei: fragment de plăci funerare cu înscrisuri necunoscute; din pronaosul unei biserici din Cezareea (Ţara cailor frumoşi)... Lui Anton Fenghen oamenii îi spun Anton Şargul.

30 ianuarie

- Pe Sofia Egeea mai mereu o lua vântul de pe picioare şi o planta în inima visului.

15 februarie

- Cei ce cred în Dumnezeu trăiesc, în medie, cu 29% mai mult decât ateii. La această concluzie a ajuns cercetătorul american David B. Larson, de la Universitatea Kuke (Carolina de Nord), după ce a studiat 126.000 (una sută douăzeci şi şase de mii) de subiecţi. (Ziarele)

George Apostoiu (Bucureşti)

 

DOI SACI DE POŞTĂ

DE FĂNUŞ NEAGU – O NOUĂ INTERPRETARE

Chiar dacă e neantologată şi neevaluată, există, neîndoielnic, o literatură a spaţiului Bălţii Brăilei. Panait Istrati a văzut aici un spaţiu al libertăţii, M. Sadoveanu, un loc al genezei perpetue, cu mâluri roditoare, cu potop de ape şi stihii năpraznice. Cu povestirea Pescarul Amin, de Vasile Voiculescu şi Mistreţii erau blânzi, de Ştefan Bănulescu începe evocarea unei noi dimensiuni a acestui spaţiu. Dacă e să remarcăm o evoluţie a temei, se impune trecerea de la pitoresc şi decorativ la dimensiunea mitică şi magică a acestui spaţiu. Deşi e doar la o palmă de loc de spaţiul Bărăganului, drumul în lumea Bălţii Dunării nu e doar în spaţiu, ci mai ales este o călătorie în timp. Se coboară spre o lume arhaică, o lume străveche, cu legi nevăzute şi necunoscute decât de cei ce trăiesc numai acolo şi au beneficiat de un tip de iniţiere. Balta nu mai e locul unde sunt într-o miraculoasă rodnicie pământul şi apa, nici locul unde se contemplă facerea şi desfacerea lumilor vegetale, ca într-un imperiu al germinaţiei, ci un spaţiu magic, unde legendele şi miturile pulsează în fapte aparent mărunte, camuflate în real. Un poet al acestui spaţiu literar căruia i-a revelat mari latenţe literare este Fănuş Neagu. Povestirile Cocoşul roşu şi Salcia neagră, cuprinse în volumul de debut, Ningea în Bărăgan sunt primele povestiri care evocă lumea Bălţii. Romanele Îngerul a strigat şi Scaunul singurătăţii cuprind pagini memorabile despre Balta Brăilei. Şi Ştefan Bănulescu evoca Insula Cailor, - numele metaforic al Bălţii, în romanul Cartea milionarului. Dar povestirea care captează magicul acestui colţ de lume este Doi saci de poştă, ultima povestire a volumului Vară buimacă. Este o pevestire excepţională, pe care Ion Negoitescu o socoteşte printre cele mai valoroase povestiri româneşti moderne (în Ion Negoitescu, Scriitori contemporani, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 489).

Povestea, uşor stranie, este în aparenţă simplă. Pe la începutul anilor ’50, la o cherhana veche, devenită staţiune meteorologică, deci o formă de măsurare a vremii, locuieşte meteorologul Alexandru Jucu. Mai stă acolo şi Iancu Ezaru, un ins singuratic care are o pasiune ciudată: citeşte scrisori din timpul războiului. În urmă cu zece ani fusese poştaş pe front şi într-un moment de derută, când s-au rupt liniile şi ne-au dat peste cap, aduce până acasă cei doi saci de poştă, corespondenţa ofiţerilor şi soldaţilor cu cei de acasă. În total, o mie patru sute optzeci şi două de scrisori din care unsprezece s-au pierdut. Lectura celor o mie patru sute şaptezeci şi una de scrisori, rămase ca şi uitate, zece ani în podul casei, formează acum, un joc şi un ritual. Să recunoaştem, subiectul este din punct de vedere naratologic, foarte interesant. În mod cert, subiectul ar fi fost scris altfel de Ştefan Bănulescu sau de Vasile Voiculescu. Sugestii vagi ale unui asemena subiect găsim şi în Generalul armatei moarte, de scriitorul albanez Ismail Kadare, dar şi în romanul Deşertul tătarilor, de Dino Buzzati. De fapt este în această povestire un Fănuş Neagu întreg şi exemplar, autor al unei capodopere a povestirii româneşti, analizată până acum doar în ce are ea pitoresc şi senzaţional, fără să i se înţeleagă miezul magic şi tragic. Iancu Ezaru e un ins ciudat. Citeşte pe îndelete scrisorile, face statistici, analizează psihologii, trage concluzii asupra firii combatanţilor, face diferenţa între scrisorile ofiţerilor şi ale soldaţilor, speculează, vrea să-i cunoască, după zece ani, pe cei care au scris, şantajează pe cineva…

Atât pe Iancu Ezaru cât şi pe Alexandru Jucu scrisorile de pe front, aceste mesaje de demult şi de departe, dintr-un timp al desertului, îi amuză. Nu au nici o cutremurare în faţa destinului, în fa\a absurdului existenţei din tran]ee. Scrisorile conservă în stare pura, garantând un tip de autenticitate, nu doar un timp, ci mai ales o stare, o atitudine. E aici spaimă de moarte şi singurătate, disperare şi suferinţă. Scrisorile, însumate, sunt voci ale unui personaj colectiv ce rezumă exemplar psihologia lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu. Poveştile de dragoste din scrisori vin de dincolo spre dincoace şi formează un dosar de existenţe. Scenariul ar putea fi următorul: cineva scrie un mesaj către cel de departe, de acasă. Dar mesajul nu ajunge la destinatarul firesc. Mesajul e citit de un străin care îşi permite să se distreze, să se amuze sau să fie ironic. El nu înţelege nimic din litera şi spiritul scrisorilor. Cel ce le-a scris, probabil nu mai există. Cel ce le citeşte nu ştie. Poate fi aici, în acest cod de lectură şi o parabolă a literaturii. Enigmaticii saci de poştă ascund o parabolă a povestirii. Ei sunt furaţi din real, din traseul lor firesc de comunicare, sunt deturnaţi, camuflaţi o vreme, apoi scoşi la lumina lecturii. Nu din vocaţie, nu din curiozitate (fie şi epică!) ci din ticăloşie, scrisorile nu sosesc niciodată la destinaţie. Undeva ele sunt o vreme aşteptate ca semne de iubire sau ca avertisment al morţii. Unele vor fi înlocuite de altele, câteva nu vor mai fi niciodată înlocuite. Iancu Ezaru este cel mai nepotrivit lector al scrisorilor. El dă un exemplu de lectură deturnată. Lectura scrisorilor dezvoltă amuzament, curiozitate bolnăvicioasă şi analiză vulgară. Cele o mie patru sute patruzeci şi trei de scrisori citite – douăzeci şi opt sunt încă nedesfăcute – ascund 1001 de poveşti. Soldaţi şi ofiţeri sunt sub teroarea morţii şi iubirii. Pentru ei Thanatos de aproape, Eros de departe. Dar este aici evocată, într-un foarte subtil substrat polemic, o altă ipostază a războiului. De fapt, evocarea războiului al doilea mondial este, în literatura română, după aproape şapte decenii, încă o temă falsă. Puţine pagini memorabile ale evocării tragediei războiului putem citi. Viziunea cea mai profund tragică asupra războiului o oferă tot un scriitor brăilean, Mihail Sebastian, în Jurnal. După aproape doua decenii de evocare a vitejiei, a bucuriei întoarcerii armelor, a nopţilor înfrigurate, a ultimei brazde sau a căii spinoase a înţelegerii, Fănuş Neagu evocă o imagine neliniştitoare şi obsedantă a războiului. Sunt primele imagini autentice – scrisorile garantează această ipostază – ale evenimentului tragic. De-abia în 1975, Marin Preda în Delirul va mai evoca, într-un amplu capitol drama combatantului român în războiul din est.

Faţa nevăzută a scrisorilor este halucinantă. Statisticile făcute de Iancu Ezaru sunt tragice. În scrisori e o lume în spasme, la hotarele morţii. Jumătate din autorii scrisorilor fac cu ochiul la femei iar dintre aceştia o sută patruzeci şi unu vor să se întoarcă acasă şi să-şi împuşte muierile. O scrisoare a sublocotenentului Pruteanu dezvăluie stratul mitic al temei. În copilărie, între Anul Nou şi Bobotează copiii se jucau cu măşti. Li se spunea: Trebuie să fiţi urâţi, să nu prindă moartea dragoste de voi. Copilul de atunci şi-a scos masca şi moartea mi-a văzut faţa şi m-a ales. Şi acum nu mai pot s-o mint, scrie el într-o scrisoare mamei. Premoniţia i se împlineşte. Peste câteva zile este secerat de o mitralieră.

În povestirea Doi saci de poştă distingem un scenariu epic de suprafaţă, uşor pitoresc, şi un scenariu de adâncime, mult mai complex şi grav, în cheie magică, ce dă o cu totul altă dimensiune realului. Distingem pe de o parte mesaje de departe, de pe front, petrecute în urmă cu zece ani, şi pe de altă parte, mesaje de dincolo. Ca şi scrisorile, şi balta e o lume plină de semne. Unele sunt plasate la vedere, altele, camuflate în real. Cherhanaua este locul unde oamenii macină poveşti de dragoste. Nu mai e locul de sortare a peştelui prins în baltă, ci mai ales e locul de sortare a destinelor prinse în năvodul magicului. Cherhanaua este acum o staţie meteorologică la hotarul dintre lumi. Departe, dincolo de Dunăre, e câmpia secetoasă. Aproape, e balta în care plouă mult. Între câmpie şi baltă, Dunărea, pe care trec vapoare enigmatice, luminate feeric. În preajma cherhanalei peste fundul de mlaştină, noroaie, stuf şi şerpii pe care Maud îi sfâşia cu briceagul pescăresc. Între pământ şi ape, cherhanaua e un topos simbolic. Aici trăieşte în singurătate meteorologul Alexandru Jucu, cel care ajunge adesea să urle ca lupii. Aici stă o vreme şi Iancu Ezaru, posesorul sacilor cu scrisori, cel care îşi asigură traiul din mici forme de şantaj al celor evocaţi în scrisori. Aici vine adesea şi frumoasa Maud însoţită de fiecare dată de un alt bărbat. Dacă noaptea devine un chenar pentru trupurile noastre, balta devine o ramă pentru povestea celor patru personaje. Al treilea bărbat cu care vine Maud este Mihai, cel care trăieşte o poveste de dragoste cu Maud şi care este şi naratorul povestirii.

E începutul verii astronomice, adică perioada Sânzienelor. În Baltă începe cositul grâului. La cherhana vine Maud, pretinzând că e femeia venită la coasă şi cere adăpost deoarece a prins-o ploaia. E a treia oară când vine aici, de fiecare dată însoţită de un alt bărbat. Acum e însoţită de Mihai, un inginer care trăieşte aici, vreme de şase zile, o experienţă limită pe care o va povesti. Povestirea Doi saci de poştă evocă o noapte, a şasea, petrecută la cherhana, cu Maud, Mihai, Alexandru Jincu şi Iancu Ezaru. O noapte în bălţi are la Fănuş Neagu o semnificaţie cu totul nouă faţă de povestirile lui Panait Istrati sau M. Sadoveanu. Maud este un personaj feminin fascinant. Ea vine, ca şi Iana din povestirea Fântâna, dintr-un spaţiu magic, se ascunde, metamorfozată, în real, şi cu puteri numai de ea cunoscute, duce pe tărâmul ei, pe cei care o iubesc. Privirea ei este malefică. Are ceva demonic, ascuns, sugerat de povestitor încă din prima pagină: Zâmbetul îi lumina numai dinţii şi colţurile gurii, negăsind puterea să urce şi să se împlinească firesc în ochii negri, care, din această pricină trăiau o viaţă distinctă, complet străină de restul feţei şi concentrată până la uitare de sine. Prezenţa lui Maud la cherhana este un amestec ciudat de magic, eros şi poezie. Ea este evocată numai din perspectiva lui Mihai, iar acesta are acces la puterile ei magice numai cât îi permite Maud, într-un mod drămuit şi limitat, atât cât să se contureze o zonă enigmatică a relaţiei. Eu sunt o fată venită la coasă, spune Maud. Alexandru Jucu îi răspunde: Pe dracu, nu te arată mutra. Evident, fiecare avea dreptate, dar în felul său, căci fiecare vorbea de un alt fel de cosit. De când e Maud la cherhana, se întâmplă fel de fel de lucruri ciudate, ca şi cum cineva nevăzut şi necunoscut le potriveşte pe toate: Trebuie că este cineva pe undeva care le aranjează, spune un personaj. Alexandru Jucu îşi aminteşte că în vara trecută, într-o noapte galbenă, cu lună isterică încât şi se face frică de ea el şi Maud priveau lanul de grâu copt. Deşi părea că aţipise Maud de fapt pândea sau provoca un moment magic: în lanul de grâu apar opt iele: În total opt, opt fete, şi toate goale, ca şi Maud azi dimineaţă. Ieşiseră din pădure şi se fugăreau prin lanul de grâu. Maud, nemişcată, privea şi mă ţinea strâns de braţ ca nu cumva să strig şi să le sperii, să le alung. Alexandru Jucu crede că cele opt fete goale din grâu înseamnă moartea cu opt trupuri galbene. A doua zi la prânz în locul acela a murit o bătrână care grebla spicele. Dar grebla ei avea opt colţi şi ulciorul opt litri. Dicţionarele mitologice menţionează că ielele nu apar decât în grup de şapte sau de nouă. Numai în zona Olteniei pot fi doar trei (cf. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 241). În cazul nostru e limpede că din cele nouă iele, în acea noapte galbenă lipsea una. Era Maud, care îşi contempla în tăcere suratele în dans. În acel moment ea avea altă misiune. Maud impune la cherhana regulile jocului. Ea vede ceea ce nu văd ceilalţi. Este o fiinţă a amăgirilor şi ademenirilor. În fiecare vară vine la cherhana cu câte un bărbat despre care, după ceva vreme, nu se mai ştie nimic. Vine numai la vremea cositului şi stă atâta vreme cât se coseşte grâul în Baltă. Ielele, năluci imateriale sau fiinţe invizibile ce nu se pot zări decât în anumite ore ale nopţii şi de anumiţi oameni (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amacord, 1995, p. 181) confirmă faptul că spaţiul dintre pământ şi ape, dintre câmpie şi braţele Dunării este un spaţiu magic. Maud este iubită de Alexandru Jucu şi de Iancu Ezaru. Lui Jucu, după ce a văzut ielele, realitatea i se pare falsă. Magicul e adevărata dimensiune a lumii: Eşti frumoasă ca o fântână sau Eşti fântâna a patra. Întâia, a doua şi a treia s-au transformat în iele. (...) Tu eşti a patra, aceea care înviază în prima noapte de primăvară, trup înalt de fum ireal şi deschide vinele tuturor fântânilor, şi le curăţă găleţile neumblate de cinci luni, şi la ziuă, dacă nu ajunge îndărăt, dacă s-a jucat prea mult, se schimbă în izvor. Am trei izvoare, aici, lângă casă. E limpede că, după ce a văzut ielele, Alexandru Jucu nu mai e om deplin. Se mulţumeşte cu acceastă declaraţie pe care Maud o numeşte poezie proastă sau se mulţumeşte cu alea din grâu. Prezenţa lui Maud îi accentuează sentimentul singurătăţii.

Bărbaţii, mai ales cei care au văzut ielele, ajung, după expresia eminesciană, să gândească în basme şi să vorbească în poezii, ca şi, dealtfel, bărbaţii din povestirea Dropia, de Ştefan Bănulescu. Alexandru Jucu rămâne singur. Ajunge să aibe trăiri lycantropice, urlă ca lupii, cheamă haita, caută aventura. Adevărul e că toţi bărbaţii se raportează la Maud. Şi Iancu Ezaru crede că Maud e femeie ce nu s-a văzut pe la noi. Dar Maud e cea care alege. Ea este una din iele. Vine între oameni să-i fascineze, să le sucească minţile, să-i fure la adânc şi să-i ducă în moarte. Ca şi în povestirea Lostriţa, de Vasile Voiculescu, o altă capodoperă a magicului în literatura română, fata e cea care provoacă, dezvoltă un joc erotic subtil, întinde plasa iluziei, ca păianjenii, şi mereu cade câte o victimă cu care Maud hrăneşte lumea de unde vine. Hotărât lucru, Maud nu e, sau nu mai e o pământeancă. Dimineaţa, în zori, Maud pleacă la ştiucă. După ceva vreme îi anunţă pe Jucu şi pe Mihai că Ezaru a intrat în stuf să controleze coşurile, a căzut şi s-a înecat. Mihai o aude pe Maud plângnd şi nu ştia dacă plânge că îl văzuse murind sau chiar ea îl făcuse să moară. Iancu Ezaru nu moare, ci e omorât, nu se îneacă, ci e înecat. Acel fund de mlaştină de la cherhana e un loc rău. Maud pare a avea misiunea, de a duce pe tărâmul ielelor o victimă. Iancu Ezaru e o victimă sigură a acestei vrăji negre, căci el o iubeşte pe Maud, de aceea devine vulnerabil. E atras în capcana magicului, în mlaştina care e loc rău, unde apa şi pământul se întâlnesc într-un loc fără rodire. Plecată din zori să prindă ştiucă, peştele răpitor al Bălţii, Maud devine ea însăşi fiinţă răpitoare. Mihai este cel de-al treilea ales de Maud. De ceilalţi doi cu care venise în baltă în anii trecuţi, nu se mai ştie nimic. Iniţial şi soarta lui Mihai fusese clară: era vânat. Dar se întâmplă ceva ce ţine de miracolul iubirii. Maud nu mai e provocatoare pentru a face bărbaţii să o iubească. Acum ea însăşi se îndrăgosteşte şi, iubind, depăşeşte condiţia ielelor care sunt răzbunătoare din fire, (...) capricioase vindicative şi rele (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amacord, 1995, p. 180). Se inversează rolurile. Maud devine iubita lui Mihai. Îndrăgostindu-se, Maud nu-şi mai poate îndeplini menirea. Ea nu mai vânează. Raportul vânat-vânător se inversează. Făcând-o să-l iubească, Mihai se salvează, dar o salvează şi pe ea. Maud îi povesteşte prima ei iubire, cu George. Apoi odaia se răsturnă, şi eu am devenit George, şi Maud femeia mea, spune Mihai. Povestea lor de dragoste reface mitul androginului căci un val foşnea aproape de uşa gheţăriei, în stuf se căutau două păsări, mirosea a piatră de calcar arsă în gropile de var din ţinutul Dobrogei, şi dintr-o dată mi se păru că tot ce se întâmpla cu mine şi cu Maud, se mai petrecuse odată, tot cu noi doi, şi tot aici la Dunăre, într-un timp care trăise şi reînvia halucinant, hrănit cu sânge şi cu spaimă, umbră scuturată din umbre, altar de pâclă în care mor gândurile. (Fănuş Neagu, Vară buimacă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 122).

Maud nu mai e simbolul primejdiei pentru bărbaţi. Dimpotrivă Mihai devine primejdia lui Maud. Iubind, Maud îşi pierde harul, puterea magică de a vâna, de a duce dincolo victime. Acum prin iubire ea e scoasă din cercul magic, e adusă în zona firescului existenţei. Marea temă a povestirii pare a fi spaima de singurătate. Tu ştii ce sunt eu? îl întreabă Maud pe Mihai. Şi pentru că nu primeşte nici un răspuns, continuă: Sunt buruiană rea, ca şi Jucu, pe care-l ucide singurătatea. Orfană la doisprezece ani, batjocorită de un frate al mamei, îndrăgostită de George, un văr, (deci iubire nelegiuită!) Maud are de-abia acum revelaţia iubirii adevărate.

Mihai trăieşte o experienţă iniţiatică. Adus de Maud la cherhana, era deja sortit să facă parte din seria victimelor. Dar i se întâmplă să fie iubit de Maud şi să fie păstrat pentru ea. Are, deci, revelaţia găsirii jumătăţii din mitul platonician al androginului. El devine, în final, povestitorul întâmplărilor de la cherhana. Nu interpretează, nu face conexiuni, nu caută dedesubturi, semnificaţii ascunse ale intamplarilor. Povesteşte doar cele văzute şi auzite, e doar un martor, adică e un narator specific povestirilor. Nu e nici omniscient - şi-ar pierde, într-un asemenea subiect credibilitatea şi nu e nici omniprezent şi-ar pierde farmecul -, iar povestirea ar fi scuturată de tot farmecul specific. Povestirile Doi saci de poştă şi Acasă sunt printre cele mai eliadeşti povestiri scrise în spaţiul românesc în anii ’60. E semn că, dincolo de conjuncturi politice, literatura română, chiar şi în acei ani era una şi indivizibilă, după cunoscuta expresie călinesciană. În aceste povestiri Fănuş Neagu sleieşte izvoare mitice, destupă fântâni, ne picură în ochi seva miracolelor, şi nouă chiar ni se limpezeşte vederea, ne picură în urechi sunetul poveştilor, şi nouă chiar ni se limpezeşte auzul, luăm act cu uimire şi bucurie de existenţa unei lumi paralele care îşi face veacul în preajma noastră, nevăzută şi neauzită, dar şi neobosită. Magicul urcă în tija povestirilor ca o sevă bogata, hrănind şi dând sens textelor. Povestirea lui Fănuş Neagu nu e numai cu sertare, nu mai e doar în ramă. Are o formă mult mai dinamică şi mai modernă decât se crede. În fiecare povestire întâlnim zeci de alte nuclee epice, povestiri virtuale care stau ca mugurii de martie pe ramuri, numai buni de explozie narativă într-un timp germinativ. Fenomenul epic e mult mai complex. Personajele povestirilor sale au sufletele doldora de poveşti trăite, auzite sau născocite. De aceea firului epic firesc i se adaugă petice epice sau bretele subţiri care preiau o parte a traficului epic central sau adaugă, aglomerează banda centrală a povestirii cu elemente noi.

Nu numai destinul personajelor ci şi povestirile lor se întretaie, sunt spuse întregi sau fragmentar, rămân trenţuite cum spune Eugen Simion despre povestirile lui Ştefan Bănulescu, Eugen Simion, Prefaţă la Opere, vol. I, Ştefan Bănulescu, Bucureşti, Editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2005, p. XXVI). Totul e aici nod sau semn. Povestirea e o călătorie pe spatele covorului pe acea faţa rareori văzută, unde sunt doar noduri şi capete de fire (narative!), contururi vagi, ţesătură, adică textură, în ultima instanţă, text.

Viorel Mortu

 

PLOUĂ A PIERZANIE; MIRACOLUL NINSORII

Într-o astfel de operă care îşi trage seva din receptarea şi relevarea spectacolului naturii, fenomenele acesteia trebuie să ocupe un loc dominant. Dintre fenomenele naturii cele mai des observate şi felurit înfăţişate pe parcursul operei sunt ploaia şi ninsoarea. Ele apar alternativ şi cu mare frecvenţă, putând structura şi din perspectiva lor opera analizată.

Sunt dese situaţiile în care fenomenele naturii apar alături de alte elemente de structură, în primul rând, alături de eroii prozei, dar ele nu participă, de regulă, pentru a veni în sprijinul omului, pentru a-i alina durerile, sau, din contră, pentru a-I provoca posibile nenorociri. Natura, în astfel de situaţii, nu are partis-pris-uri. Fenomenele naturii, aşa cum sunt ele observate, coexistă alături de ceilalţi termeni ai contextului în care intră, participând la o originală simbioză, care poate fi izolată din aparentul vălmăşag de asocieri lexicale greu de prevăzut în care sunt prezente.

Două povestiri de la începuturile prodigioasei sale cariere literare intitulate În zori pe ploaie şi În Ajun de Anul Nou debutează cu cuvintele: Ploua. Băiatul asculta, ghemuit sub plapumă, foşnetul ploii pe acoperişul de tablă. Pe fereastră se frângeau fulgere şi: Ce e zăpada? Lacrimi îngheţate. Scopul urmărit este acela de a ne introduce într-o atmosferă de poveste originală.

Nici rolul vântului nu trebuie neglijat, căci el însoţeşte atât ploaia, cât şi ninsoarea.

Ploaia are funcţii diferite, constructive sau destructive, dar nu în sine, ori în vreun mod gratuit, prin acţiunea ei proprie, ci ca o consecinţă a felului în care este privită de om. Ca simbol al fecundităţii, ploaia apare în povestirea Puntea, în care comuniunea dintre om şi ploaie se vede cel mai bine în vis: Se făcea că e în câmpie cu Achim ăl mic şi că plouă. Apa, curgând în pânze dese, bătea mărunt şi odihnitor în podul pe care îl făcuseră cu aripile deasupra lor douăzeci de dropii. Treceau prin ploaia cu pale de negură şi nu îi simţeau răcoarea decât până la oul picioarelor, fiindcă dropiile se mişcau în pas cu ei, ţinând neclintit acoperişul acela de pene.

Uneori, autorul observă efectele distructive ale ploii, deşi afectiv nu se situează pe nici o poziţie, ci vrea să fie doar un observator detaşat al naturii. Întrevedem faptul că ochiul său aparţine unui cunoscător rafinat al Bărăganului, după observaţia acută şi plastică pe care o face baba Anica: Plouă la munte să crească pietrele şi pe noi iar nu ne atinge, iar ne ocoleşte.

Ploaia are uneori rolul de a participa la desfăşurarea acţiunii. În nuvela Iarba vânătă ea este folosită pentru a imprima un ritm mai alert faptelor povestite: Exact în clipa aceea începu ploaia, fetele fugiră spre hotel, apărându-se de ploaie cu saci de plajă, iar Alf se întoarse să îl caute pe Rigo.

Motivul ploii poate conduce discuţia personajelor spre o direcţie fantastică, aşa cum putem citi în nuvela Doi saci de poştă:

- Plouă, urmă Maud, şi eu sunt o fată venită la coasă.

- Pe dracu, nu te arată mutra, zise Jucu.

- Te rog, să isprăveşti, ceru ea, bătând din picior, sunt o fată pe care a udat-o leoarcă ploaia şi am venit să cer adăpost aici.

Deseori, ploaia însoţeşte stări de degradare, de pierzanie, şi mult mai rar un rol pozitiv cu implicaţii în creşterea materiei vegetale.

În romanul Îngerul a strigat, ploaia întreţine angoasa unei aşteptări insuportabile şi neculpabile a celor treisprezece familii de ţărani din Plătărăşti. Răbdarea lor este una adâncă, impresionantă, aşteptarea lor adevărată consternare, dar nu suficiente pentru a-l determina pe sublocotenentul Bulinaru să-l elibereze pe tovarăşul lor de drum, Neculai Mohreanu: Veni amiaza, trecu, se apropie seara şi începu să burniţeze. Căruţele oprite în drum păreau înecate în fum. Strămutaţii, înghesuiţi pe sub corlăţi, priveau fără nădejde cerul acoperit de nori cenuşii.Umezeala îi pătrundea la os, dar se temeau să aprindă focuri.

Motivul ploii însoţeşte cele mai tragice momente. Santinela care păzea celula în care era închis Neculai Mohreanu se retrage la adăpost din cauza ploii, astfel că cel reţinut nu îl vede, se crede nesupravegheat şi evadează. Santinela, văzându-l în momentul în care încerca să sară gardul, îl împuşcă. În acel moment, ploaia este prezentă: Cei ce au auzit împuşcătura se repeziră afară în ploaie.

O ploaie asemănătoare, cu aer bacovian, este prezentă şi la moartea neamţului Kurt, personaj pitoresc din acelaşi roman. Cel care l-a ucis, Neicu Jinga, fuge şi se ascunde în bălţi, dar este pomenit de alţi doi consăteni tot pe timp de ploaie. Aici, ploaia domină totul, de la ambianţă până la starea sufletească a participanţilor la acţiune: Năuciţi de ploaie, scârbiţi de vântul care pocnea obloanele, de noroiul întins pe prag şi pe preşuri, Berechet şi Gheorghe Jinga se răzbunau pomenindu-l pe Neicu cu înjurături murdare, ca şi cum fugarul, pentru că nu voia să se lase prins cu nici un chip, ar fi atras asupra ţinutului de la Dunăre nesfârşitele ruperi de nori.

Ne aflăm în faţa unui raport de cauzalitate imaginar între neprezentarea lui Neicu Jinga ca să răspundă pentru crima comisă şi faptul că ploaia nu mai conteneşte.

În continuare, ploaia însoţeşte moartea ca un leit-motiv. Întradevăr, ea este văzută ca o cauză importantă a dezintegrării, a descompunerii vieţii şi a unirii cu teluricul: Bătea un pui de vânt, sămânţă neagră de furtună şi de ploaie..., după care aflăm că Pavel Berechet trage să moară: S-a îndopat cu bani de hârtie şi horcăie acum fără speranţă. Ploaia însoţeşte întreaga agonie şi este prezentă şi în momentul morţii: Şi atunci l-a văzut pe Pavel. Era pe gunoi cu faţa în sus, ploaia îi uda obrazul, iar el nu mişca. După surpriza de un cert efect emoţional pe care o produce prezenţa simultană a ploii şi a morţii, ploaia dispare discret, lăsând locul, nici mai mult, nici mai puţin, decât lunii.

În contrast vădit cu noţiunea de ploaie, Ion Mohreanu, figura cea mai împlinită literar a romanului, are o poreclă bizară, Arizona, nume de deşert american, o posibilă aluzie la condiţiile asemănătoare ale Dobrogei, spre care se îndreptau el şi ceilalţi.

Aşa după cum Îngerul a strigat poate fi socotit un roman al ploii, romanul care îi urmează la un interval de şapte ani, poate fi socotit un roman al ninsorilor, sau cu o metaforă, un roman al ploilor nenăscute, dar sublimate din văzduh în ninsori.

În romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ploaia apare o dată ca o absenţă resimţită: Imensa vară, lungă, nesfinţită de ploi, cu poalele date peste cap, imună în faţa oricăror gânduri urâte sau sfruntându-le, asemeni văduvelor tinere din mahalale. Ploaia mai apare într-un loc, însă fugitiv, timid, neacordândui-se atenţie în acest roman.

Considerăm că ploaia a fost observată şi utilizată de scriitor ca un fenomen natural căruia i-a conferit valoare artistică, socotind că aceasta este mai puţin potrivită ca element constitutiv de atmosferă, ca la alţi scriitori, ci apreciind-o ca fiind mai potrivită ca personaj cu influenţă în desfăşurarea unor acţiuni. În toate ipostazele însă, ploaia este un factor de unire între uman, cosmic, vegetal şi animal cu teluricul, este un fenomen natural căruia i s-a conferit, mai ales, un sens negativ; ploaia catalizează o unire totală şi fluidă în pierzanie.

Chiar şi absenţa ploii conduce la efecte similare: Pe vechiul drum al Brăilei nu mai plouase de două luni. Lut alb, iarbă pârjolită; peste sate, de la Dunăre spre Râmnic, foşnea tăcerea a două oceane: câmpia şi cerul... Dar pe noi, băieţii care păzeam în bostană, seceta nu ne preocupa peste măsură.

Lipsa ploii are semnificaţia unei pierzanii sau cel puţin al unui avertisment că toamna ce va veni, va fi marcată de lipsuri materiale, de sărăcie, nicidecum de belşug. Desigur, copiii, în naivitatea lor, se bucurau de bogata recoltă de pepeni, dar pentru părinţii lor, care munceau din greu câmpul, practicând o agricultură de supravieţuire, starea materială şi cea sufletească era cu totul alta, speranţele lor se transformau deseori din aşteptare în disperare, finalitatea eforturilor lor era de multe ori pierzania.

George Tătăruş (Bucureşti)

Fragment din Curcubeul lui Dionis, eseu despre opera scriitorului Fănuş Neagu

 

ŞAMANUL CUVINTELOR

Înscris în întinderea veşniciei, cuvântul fănuşian, frate geamăn cu vraja, dezrobeşte de griji, izgoneşte sufletul în bucurie, tămăduieşte de pustia vrăjmăşiei şi zideşte prietenia din boabe de diamante, rubin, safir, chihlimbar, ametist, opal, agat, onix, smarald…

Când vorbeşte şi scrie, complicele uriaşului cu suflet de hulub este Dumnezeu. El şi şopteşte cuvintele din care zămileşte coroana de poveşti şi de legende de la temelia Brăilei.

Destul să-l asculţi doar o fărâmă de clipă ori să citeşti măcar un şir de cuvinte odihnind în pagină şi, fără zăbavă, faci legământ de iubire cu nemărginirea leneşă a Câmpiei trecută prin pârjolul soarelui sau prin neastâmpărul zănatic al Crivăţului, cu foiala fudulă a Dunării umblând spre capătul vărsării, cu suspinul înduioşitor şi privirea zveltă ale fântânii cu cumpănă, cu lacrima roşie a podgoriilor învăluite în aiureala toamnei, cu chipul firav al firului de grâu aşteptând binecuvântarea ploii sau zăduful lui Cuptor, cu hergheliile ce bat, nechezând, din copite step-ul pe ceair, cu dunga zării şi cu năluca din spatele ei care întărâtă dorul de ducă şi iscă născocirea niciodată sleită de puteri…

Destul, când sufletul îşi este desfrunzit de mângâieri, să (re)citeşti rânduri fermecate de Fănuş şi, sucind gândul spre vis - meşteşugul şamanului e să-i lucreze cititorului lampa sub care să viseze - vei fi mântuit de amărăciune şi vesel ca un pahar plin ochi cu cel mai bun vin din lume.

Vasile Ioan Zbarcea


 

SPIRITUALITATE

RĂUL ÎNTUNECAT

Şerpuind alene printre gânduri, şuvoiul negru şi rece străpunge viaţa aducătoare de nimic şi-i aminteşte că vremea se tot duce, luând cu ea tot ce găseşte în cale. Trăirile, visele, faptele coboară în hăul nimicirii, prăbuşind iluziile beatitudinii pentru totdeauna şi redându-i conştiinţei adevărul crud: existenţa este drumul disperării, un vârtej nemilos, care mătură speranţa şi zâmbetul trist de pe chipurile îngropate în deşertăciune. Biata fiinţă muritoare nu ştie încotro merge şi unde va ajunge!

Fiecare zi este o nouă provocare, un cântec de lebădă care străbate necuprinsul până la infinit. Strălucirea covârşitoare a soarelui aduce în lumină firele imperfectei existenţe, cu tot cenuşiul lor nepreţuit. Imensitatea cerului îşi lasă minunea peste toate, dar omul nu mai vibrează la frumuseţea-i magnifică. Probabil că toate aceastea îi impresionează pe cei care cred că ştiu pentru ce trăiesc. Totuşi, iluzia fericirii nu reuşeşte să prindă în mrejele ei periculoase acele suflete care îşi recunosc neputinţa şi adoră însingurarea. Suprema căutare a unui spirit lucid este inefabilul, aşa cum şi-l imaginează zi de zi, într-o continuă frământare sufletească. Lacrimi de vioară se rostogolesc furioase spre pământ, neprimind mângâierea jalnicei nădejdi, fiindcă o clipă de linişte dispare instantaneu în nemărginit.

Vocea nesiguranţei asurzeşte prezentul lacom şi infam, vănător de suflete chinuite şi slabe. Totul a devenit un maraton neîntrerupt şi dur spre haos. Noi, moleculele acestui veac lipsit de prejudecăţi, trăim pentru a învinge. Dar ce? Confuzia şi mozaicul de sentimente ne-au împresurat din toate unghiurile, astfel încât ne-am afundat într-un fel de euforie siderală, consoartă cu autodistrugerea. Căutăm ceva obişnuit sau altfel, o fărâmă de sinceritate, un munte de blândeţe, dar găsim durere, decepţii şi o răutate fără margini. Declinul propriei fiinţe este inevitabil, odată cu înfiorarea clipei rotunde şi seci, aducătoare de plăsmuiri şi utopii. Vorbele au devenit minciună şi umilire, gesturile, un inutil consum de energie, zâmbetul, o fiară josnică, mereu capabilă de fraudă şi ruşine. Ce ne mai rămâne? Doar mirajul propriei vieţi, chemarea unei năluci din adâncurile pământului, suspinul covârşitor al inimii închisă în lagărul imposibilului.

Gina Moldoveanu


 

ÎNVĂŢĂMÂNT

ÎNVĂŢAREA COMBINATĂ

Învăţarea combinată este un ansamblu de abordări multiple ale învăţării, folosind atât resurse fizice cât şi virtuale. În sens strict, acest tip de învăţare se produce se atunci când un educator combină două categorii de activităţi pentru realizarea instruirii.

După Julian şi Boone, importanţa unei abordări combinate a învăţării constă în aceea că furnizează cel mai înalt impact posibil al unei experienţe de învăţare şi astfel asigură că organizaţia (instruită) îşi optimizează productivitatea.

După cum se ştie, diversele abordări ale învăţării utilizează diverse strategii şi tehnici pentru a maximiza achiziţia cunoştinţelor şi dezvoltarea deprinderilor. De exemplu, în mod obişnuit, universităţile combină cursurile, seminariile, proiectele individuale/de grup şi, adesea, vizitele în parcuri industriale, pentru a oferi studenţilor o varietate de oportunităţi de învăţare. Mulţi pedagogi acceptă că învăţarea combinată are în vedere dezvoltarea deprinderilor şi asimilarea cunoştinţelor prin angajarea şi provocarea în diverse moduri a celor instruiţi.

Un exemplu tipic de învăţare combinată este reprezentat de acele cursuri (oferite atât în sistemul oficial de învăţământ, cât şi persoanelor particulare şi angajaţilor firmelor) care au atât o componentă tradiţională/clasică (faţă-în-faţă/face-to-face, adică în clasă) cât şi una bazată pe tehnologia informatică (de exemplu, educaţia la distanţă).

Învăţarea combinată este un rezultat al procesului de convergenţă a două paradigme ale mediilor de instruire. Una este reprezentată de sistemul clasic, iar cealaltă de mediile distribuite de învăţare. Acestea din urmă s-au dezvoltat practic exponenţial pe măsură ce noile tehnologii au permis apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi interacţiune. În trecut, cele două tipuri de medii de instruire au rămas în cea mai mare parte separate, deoarece utilizau combinaţii diferite de metode şi se adresau nevoilor unor audienţe diferite. Astfel, învăţarea tradiţională este controlată în întregime de către educator, suportând interacţiunea de la persoană la persoană, într-un mediu sincron. În schimb, sistemele de instruire la distanţă se bazează – şi, în acelaşi timp, stimulează – învăţarea autoreglată (adaptată la posibilităţile individului), interacţiunea dintre actorii educaţionali producându-se în mod obişnuit în medii asincrone. Combinată cu metodele tradiţionale de învăţare şi substituind unele dintre acestea, instruirea la distanţă permite o nouă relaţie dintre educator şi persoana instruită, colaborarea dintre aceştia extinzându-se dincolo de cadrul restrâns al sălii de clasă. Totodată, se oferă educatorului posibilitatea de a utiliza noi resurse digitale în scopul creşterea calităţii activităţii de instruire.

Instruirea tradiţională necesită investiţii foarte mari în infrastructură (clădiri, săli de clasă, laboratoare, parte administrativă), dar – în schimb – oferă celor instruiţi posibilitatea de a avea contact faţă-în-faţă cu educatorii, beneficiind imediat de suportul acestora. În schimb, instruirea la distanţă poate fi realizată indiferent de locaţiile în care se găsesc cei instruiţi şi oricând (i.e., asincron), implementarea acesteia fiind mai puţin costisitoare. Învăţarea/instruirea combinată oferă ceea ce este mai bun din cele două abordări: suportul faţă-în-faţă oferit de educatori şi posibilitatea de a avea contact la distanţă cu aceştia (e.g., primind suportul de curs în variantă electronică şi trimiţând în mod similar lucrările şi proiectele realizate).

Contrar unei percepţii neavizate, învăţarea combinată nu este neapărat o variantă de instruire foarte ieftină, ea necesitând investiţii în infrastructură (sau închirierea unor spaţii existente), în crearea suportului electronic de curs şi în modalitatea de realizare a instruirii (e.g., prin intermediul unui sit Web).

Se constată că într-o abordare combinată a învăţării se mixează mai multe elemente:

· modalităţile de livrare a cursurilor – acestea vor fi susţinute printr-o mixtură de activităţi faţă-în-faţă şi activităţi online, proporţia lor variind de la un curs la altul;

· locaţiile – în unele situaţii, activităţile online se desfăşoară într-o încăpere, în prezenţa unui educator; în alte situaţii, aceste activităţile pot fi susţinute de către studenţi răspândiţi într-un campus universitar; activităţile faţă-în-faţă au loc într-o sală de clasă; se pot desfăşura simultan atât activităţi online cât şi activităţi faţă-în-faţă, în aceeaşi încăpere;

· resursele – în ceea ce priveşte sursa, se pot mixa atât resurse online cât şi umane; în funcţie de forma de prezentare, resursele mixate pot fi atât electronice cât şi scrise.

În general, combinarea elementelor se produce la unul dintre următoarele patru niveluri: activitate, curs, program, instituţional. Adesea, combinarea la nivelul instituţional şi la cel al programului este lăsată la latitudinea persoanelor care vor fi instruite, în vreme ce educatorii se implică mai ales la nivelul cursurilor şi al activităţilor.

Astăzi, există o serie de motive extrem de puternice pentru care un educator poate opta pentru utilizarea unui sistem învăţarea combinată, câteva dintre acestea fiind: dezvoltare pedagogică, acces la cunoaştere, interacţiune socială, cost mai redus al instruirii, utilizarea unor materiale educaţionale personale, uşurinţa în revizuirea structurii şi conţinuturilor.

Traian Anghel

ÎNVĂŢAREA PRIN COOPERARE – METODE ŞI TEHNICI INTERACTIVE DE GRUP

Căutând să răspund necesităţilor unui invăţământ modern, am incercat să diversific aria de metode pe care le-am aplicat în activităţile cu grupa în urma participării la un curs de învăţare prin cooperare, bazat pe metode interactive de grup. Acestea actionează asupra modului de gândire şi de manifestare a copilului. De fapt, ele sunt jocuri cu reguli care atrag copiii în activitate, îi determină să se consulte, în luarea deciziilor, să coopereze în realizarea unor sarcini bine stabilite. Aceste sarcini trebuie să fie descrise gradual, să fie legate de viaţa reală şi să ofere copiilor posibilitatea de a se corecta, de a comunica cu colegii, de a se autoevalua.

Învăţământul modern promovează metodele de învăţare active, deoarece acestea pun accent pe următoarele capacităţi:

- de a pune intrebări si de a construi răspunsuri;

- cultivarea unor deprinderi, priceperi şi calităti intelectuale;

- dezvoltarea gândirii critice şi a creativităţii;

- formarea de opinii, mentalităţi sau comportamente dezirabile.

Metodele active sunt centrate pe copil, pe nevoile celui care este beneficiarul şi în acelaşi timp partenerul nostru în propria formare.

Predarea pe microgrupuri începe să fie tot mai des folosită azi deoarece se consideră că spiritul de echipă, cooperarea, inţelegerea si acceptarea celuilalt sunt atitudini indispensabile lumii în care trăim.

După desfăşurarea proiectului Primăvară, primăvară bine ai venit în ţară!, în săptămâna evaluării acestui proiect am utilizat aceste strategii moderne de învăţare activă, care mi-au oferit multe răspunsuri şi satisfacţii, rezultate din exclamaţiile copiilor: Ce activitate frumoasă! Ce multe am invaţat! Când ne mai jucăm cu steluţele? Dar de-a peştii?

Iată cum am lucrat la grupa mea:

Metoda interactivă de grup: Acvariul

Mijloc de realizare: (convorbire) - Ce ştim despre Primăvară?

Se formează perechi după metoda Amestecă-Îngheaţă-Formează perechi! (câte doi). Fiecare copil primeşte în piept câte o frunză verde (mare sau mică). Se aşează în două cercuri concentrice - frunza mare în exterior, frunza mică în exterior. Peştii, (copiii din cercul interior) găsesc un cuvânt sugestiv despre o imagine aşezată în dreptul lui pe măsuţă. Copiii din cercul exterior formulează o propozitie pornind de la acel cuvânt.

De exemplu:

- iarbă - Iarba este verde;

- ploaia - Ploaia ajută florile să crească;

- ghiocel - Ghiocelul vesteşte Primăvara;

- rândunică - Rândunica se intoarce acasă;

Metoda Cercul lui Robin - poate fi folosită şi în cadrul Întălnirii de dimineaţă.

- dezvoltă capacitatea de a exprima idei si opinii

Copiii sunt aşezaţi în cerc împreună cu educatoarea (toţi sunt egali). Educatoarea intervine ultima tocmai pentru a nu influenţa răspunsurile copiilor şi îi va solicita pe rând.

Se lansează întrebarea: - De ce îmi place Primăvara?

Îmi place Primăvara pentru că e cald şi bine.

Primăvara mă joc mult pe afară.

Primăvara ne aduce flori multe.

Îmi place pentru că e frumoasă ca o prinţesă.

Metoda interactivă de grup Explozia stelară.

- stimulează creativitatea individuală şi în grup pentru formularea intrebărilor şi rezolvarea problemei.

Am folosit această metodă în cadrul Domeniului Limbă si Comunicare, mijloc de realizare - lectură după imagini, tema: Munca în parc primăvara.

Am respectat etapele acestei metode astfel: am confecţionat o steluţă mare galbenă şi cinci steluţe mai mici. Pe cea mare am atasat un simbol, de exemplu un copil care plantează un pom, iar pe celelalte am scris direcţiile de investigare stabilite prin întrebările coordonatoare: CINE, UNDE, CÂND, DE CE?, CE? Fiecare întrebare este scrisă cu altă culoare pe steluţă şi se amplasează pe un panou mare. Grupa se împarte în cinci, fiecare reprezentant – raportorul - alege o steluţă, respectiv una din întrebări, la care împreună cu echipa va trebui să intocmească lista întrebărilor. Educatoarea va scrie în dreptul steluţei fiecărui grup, inventarul întrebărilor primite.

Exemple:

CINE?

Cine plantează flori în parc?

Cine adună crengile uscate?

Cine se plimbă prin parc?

UNDE?

Unde putem planta flori?

Unde aruncăm crengile uscate?

CÂND?

Când se curaţă pomii?

Când se face curat în parc?

Când se udă florile?

DE CE?

De ce se curăţă pomii?

De ce îngrijim parcul?

De ce se usucă plantele?

CE?

Ce vedeţi în acest tablou?

Ce fac oamenii cu fierăstrăul?

Ce anotimp este prezentat aici?

O altă metodă care stimulează gândirea şi creativitatea, care are ca obiectiv capacitatea de a împărtăţi un punct de vedere şi dezvoltă spiritul critic este metoda Turul Galeriei.

Am folosit această metodă în cadrul Domeniului Estetic şi Creativ.

Mijloc de realizare - Desen, Tema: Tablou de Primăvară.

Am împărţit grupa în patru subgrupuri. Fiecare grup se consultă în vederea găsirii soluţiilor privind elementele constitutive ale tabloului, culorile, aranjarea în pagină, împărţirea sarcinilor etc. După expirarea timpului de lucru, timp în care monitorizez şi ofer sprijin, grupurile vor afişa desenele pe pereţii clasei realizând o expozitie. La semnalul meu, grupurile trec de la o lucrare la alta, şi o examinează trecând pe marginea desenelor elemente care au fost omise, de exemplu un fluture, o pasăre etc. După încheierea Turului Galeriei, grupurile revin la locurile iniţiale şi îşi completează desenul.

Tot în săptămâna evaluării proiectului, am realizat şi exerciţiul de creativitate: Sesizarea greşelilor dintr-un enunţ, care cultivă gândirea logică si nonconformismul.

Le-am propus copiilor diferite enunţuri în care sunt strecurate greşeli de exemplu:

Primăvara, păsările călătoare pleacă în ţările calde.

Primăvara, frunzele se îngălbenesc şi mor.

În anotimpul de primăvară ninge şi viscoleşte.

6-3-5 (Brainwriting). Această metodă are ca obiectiv stimularea creativităţii de grup a copiilor prin solicitarea de a găsi cât mai multe răspunsuri la o temă dată, pe principiul construcţiei de idei pe idei. Colectivul de copii se împarte în grupuri de câte şase, fiecare primind câte o cariocă.

Raportându-ne la tema noastră, Primăvara, sarcina fiecăruia a fost să deseneze trei elemente care să sugereze acest anotimp. Specificul metodei, deşi asemănătoare cu Turul Galeriei, este că foile se transmit de la unul la altul concomitent, rotindu-se în cadrul grupului, şi fiecare copil să identifice elementele deja existente sau să le modifice creativ pe celelalte, fără a se îndepărta de la tema pusă în discuţie.

Am exemplificat mai sus, câteva dintre metodele abordate de mine în cadrul proiectului Primăvara. Desigur, că mai sunt şi altele, care aduc în acest fel performanţe pe care copiii le percep şi-i fac responsabili în rezolvarea tuturor sarcinilor de lucru. Copiii înteleg şi observă că implicarea lor este diferită, dar încurajaţi îşi vor cultiva dorinţa de a se implica în rezolvarea sarcinilor de grup. Metodele implică mult tact pedagogic din partea educatoarei, care trebuie să se adapteze în funcţie de particularităţile copilului.

Este foarte greu, ca, atunci când ai peste douăzeci de copii într-o grupă, să te aştepţi la rezultate peste noapte. Dar, cu multă răbdare, dacă ne cunoaştem bine copiii din grupă şi vom alege metode adecvate sigur vom reuşi, pentru că în societatea de astăzi are loc un proces dinamic care obligă toate categoriile sociale să ţină pasul cu evoluţia urbană, implicit a educaţiei.

Gena Grosu


 

REPERE...

ROMĂNII SUNT O LUME IEFTINĂ

Dacă banii din buzunarele românilor sunt întotdeauna puţini, dacă guvernanţii spun mereu, de douăzeci de ani încoace, că până şi visteria statului este goală, şi nu există susţinere financiară nici pentru cele mai strigente proiecte şi nevoi sociale, pentru şcoli şi spitale, atunci poporul, denumit, de la Iliescu citire, populaţie, de unde să mai aibă sumele ridicole, dar necesare, cu care să se susţină material şi moral. Dacă decade material şi mă mir de unde mai decade, decade în acelaşi timp şi moral…

O întrebare crudă, dar adevărată ar fi: Încotro mai decade poporul român?

Inundaţiile din anii 2005, 2006, 2008, ori 2009, ne-au arătat o Românie sătească încremenită într-un soi de feudalism bizar, în care au fost înfipţi şi nişte stâlpi de curent electric pe marginea şanţurilor comunale.

Imagini filmate ne-au arătat nişte oameni speriaţi, uzaţi, luptându-se cu puhoaile, părăsindu-şi animalele din gospodărie în voia apelor, urcând pe acoperişurile caselor, aşteptând să vină elicopterele M.A.I., să îi culeagă unul câte unul, ca pe glugile de coceni. În urma lor, în bătătură, doar raţele şi gâştele, au reuşit să supravieţuiască, măcăid şi gâgâid fericite de-atâta baltă, restul vieţuitoarelor înecându-se în viitură.

În oraşe şi târguri, unde relaţiile interumane au fost întoarse, ca într-o oglindă rebutată, la un capitalism forţat, însoţit de o mentalitate postbelică retro, sufocată de bolşevism, târgoveţii vieţuiesc capitalisto-socialist, ori invers, nu contează, şi aşteaptă mereu, în nelucrare, sprijiniţi cu coatele de gard, să le vină vreo veste mare, nemaipomenită, de la Bucureşti, de la guvern.

La ţară, însă, viaţa cotidiană este lipsită de orice speranţă, seamănă ca două picături de vin, cu viaţă într-o cazarmă, după stingere. Cele două situaţii colective au nişte asemănări şi nişte rigori pe care puţini, care n-au trăit în interiorul lor, pot să le înteleagă. Şi nu le vor întelege, fiindcă ele conţin nişte reguli de grup, ascunse, ferite de lumina zilei, indiferent cum li s-ar zice: regulamente militare sau mentalitate ţărănească retrasă din istorie.

E o paralelă care mă surprinde, dar văzând jalea şi nenorocirile abătute asupra ţăranilor români şi sărăcia dotărilor şi neputinţa militarilor fără bărci, trimişi să îi scoată din ape, m-am îngrozit: Trebuie să ai inimă tare, mi-am zis, ca să suporţi să vezi aşa ceva sau să ai stofă de politician, ca să rămâi nesimţit la asemenea tragedii!

Podurile ridicate pe vremea hulitului regim, răsturnat cu forţa, se rup câteva pe zi, şoselele, făcute tot atunci, se degradează încontinuu, se transformă în gropi, în cratere, iar crema politică a tării benchetuieşte în localurile de plăcere din pensiuni şi staţiuni.

Ce mult mai seammănă situaţia României de acum cu cea din anii 1933-1941! Şi atunci foamea la ţară şi în ţară tot aşa mare era, iar politicienii tot la Paris şi Monte Carlo îşi încercau norocul la ruletă sau în pleziruri deşucheate. Istoria este o zeiţă încăpăţânată, o femeie fatală, care ţine morţiş să se repete.

Ce e aia, politician? E o meserie, e o satrapie, o costisitoare nenorocire?

- Doar nu doriţi acum să vă construim hoteluri!, a repezit-o domnul cel mai tare pe poziţie în acel moment, mai concret, Tăriceanu, pe o femeie sinistrată din Banat, care i se plângea, cu naivitate şi speranţă, că într-o noapte apele i-au luat toată bruma de avut şi spera la un ajutor de la stat.

Dar statul, de-aia e stat, ca să stea… şi să caşte gura! Cine a spus stat acestor echipe de habarnişti îmbuibaţi, cu conturi bancare ce sfidează aritmetica prin zerourile lor, dar nesimţitori la necazuri colective, a fost genial!

Brusc, din 4 în 4 ani, aceşti sinistraţi şi alte milioane de înfometaţi, de şomeri, de restructuraţi, devin electorat, li se fac promisiuni de genul: Să trăiţi bine!, Vom reuşi împreună!, după care noi taxe şi biruri inventate de proaspeţii beneficiari ai ignoranţei populare prin vot, îi împing şi mai categoric spre sapa de lemn, îi lasă fără chiloţi în fund si fără mămăligă… doar cu blugi de furat pe ei…

Astfel că românii sunt şi vor ajunge un popor din ce în ce mai ieftin. Ei nu consumă prea mult din resursele ţării lor sau ale planetei. Dau dovadă de mult bun simţ, calcă în vârful picioarelor prin ograda istoriei şi servesc masa numai pe şest, când îmbuibaţii din vârful piramidei îşi fac siesta.

Viitorul lor a fost şi este proiectat şi colorat cu mult timp înainte în cancelarii occidentale. Minţi cinice croite în alte limbi şi alte religii îi sfătuiesc să mărească productivitatea muncii, să se facă paralei, să muncească cât trei, dacă mai vor câţiva firfici în plus la nivelul de trai.

Românii muncesc zi lumină, mai şi mor pe la birou, că aşa e la patron, mai se şi satură de false promisiuni, mai nimeresc şi prin puşcării din cauza foamei sau îsi iau picioarele la spinare şi umplu de manele şi de uimire luxoase oraşe europene din vest, cu dezorientarea şi ingeniozitatea lor infracţională.

De aici apar două perspective: ori ţara se va depopula încet, dar sigur şi într-un deceniu, două, oraşele şi satele se vor goli de populaţia activă, - citeşte, electorat - şi vor mai rămâne pe locurile lor, (vorba cui a spus, când era la ananghie!), numai bătrânii şi copiii, oricum modeşti consumatori de resurse naturale şi slabi producători, ori, în câţiva paşi, şi cu ajutorul altor forţe interesate în schimbarea cu profit a istoriei acestei ţări, va apărea iar ideea reinstaurării proprietăţii socializate asupra bunurilor materiale, va apărea iar ideea naţionalizării mijloacelor de producţie, va apărea iar un partid sau club sau gaşcă, cum i-o mai spune lui atunci, care se va repezi să administreze iar ceea ce a mai putut salva şi naţionaliza.

Doare, nu?! Doare, dar este evident că aşa se va şi întâmpla. Ideile şi practicile colectiviste, nu tocmai comuniste, se vor intoarce iarăşi de unde au fost alungate cu armata si cu securitatea şi cine credeţi că le va întrona iarăşi în toate drepturile; tot armata şi securitatea!

În cele din urmă, în ceasul al 13-lea, fibra cea mai profundă a acestui neam, uneori dezmierdat electorat, va fi iar incitat propagandistic din toate direcţiile interesate, şi el va răspunde, simţin-du-se obligat să demonstreze că mămăliga face explozie cu repetiţie!

Privatizările de succes vor fi ajuns la capăt, îmbogăţii de război vor fi demult în poleitul Ociident, fugind ca şobolanii de pe corabia naufragiată, iar aici, în ţara vlăguită de resurse şi de speranţe, va începe un alt calvar al celor mulţi şi săraci, care vor fi minţiţi cu alte lozinci, posibil, mai noi, dar obligatoriu, tot cu televizorul, că şi-au luat soarta în mâinile lor, că vor munci liberi şi, culmea, tot democratic!

Este posibil ca în sfere înalte şi discrete din statele care hotărăsc mereu în istoria lumii, aceste scenarii să fi fost deja elaborate, dar este încă prea devreme; nu s-au copt încă toate condiţiile unor intervenţii în forţă, mămăligarii mai au nevoie de încă un deceniu, două, de chin şi spoliere pentru a exploda din nou.

Să nu-şi facă nimeni iluzii că marii aliaţi de astăzi vor asista pasiv, la nesfârşit, la diletantismul managerial şi tembelismul administrativ de la Bucureşti şi nu vor interveni. Acum este încă perioada sfaturilor, a împrumuturilor înrobitoare şi a monitorizării, şi mai au răbdare, că doar ei au schimbat socialismul cu o neîmplinită struţo-cămilă, şi se simt responsabili de mizerabilele rezultate la care s-a ajuns, dar în viitor, când eminenţele cenuşii se vor convinge că România este anevoie guvernabilă de romani şi că guvernanţii români nu au performantă şi compromit până şi laxa şi subtila idee de democraţie occidentală, nu ne vor mai da o mână de ajutor, ci un pumn de ajutor!

Şi iarăşi soarta celor mulţi şi disperaţi se va schimba, bineînteles în mai rău, dacă va mai fi loc în jos, încât întrebarea corectă care se degajă din situaţia politică actuală este: Încotro decade Romania? Şi încotro îşi vor lua zborul politrucii şi culturnicii actuali?

Apropo: Bulgărele de zăpadă aruncat din mulţime în ziua de 12 martie a.c. către fruntea lată a premierului Boc este un avertisment şi încă unul previzibil!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

PULBERI DE VISARE

Oraşul vechi din Brăila este unitar, complet şi armonios arhitectonic. El s-ar putea considera că se întinde în zona cuprinsă între Dunăre şi Bulevardul Dorobaţilor. Singurile excepţii moderne sunt Calea Călăraşilor şi părţi din Calea Galaţi.

Avem în acest perimetru clădiri de o inestimabilă valoarea precum teatrul Maria Filotti sau Muzeul Brailei. Străzile sunt coerent dezvoltate şi integrate. Copacii străjuiesc cele mai multe artere. Bulevardul Independenţei este un adevărat plămân verde al oraşului, o oazã de aer curat şi de relaxare. Cordonul acesta se completa odată firesc cu vechiul Bulevard al Dorobanţilor care în anii 80 a fost pur şi simplu distrus. S-a extins, s-au tăiat arborii falnici, s-au construit blocuri lângă blocuri.

Pentru că doar Bulevardul Al. I. Cuza nu mai este de-a juns pentru echilibrarea oraşului vechi visez la o alternativă iar un exerciţiu al visului nu face rău nimănui.

Gândiţi-vă doar pentru un moment că actulul Bulevard al Dorobanţilor nu ar mai avea tramvaie! Paradoxal dar înlocuirea lor cu o zonă verde, dominată de trandafiri ar crea mai multe efecte pozitive.

Primul ar fi acela că zgomotul s-ar reduce semnificativ. Copacii de pe margine impreună cu noua zonă verde ar putea absoarbi mai bine poluarea fonică iar lipsa tramvaiului ar limita-o la parametrii mult mai acceptabili.

Al doilea efect ar fi reducerea poluării cu praf. Mai mult verde mai puţin praf. Acest praf se produce în special datorită diferenţei de carosabil între zona liniilor de tramvai şi artera destinată maşinilor. Schimbarea liniilor de tramvai cu un scuar verde ar rezolva şi problema vibraţiilor care nu ar mai ameninţa cu prăbuşirea străzii.

Un alt efect pozitiv ar fi cel estetic. Zona veche a oraşului ar reveni la trei artere verzi care traversează oraşul pornind de la Dunăre pentru a se închide tot în ea: Bulevardul Al. I. Cuza, Bulevardul Independenţei şi Bulevardul Dorobanţilor. S-ar reveni la unitatea arhitectonicã iniţială a oraşului.

Cu ce vom înlocui tramvaiul? Sunt o mulţime de soluţii de la autobuze care să folosească combustibili alternativi până la un posibil traseu de troleibuz.

Eliminarea liniilor de tramvai ar armoiza şi lucrările de întreţinere care s-ar reduce doar la carosabil. Ar fi frumos ca cea mai circulată arteră a oraşului să poată respira!

Este doar un vis ce nu face rău dar ce bine ar fi o realitate.

Mihai Vintilă


 

ATELIER

POVESTEA UNUI JURNAL DE VACANŢĂ

Povestea a început cam la finalul clasei a patra, la festivitatea de premirere. Promisiunea laptoului cu împlinirea celor două condiţii, era ca şi făcută. Prima era să obţin premiul întâi, ceea ce s-a întâmplat; iar a doua, să-mi petrec două săptămâni din vacanţă, la părinţii tatălui meu, la ţară. Cum laptopul era cea mai mare dorinţă a vieţii mele, nu-mi rămânea de împlinit decât cea de-a doua condiţie: să plec la ţară. Ideea nu-mi plăcea. La timpurile astea, la ţară nu-i tocmai bine. Se munceşte pe brânci. Se mănâncă puţin şi prost. Şi-apoi, mai era o problemă. Trebuia să fiu foarte atent la exprimare. Voi fi tentat să imit vorbirea şi gesturile celor de la ţară, iar mama se va supăra din nou pe mine. Aşa cum a făcut şi in vacanţa trecută. Dar, promisesem şi promisiunea făcută, e sfântă. Sunt pregătit de plecare. Jurnalul nu-l voi lua cu mine, vă închipuiţi. Pe-acolo sunt destui curioşi.Nu vreau să-şi bage nimeni nasu’. Am făcut o înţelegere cu verişoara mea, Mădălina: îi voi scrie zilnic, sau ori de câte ori se va întâmpla ceva important. Iar ea va consemna pentru mine în jurnal. Aşa că, iată cum arată prima scrisoare:

Dragă Mădălina,

Prima zi de vacanţă a şi trecut. N-am fost la coasă, aşa cum ar fi trebuit. Bunicii nu m-au luat chiar din prima zi. Au zis să mă odihnesc vreo două zile. Chiar dacă n-am fost supus la chinurile grele ale muncii de cosaş, abia îţi scriu. Sunt mort de oboseală. E seară şi e linişte! Până şi miorlăitul motanului din capătul satului, se-aude! Geamul camerei dă spre grădină. Greierii cântă, se tăvălesc prin iarbă; iar eu, mă chinui să n-adorm, să termin scrisoarea asta pe care am început-o.. Iată, cum s-a petrecut ziua de azi: Nu ştiu dacă mai visam când mâna bunicii mi-a atins umărul: “Vezi, Lisandre, a şoptit ea. Noi plecăm, să ai grijă să daide mîncare la pui. Şi apă la păsări... Să nu uiţi de câine, mă auzi?” Am mormăit ceva. Mi se părea că abia adormisem. Am dat din cap, fără să fiu convins că auzisem tot ce-mi spusese. După plecarea lor, ecoul spuselor bunicii încă îmi mai gâdila urechile: ”vezi, ‘colo-i laptele, ‘colo pâinea... şi, să nu uiţi să să dai de mâncare la păsări, la câine - ca prin vis”... Mie-mi era gândul la planurile mele cu băieţii. Ne propusese să traversăm dealul, să facem o incursiune prin împrejurimi. Îngînindu-mă cu somnul, le-am auzit imediat chemarea şi, m-am trezit de-a binelea. M-am îmbrăcat urgent, fără să mă mai spăl. Apa era îngrozitor de rece. De cum m-au văzut, au şi început să râdă de mine.

- Hă-hă-hă, uitaţi-vă bă, la ăsta. Mai avea oleacă şi-şi punea toate ţoalele pe el!

M-am uitat şi eu la mine: eram îmbrăcat şi-ncălţat ca de obicei. Da’ uitându-mă la ei şi,văzându-i cu picioarele goale, cu burţile goale, zoioşi de parcă se culcaseră nespălaţi, am înţeles de ce râdeau. Fără cuvinte, Mi-am dat jos din haine. Grupul se formase deja, iar cel mai mare dintre băieţi se şi auto-numise “şef”. Abia venit printre ei, n-am avut încotro, l-am acceptat necondiţionat. Şi, pentru că era şef, a pornit în fruntea noastră, arătându-ne drumul. În şir indian, călcam, cu picioarele desculţe, Iarba umedă. Mă usturau tălpile, dar am strâns din dinţi. Începuse să se încălzească. Soarele era deja sus, pe cer. Eram ultimul din şir. Nu le prea auzeam glumele deocheate. Înţelegeam-nu-înţelegeam, râdeam şi eu ca să nu creadă că sunt prost.Deodată, am simţit ceva cald, în palmă:

- Trage bă şi tu un fum şi, dă-o mai departe - mi-a spus cel din faţa mea, făcându-mi şmechereşte cu ochiul.

Adică,trebuia s-o dau înapoi, căci în urma mea nu mai era nimeni. Am tras adânc din ţigară. Am înnghiţit fumul, sau dracu ştie ce-am făcut (cuvântul ăsta urât să nu-l scrii, nu se cuvine). Am respirat adânc până-am simţit că-mi ies ochii din cap. Fumul alerga prin mine ca lava. Gata gata să-mi iasă prin urechi. Îmi bubuiau tâmplele. Iar pieptul, se rupea în două, nu alta. Pământul a început să se învârtească. Cineva mă lovise cu un ciocan în moalele capului. M-am lăsat pe vine şi, am început să tuşesc. Îndelung, gata să vomit. Ei râdeau de se prăpădeau. Iar eu, cred că am leşinat. Văzând una ca asta, şefu’ mi-a tras vreo două palme să-mi revin:

- Nu-i mai daţi bă lu’ ăsta! - a tunat el. Nu vedeţi ce băbălău e!... Bă, tu pe ce lume trăieşti? - a ţipat el la mine. N-ai mai fumat niciodată? Ce faceţi voi, bă, la şcoala aia a voastră, de oraş? N-am răspuns. Să ştii să tragi din ţigară, ce mare lucru! - se grozăvise el. Dacă aş fi recunoscut că nu ştiu, m-ar fi trimis înapoi cu şuturi în fund (nici pe asta să n-o scrii, e urât). Am pornit mai departe, spre punctul final al drumeţiei. Deodată, cărarea s-a lărgit într-un mal. În faţa noastră se căscase albia unui pârâiaş.

- Trebuie să ajungem pe celălalt mal, a zis şeful nostru. Sărim pe rând. Luându-şi avânt, au sărit unul după altul pe celălalt mal. Mi-am luat şi eu avânt dar, m-am oprit, gata-gata să cad în apă. “Nu pot să sar, m-am bâlbâi eu” - hotărât să n-o fac. N-aş fi suportat să râdă iar de mine. M-am dat înapoi, mi-am făcut avânt din nou. Am sărit, am reuşit.

Mândru de mine, am iuţit paşii. Se făcuse cald, ne era sete, ne era foame. Iar noi, în căutare de cine ştie ce comoari, ne continuam cu sârguinţă drumul. Stomacul meu făcea scandal. M-am bucurat, că n-am fost e primul plângăcios. Iar pentru asta, m-am acordat o bilă albă. În departare, un pom. Apropiindu-ne, am desluşit un măr sălbatic. Ne-am îndreptat victorioşi spre el. L-am luat cu asalt. În câteva clipe s-a ales praful de bietul pom. Nu mai avea nici fructe, nici frunze şi nici multe dintre crengi. Iar ei, tovarăşii mei de drumeţie păreau indiferenţi la modul cum câştigaseră bătălia. Bietul măr! M-am comportat ca un laş. N-am avut curaj să apăr pomul, care tocmai ne potolise foamea ronţăind poamele lui acrişoare, ca nişte temerari (de carton, mi-am zis în gând) am plecat tot mai departe. Am traversat alte culmi, dar măreţul nostru munte pare că se tot depărta. Soarele era deja sus, semn că trecuse de mijlocul zilei. Pământul ardea cumplit. Iar tălpile mele, băşicatele mele tălpi, neobişnuite cu asta, călcau din ce în ce mai haios. Abia de mai atingeau pământul. Probabil eram tare caraghios, dar băşicile din talpi, curajul meu, pare că le-a înmuiat sufletul şi, n-au mai zis nimic. Nu-mi plăcea să fie cuiva milă de mine. Dar acum chiar mie mi-era milă, aşa că, le-am înţeles sentimentul şi nu i-am mai dispreţuit. Mergeam în tăcere spre o ţintă care se depărta de noi cu fiecare metru parcurs.

- Fugiţi, şarpele bă! – a ţipat unu’ dintre noi. Deodată, ca la comandă, cu mine-n frunte, am făcut stânga-n prejur. Alergam cât ne ţineau picioarele. Ţipam şi-alergam mâncând pământul. Nu ştiu când am ajuns la gârlă, nu ştiu cum am trecut pe celălalt mal. În urma noastră, şarpele venea în salturi uriaşe. Eram urmăriţi de de un monstru cel puţin la fel de fioros pe cât ni-l imaginam. Îi auzeam tot mai aproape. Poteca luase foc. Călcam peste jăratec. Peste nori şi flăcări. Nu ne mai păsa de nimic. Băşicile din tălpi pocneau ca baloanele de săpun. Alergam, alergam necontenit. Cu sufletul la gură, am sărit gardul fără să-l ating. Abia respirând, acasă mă aştepta o altă nebunie. Uitasem definitiv de animalele din curte. Oi, capre, găini laolaltă şi pe deasupra câinele, care le fugărea în toate direcţiille. Eram năucit. Aproape uitasem fuga, teama, şarpele. Oile forţaseră gardul şi se desfătau cu florile din grădină. Găinile scormoneau fericite straturile de zarzavat. Câinele răguşise lătrând, alergând ca un nebun, dintr-un loc în altul. Dintre oale şi farfurii zbughise o pisică, cu un zgomot infernal. M-am aşezat pe prispă şi mi-am luat capul în mâini: “mâine,mă voi duce la coasă, mi-am zis, da’ ce mă fac azi?”.

- Hei, Lisandru, vrei să vezi cum arată un şarpe de-aproape? Şefu’ ţinea strâns între mâini, şarpele. E inofensiv - a zis el. Dar, până la asfinţit e viu şi are puteri magice asupra oamenilor. Nu trebuie să-l priveşti drept în ochi. Dacă te laşi privit de şarpe, vei fi toată viaţa dominat de... Am ridicat uimit privirea. Am ridicat din umeri şi nu l-am lăsat să continue.

- Superstiţii – i-am zis eu. Vorbe goale...

A împins poarta cu piciorul. S-a apropiat de gard şi a atârnat şarpele pe el.

- Ţine minte - m-a avertizat el!, să nu-l privesti în ochi! Întorcându-mi spatele, cât ai bate din palme a orânduit ograda: a legat câinele, a închis oile, găinile.

Aşezat turceşte am continuat să privesc şarpele. M-am holbat la el pâna la asfinţit. Ca hipnotizat, îmi frecam din când în când ochii, să nu adorm. Uneori mi se părea că mişcă. Că e gata s-o zbughească. “Nu mi-e frică, nu mi-e frică - îmi ziceam. Eşti mort, n-ai ce să-mi faci”. Soarele cobora la asfintit. Taman când se pregătea să treacă dincolo, s-au întors şi bunicii mei de la coasă. Bunica m-a zărit de departe. A sărit din carul cu fân şi fără să mă privească, mi-a zis din mers:

-Ţi-e foame, Lisandre. Acu’ fierb laptele.

Am dat din cap. Bunica s-a prefăcut că nu vede şarpele. M-am smuls din vraja lui, abia când soarele a trecut dincolo, lăsând amurgul să coboare lin. Când mirosul de lapte cald şi mămăligă uşor afumată îmi aminteau de prima mea zi de vacanţă, m-am ridicat. Am întors spateleşarpelui fiind absolut convins că murise. Mi se făcuse somn. Atât de somn încât chiar am aţipit de câteva ori cu lingura în mână.

- Să te speli, a strigat bunica în urma mea. Să nu te bagi în pat murdar, auzeam ecoul vorbelor ei în timp ce-mi pregăteam hârtia de scris. Cam asta a fost prima zi... Aşa cum ţi-am descris-o. Şi Mădălina, să-ţi spun un secret: şarpele are ochii tăi când eşti furioasă pe mine. De-asta nu m-am temut Şi, ar mai fi un motiv: la cină am cunoscut o persoană importantă, un scriitor. Mâine îmi petrec o vreme cu el. Cam asta a fost, noapte-bună.

Te îmbrăţişez cu drag, verişorul tău Alexandru, nu Lisandru cum zic ţăranii ăştia, şi nici Alex, cum îşi zice verişorul nostru, îndrăgostitul. Ci simplu, Alexandru.

Dragă Alexandru,

Stăteam în camera mea, aşa cum stau de obicei după ce pleacă mami. Mă uitam la desene. Nimic nou. M-am plictisit... L-am adus pe Heathcliff în casă. Profit de orice ocazie când nu-i mama acasă, şi-l iau cu mine. Îl antrenez. E un mare zăpăcit. Mai întâi a făcut un tur în toată casa. Apoi, s-a urcat în dormitorul meu, a făcut o dezordine uimitoare. A dat tot jos de pe pat. Presupun că ai imaginaţie. Îţi aminteşti pătura aceea imensă pe care o luăm cu noi la iarbă-verde. A târât-o pe scări, iar odată cu ea, pernele. Apoi a trântit suportul de reviste din hol. Dacă ar fi venit mama în clipa aceea acasă, ar fi înnebunit pe loc. Norocul meu, am auzit soneria. Am iesit în curte. Era poştaşul. Îmi adusese scrisoarea ta.Să fiu sinceră, nu mă aşteptam să te ţii de cuvânt. Nerăbdztoare, am rupt, pur şi simplu hârtia. Nu ştiu să desfac elegant un plic. Petalele macului presat au sărit în toate direcţiile. Ce surpriză! N-ai uitat că din ierbar, îmi lipseşte floare de mac. Ai o bilă albă şi din partea mea. Am întors pe toate părţile cele patru pagini de caiet, pline-ochi de cuvintele tale, care nu-mi uşurau deloc curiozitatea. L-am dus pe Heathcliff la locul lui. M-am aşezat in balansoar şi am început să citesc. Cap-coadă, aşa cum se face de fapt. Mi-a plăcut finalul: Alexandru, nu Alex cum îşi spune verişorul nostru mai mare, îndrăgostit! De unde ştii tu că e îndrăgostit? Există un semn anume care te dă de gol? Mi-e groază. Îţi dai seama, atunci când voi fi îndrăgostită.

Dragă Mădălina,

Ţi-am promis să-ţi vorbesc despre prietenul meu, scriitorul. Nu ştiu ce-nseamnă să fii scriitor. Încerc să aflu, el se străduie să explice. Mi-a arătat mai întâi, mai multe cărţi pe care este scris numele lui. Apoi, nişte reviste. Tăieturi de prin ziare care spun fel de fel de lucruri neînţelese despre cărţile lui. Dar, mai bine să-ţi relatez discuţia dintre noi.

...A doua zi de vacanţă. Nici azi nu m-au luat cu ei, la coasă. Am de îndeplinit aceleaşi sarcini plicticoase ca şi ieri. Puiii mă enervează cel mai tare. Nu ştiu să beie apă, sunt uzi, fleaşcă şi piuie de te-asurzesc. Şi găinile mă enervează. Au sărit pe mine, mi-au murdărit adidaşii, m-au ciupit. Câinele e cel mai blând. Îmi place să ne jucăm împreună. Se uită-n ochii mei şi latră. De parcă-ar întelege ce-i spun:

- Ţi-aş da drumu', crede-mă. Da’, tu nu ştii să vorbeşti. Alergi găinile, iar eu nu mă pricep să te leg la loc. Bunică-mea ar vedea că i-am nerespectat ordinu’. Crede-mă, dacă m-ai înţelege...

- Vorbeşte cu el, sigur te înţelege.

M-am întors brusc.

Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)

 

MINUNI FĂRĂ FRAŢI

(Testvértelen csodák)

Străin m-a născut mama

ca să fiu vrăjitorul minunilor fără fraţi,

vrăjitorul mulţimii care şi-a pierdut cîntecul.

 

La vîrsta noastră pieritoare,

unde vinul se preface-n sînge beat,

păianjenii poartă chip de om

 

unde pe tufişul bătrin de trandafir

odată mai filfîie flacăra,

purpura întîrziată a bobocilor,

 

spuneţi-mi mai merită oare aici

să mă asemăn pe mine însumi

cu voi, fraţii mei,

 

dragi sperietori de ciori, oameni-cozi de mătură?

Cruci în privirile crescute de tunete,

păduri de snopi arzînd în asfînţit!

 

În existenţa mea ruptădîrdîie viaţa.

Cum vă privesc, peisajul nu mă mai înduioşează,

lumina greoaie cade pe sechele.

 

În gura flămîndă a fricilor voastre

rînjesc oasele de cîine

a fidelităţii aruncate, pînă cînd din mine

 

bîlbîitul vomită cuvinte.

 

CONFORT INFINIT

(Slusszkomfort)

Trăim în zîmbete confortabile

şi în dureri confortabile

Acest secol cînd îmbătrîneşte

se poate pipăi singur

în anul două mii, cum vom vedea

superioritate asupra destinului,

ca să putem alege din catalog

Hotelul numit Rai în care vom păşi,

sau, ca într-o pensiune de familie,

Infernul lîngă lacul Lethe...,

Sau, - se poate, ca aceasta să întreacă

posibilităţile noastre – fără să

complicăm lucrulire,

doar să trăim.

 

DE ALTFEL DE ALB

(Egyébként fehér)

Au scris deja despre tot ce se putea.

Au creat tot ce imaginaţia

cîndva a purtat în ea.

Totuşi lucrurile nu sunt diferite

şi destinele sunt doar pete negre.

Istoria de altfel e o pată albă

în conştiinţă.

 

KAART UIT HOLLAND

(Képeslap Hollandiából)

Amsterdam

Het van Gogh museum

de weg leidt tussen de zonnebloemen van Bajna door

tot de schilder met het afgesneden oor.

Ziehier het schilderij: de ruwhouten tafel en de stoel...

net zoals bij tante Máli in Mada!

Zo is Europa mijn huis.

Vanuit de wereld op dit punt terechtgekomen,

alsof men thuis zou zijn kindertijd,

huisje, boompje, beestje,

de lang vergleden zonnestralen trillen na

in een lijst gevangen.

Aron Gaal (Ungaria)

(Tradus din limba maghiară în limba olandeză, de Eduard Laesur)

Note: Bajna, satul aproape la Budapesta

Mada sau, Nyírrmada satul aproape de oraşul Nyíregyháza lângă oraşul Debrecen.

În copilaria mea am fost în fiecare vară în sat. (Máli = Amalia)

Poezie aparută în cartea Europa. Ad vitam aeternum, în 2005

 

DARURI

Primisem într-o zi surâsul soarelui şi mi-a plăcut; apoi l-am vrut cât mai des. Îmi plăcea căldura lui şi mă făcea să ţip de bucurie, când dogoarea lui îmi frigea tălpile atunci când încercam şi eu s-alerg prin praf laolaltă de confraţii mei. Într-altă zi a dispărut şi-am început a plânge. Atunci am învăţat ce-i dorul. Ai mei m-au încredinţat că nu ne-a părăsit, ci doar că s-a ascuns după perdeaua norilor pentru un timp. Şi i-am crezut fiindcă fusesem învăţată să cred în cuvântul lor.

Într-o zi, un coleg de grădiniţă mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu ochiul. Şi pentru că mi-a plăcut mişcarea aceea specială a ochilor, am învăţat şi eu. Bucuroasă, am repetat gestul cum am ajuns acasă. Ai mei s-au distrat. Ziceau că sunt chiar simpatică. Mai târziu, am înţeles că este chiar nepotrivit să tot clipeşti din ochi şi am făcut-o tot mai rar.

Într-o zi, am văzut cum o vecină, o fată mare, frumoasă şi sănătoasă (aşa cum zicea mama), a primit o floare de la un flăcău din sat, iar ea l-a sărutat. El i-a zâmbit, apoi a îmbrăţişat-o. Şi cât mi-a plăcut! Dar am plecat tristă şi i-am spus tatălui meu că nu e drept. Eu îi dădusem floarea din grădiniţa mea de flori, iar el mi-a zis aşa... în fugă: Să trăieşti, Ileană! Eşti o fată pe cinste! Nici nu ştii cât înseamnă floarea asta! Şi-a fugit! Acum, după ce văzusem că ea îl sărutase după ce primise floarea, mă întrebam: el de ce nu mă sărutase atunci când o rupsesem din rondul meu de flori? Tatăl meu mi-a zâmbit şi mi-a spus că nu era totuna. Şi că trebuie să mai aştept câţiva ani până când voi fi şi eu ca vecina mea. Până atunci eu nu trebuie decât să îngrijesc în continuare florile. Aha! Bine! mi-am zis. Aşa o să fac. Dar timpul trecea încet, încet, încet...

Într-o zi, am văzut cum tanti Geta plânge cu suspine şi sughiţuri. Ca mine, atunci când Băiatu, câţelul nostru cel bălan pe care ni l-adusese tata în dar, mie şi surorii mele, fusese otrăvit, iar noi tot plângeam pe lângă el şi-i dădeam să bea lapte de vacă să i se ducă otrava şi să se facă bine! Când am întrebat-o pe mama de ce plânge aşa de rău, mi-a zis că tatăl ei fusese lovit de-o maşină şi era pe moarte. Ce e moartea? am întrebat. Nu ştiam ce e moartea. Iar mama mi-a zis că este o femeie urâtă şi neagră care coboară din când în când printre oameni şi-i fură. Apoi nu-i mai vezi niciodată. Nu-i mai găseşti. Nu e aşa ca atunci când ne-a furat nouă un vecin o oaie, iar miliţia l-a descoperit şi ne-a adus-o după două zile acasă. Nu, acum, la tanti Geta era altfel. Pe tatăl ei nu-l mai aducea nici mama miliţiei. Şi dacă ne ascundem poate să ne mai fure? am întrebat-o insistent pe mama. Poate, mi-a zis mama, căci nu o vede nimeni când vine şi... Eee, grea poveste, dar şi urâtă. Dar mi-a fost milă de tanti Geta!

Într-o zi m-am dus la şcoală, iar doamna m-a aşezat în banca întâi, căci eram o firfirică de fată. Dar nu mi-a plăcut, deoarece colega mea a vărsat călimara de cerneală şi a dat vina pe mine. Eu am negat, iar doamna a ţipat şi m-a întrebat că de ce mint, nu văd că deja mă făcusem la faţă ca un rac fiert? Nu vedeam, dar simţeam că îmi ard obrajii ca atunci când avusesem pojar, căci nu ştiam cum arată racul fiert. Colega mea se făcea că plânge! Să aibă credibilitate, zicea ea. Nu, eu n-am plâns. Îi uram pe cei care una-două se smiorcăiau. Privirea mea tăioasă a supărat-o mai tare pe doamna. Apoi a aflat că fusesem nevinovată şi încerca să fie drăguţă cu mine. Degeaba! Din ziua aceea am scos-o de la inimă, dar am continuat toată viaţa să roşesc. Unii mă priveau suspicios, alţii ziceau că le place şi mă priveau cu drag, iar cei mai mulţi ziceau în gura mare: Ce te-ai înroşit!!! Şi-atunci îmi venea să intru în pământ cu tot farmecul de care îmi vorbeu aceia care mă iubeau.

Într-o zi, când m-am făcut mai mare, am cunoscut oameni care o făceau pe bunii. La început i-am crezut, căci doar faţa aceea a vieţii o cunoşteam. Părinţii mei erau oameni buni şi aşa credeam că e toată lumea. În timp, am învăţat că viaţa e un carusel, apoi un labirint. Ciudat labirint!

A venit o vreme când am crezut că mă pot ţine bine pe picioare şi m-am aruncat în vâltoarea vieţii. Radioasă sau victorioasă, obosită sau şifonată, umilită sau îngenuncheată, m-am ridicat de fiecare dată tot mai îndârjită şi-am mers mai departe, încercând să nu mai privesc înapoi. Păcat! Nu s-a putut întotdeauna! Şi cât rău mi-a făcut!

Şi-am întâlnit într-o zi un om care m-a ademenit c-un buchet de trandafiri şi de-atunci iubesc trandafirii, dar prefer crizantemele mari şi bătute. Atunci mi-a venit în minte vecina mea şi l-am sărutat pentru darul lui. Cu cât drag mă strângea la pieptul lui! Şi cât l-am iubit! Zicea că şi el mă iubeşte! Cine mai ştie!?

Într-altă zi, răpusă de drumul bolovănos pe care mergem, am simţit căldura unei priviri şi-am început a crede în ea. Mi-am simţit mâna cuprinsă între palmele lui şi-atunci am început a prinde putere şi curaj. Mi-a urmărit paşii din umbră şi m-a susţinut de fiecare dată atunci cand am avut nevoie de ajutor. Şi l-am iubit frumos fiindcă era un om frumos. Şi el m-a iubit. Îmi zicea adesea că sunt o părticică din creaţia lui. Cine ştie? Poate aşa era!

Şi-ntr-o zi a murit mama şi-ntr-alta a murit şi tata. Şi n-a fost pierdere mai mare pentru mine ca atunci. Lumea se năruia şi odată cu ea şi eu. Şi tot atunci mi-am amintit de tanti Geta şi cât de bine i-am înţeles plânsul şi durerea. Şi i-am iubit atât de mult! Şi ei m-au iubit! Tata fusese cel mai bun prieten al meu. Doar cu el vorbeam aceeaşi limbă, iar de-atunci n-am mai avut cu cine să vorbesc! Era un bărbat frumos şi, mai ales, deştept. Femeile erau moarte după el, dar el o iubea cel mai mult pe mama.

Şi într-o zi, un om m-a îndemnat să studiez mai mult, motivând că puterea vine de la cunoaştere şi-mi va prinde foarte bine. L-am crezut şi n-a fost rău. Şi l-am iubit şi-i mulţumesc! De-atunci îi port o veşnică recunoştinţă!

Într-o zi, un domn respectabil mi-a dăruit un trandafir, semn al preţuirii. Zicea că-i place stilul meu în care aşez cuvintele pe hârtie, iar personajele mele au un farmec aparte. L-am sărutat, dar l-am şi îmbrăţişat. Mi-a plăcut şi i-a plăcut şi lui! Şi l-am iubit fiindcă era un om frumos. I-am simţit iubirea ca pe-o boare în prag de primăvară. Şi cât bine mi-a fost!

Şi m-am amăgit crezând că oamenii se pot schimba de dragul meu. Dăruind iubire, mi-am peticit inima cu ceea ce primeam. Iar uneori locul rămânea gol, şi-l însăilam să nu se rupă la un oftat prelung...

Angela Burtea

 

GRĂDINILE DURERII

Misterul nu aşteaptă nopţile ca să se nască! Iar când se naşte în perimetrul unei grădini, misterul nu cunoaşte reguli. Poate să apară şi să dispară când vrea el, ori poate fi spulberat chiar de creatorul lui. În perimetrul grădinilor, misterele se nasc şi trăiesc şi ziua şi noaptea. Cât timp este întuneric, poţi să te lungeşti pe bănci, să le iei la rând şi să o alegi pe cea mai moale. Dacă, nu îţi pasă de nimic, poţi să te întinzi şi ziua pe ele.

Băncile au soarta lor, mai benefică sau mai puţin benefică, mai încărcate de sentimente, ori resentimente. În secolul XXI s-a pus asupra lor şi amprenta absurdului politic. Le vopseşte un ciudat în culorile patriei, ca să le deliminteze de băncile din alte parcuri europene mai celebre.

De exemplu, băncile din parcul Prater din Viena nu au nevoie să fie vopsite, fiindcă mobilează un parc celebru cu vizitatori din toată lumea şi nici un primar vienez nu şi-a pus problema să facă un ciubuc din combinarea vopselelor de pe steagul naţional.

Băncile din High Park, de asemenea, nu au nevoie să fie pavoazate în nici un fel. Ele sunt martorele mute ale unor discursuri politice de cea mai mare diversitate. Ele sunt probabil cele mai libere bănci din Europa, din punct de vedere al… conştiinţei, fiindcă, înşuşi parcul din care fac parte, este unul al libertăţii cuvântului.

Se ştie, de mai bine de 100 de ani, că în High Park ai voie să te sui pe o bancă sau pe o buturugă şi să rosteşti cele mai insolite sau mai turbate discursuri cu conţinut politic. Poţi să fii antimonarhist feroce chiar în inima Londrei. Nu ţi se întâmplă nimic. Cât timp eşti cocoţat sus şi cât timp te afli în parc, nu se atinge nimeni de nici un fir de păr din capul tău. Te mai mângâie cu privirea câte un poliţist, curios şi el să audă ce idei au ieşit din chimia sau alchimia minţii tale, dar îşi păstrează calmul englezesc şi pleacă agale pe alei, tocmai ca să te simţi liber, cât mai liber şi nesupravegeat.

Jardin des Plantes din Paris a fost eternizată de marele poet german, R. M. Rilke, în poezia Pantera. Mai mult ca sigur că poetul s-a aşezat pe o bancă, să poată găsi mai întâi ritmul înterior al cântului despre pantera înfrântă de răpirea libertăţii, şi apoi şi-a continuat plimbarea pe alei.

Băncile din Parcul Cişmigiu au şi ele încărcătura lor de amintiri. Unele sunt aşa de bătrâne, încât încă mai păstrează parfumul minulescian al unor îndrăgostiţi din vremea domniei lui Carol al doilea. Altele aşteaptă răbdătoare an după an, tineri îndrăgostiţi, furişându-se ca umbrele, de la Liceul Ghe. Lazăr din apropiere, care să se îmbrăţişeze înfierbântaţi, rezemându-se de stinghiile lor.

În Grădina Icoanei s-au consumat drame care mai dăinuie în amintiri încă jumătate de secol, după exitusul lor. Bătrânii tei din preajmă furnizează non-stop umbră băncilor, fiindcă nu ştiu când vor apărea iar perechi de adolescenţi, mereu alţii, ocupaţi numai cu sărutările şi jurămintele lor. Copacii şi băncile trebuie să fie pregătite să furnizeze mister, speranţă şi neuitare. Frunzişul bogat absoarbe tainele şi le păstrează pentru momentul când cei ce le-au creat, vor veni să le dezlege, şi să dezlege şi frunzişul de povara lor.

Hamalii de acum un secol din portul Brăila îşi scriau preţul muncii lor cu ora pe talpa pantofilor. Dormeau vara pe băncile din Grădina Mare, iar când acostau în port vapoare de peste mări la descărcat, aici îi găseau misiţii. Aceşti bărbaţi vânjoşi, viitorii proletari ai socialismului de după război, nu cunoşteau termenul de negociere.

Misitul îl trezea din somn pe hamal, numai dacă preţul scris pe talpa pantofilor lui îi convenea. Dacă nu, nu! Dacă încerca să îl trezească şi să se tocmească, risca să audă cele mai calificate înjurături produse vreodată în folclorul suburban, ori chiar să încaseze câteva scatoalce după ceafă.

Liceenii îşi îndreptau şi ei paşii şi gândurile spre stufoasa grădină, reper de neclintit din istoria oraşului, în care aproape fiecare localnic, care nu e venetic, a şoptit aici, sub coroanele copacilor, un vers de iubire din Eminescu, ori chiar unul propriu. De la înălţimea grădinii, orice brăilean sensibil la natura locurilor, a admirat cursul argintiu al Dunării, în drumul ei de milenii înspre deltă sau dealurile înverzite ale Dobrogei, sclipind vara în soare.

În umbrele grădinii, în umbrele trecutului, trăieşti într-un amestec de veac desuet şi romanţios şi treci cu vederea faptul că acum multe bănci au dispărut, servind drept lemn de foc, unor amărâţi din împrejurimi, care nu au nici ce pune în oală.

Uiţi şi de câinii vagabonzi care îţi dau târcoale, aşteaptând să le arunci ceva de mâncare, şi priveşti fără teamă verdele crud al copacilor de altă dată, care îţi păstrează, mereu renăscând, vechea taină. Simţi urcând în oasele bătrâne aerul nocturn al primului sărut, când fulgerul a scăpărat şi ţi-a rănit privirea… Duci în suflet banca pe care ai strâns în braţe, pentru eternitate, iubita, în nopţi de cristal, când îţi venea să urli la stele şi la lună, căci nu înţelegeai prin ce miracol te-a copleşit teribila atracţie a cărnii de fecioară.

Ciudat parfumul degajat de duhul grădinii, stăruind peste ani! Dacă grădina nu s-ar îngriji să fie decor fidel, pasiunile ar rămâne îngropate în cenuşa proprie şi noi am fi nişte trecători banali, măşti absente de la carnaval, biete suflete pustii.

Destinul se îngrijeşte însă ca despre o mare iubire să se vorbească o sută de ani. Şi umbra cea mai deasă a teilor din toate grădinile lumii şi băncile din Parcul Monument sau din grădinile Versailles-iului, devin un adevărat columbarium al pasiunilor încinse de altădată.

Când vii să stai pe aceeaşi bancă, retrăieşti momentele de zbor din prima iubire şi auzul ţi-l seduce bătăile de aripi ale îngerilor; eşti un porumbel alb, captiv într-un tunel al timpului, gonind spre o lumină difuză, spre o bucurie îmbătătoare, în inima căreia nu ştii ce te aşteaptă; din nou iubita, ce nu ţi-a plecat din oase niciodată, sau primul prag al morţii!

George Tătăruş (Bucureşti)

fragment din Arca lui Paranoie, în curs de apariţie la Ed. ZEIT


 

ATITUDINI

SĂ NU IEŞI DIN SISTEM, DARIE!

Darie, copilul de suflet al Zaharia Stancu, este acum un ţăran bătrân care a străbătut secolul XX românesc, lucrând cu ziua pe moşia boierului Gherasie cu botniţă la gură, ca să nu mănânce struguri în timpul culesului. Tuturor sătenilor li se punea botniţă, nu numai lui, să nu cumva să facă pagubă când munceau la culesul viei.

În curtea boierului, alţi argaţi, mai de încredere, făceau vinul şi nu aveau voie nici să guste mustul. Dacă îi mirosea vechilul că au bătut, îi bătea cu o jordie, le dădea câteva cizme în spinare, ajutându-i să iasă din curte în brânci şi neplătiţi.

De ce era boierul aşa de hapsân, mai ceva ca o zgripţuroaică din basme? Tot de sărăcie. De prost şi de nevoiaş ce era! Îşi vindea vinul la cârciumari la oraş şi i se părea că îl dă prea jos la preţ. Când avea o recoltă mai bună, dădea fuga la Bucureşti. Ştia el un neamţ, angrosist, care cumpăra mult vin şi îl plasa mai departe la cârciumi de lux din Bucureşti, Viena şi Berlin; treaba lui.

Dar la angrosistul neamţ se ducea cu căciula în mână; se umilea. Fritz, dacă îl vedea că este aşa de pornit şi că vrea să scape de toată recolta, i-l lua vinul tot jos! Boierul nu prea avea încotro, avea mereu nevoie de bani, fiindcă aşa e la muncile agricole. Dădea tot vinul pe bani puţini, se întorcea înjurând în sat, şi suduia toată ziua şi pe Fritz şi pe slugile care îi ieşeau în cale.

Seara sorbea vin dintr-o ulcică şi făcea alte planuri, dar pentru la anul, fiindcă în toamna aceea recolta îi ieşise din grijă.

Dar tăvălugurile nesăbuite care gonesc de la spate fantasmele istoriei, i-au stricat socotelile şi lui şi lui alde Darie.

Nu au mai izbucnit răscoale ca aia din 1907. Ţăranii nu îi mai fugăreau pe boieri cu furcile, nu le mai dădeau foc la pătule, aşa cum îşi amintea Darie. Au venit însă războaiele; primul şi, la douăzeci de ani după el, al doilea; care mai de care mai mondial. Amândouă au fost devastatoare şi pe ţărani i-a luat pe front, să lupte în toate direcţiile, ori i-au supt de toată agoniseala, până i-au lăsat în cămaşă şi gumari.

Armata care a trecut prin sat, - nu ştiau ei a cui este-, a rechiziţionat caii şi boii boieului Gherasie, a luat o grămadă de saci cu făină şi porumb din bătăturile lui Gogu Cristofor din Belitori şi a boierului State din Cârligaţi.

După ce războiul s-a dus pe pustii, a venit seceta. Ar fi vrut Darie şi vecinii lui, Ion şi Gheorghe, să mai muncească la vie, chiar şi cu botniţa la gură, dar nu au mai avut unde şi făceau o foame soră cu moartea. Se holbau, când la arşiţa din cer, când la pământul brăzdat de crăpături, şi se rugau la Dumnezeu să le dea ploaie, ca să se facă şi la ei în câmp ceva bucate.

Apoi, istoria şi-a mai tras odată sufletul şi s-a schimbat iar la faţă. De soarta ţăranilor au început să se ocupe nişte tovarăşi veniţi de la oraş şi au înfiinţat o cooperativă, C.A.P-ul Drum Nou; tot cu uneltele şi animalele din bătătura lor. Au făcut multă vorbărie, tovarăşii, aveau pregătite şi nişte lozinci mobilizatoare, ca: Ana Pauker şi Dej bagă spaimă în burgheji! etc.

Îi îndemnau iar la muncă. Un activist i-a lămurit că de acum o să le fie bine, din ce în ce mai bine, iar boierilor le-au zis chiaburi, le-au turnat gaz peste mămăligă şi i-au luat pe sus, cu GAZ-urile şi i-au dus din sat. Se zvonea că le-a dat de lucru la un canal care face legătura între Dunăre şi Marea Neagră. Dar nici unul nu s-a mai întors ca să le spună cum a fost acolo şi dacă şi-au dus munca la bun sfârşit. Pe semne, iar se boieriseră, şi nu le mai plăcea la ţară!

S-au spetit Darie şi ai lui la C.A.P, iar răsplata o primeau în zile muncă. Mai avea în jurul casei 250m. de teren, lăsat din mila ălora de la Bucureşti. Cu toate la un loc, adunate, trăia, cu familie cu tot; cine muncea, mânca.

Trecea iarna, ieşea în primăvară şi se apuca iar de ce ştia el mai bine, munca la câmp. A muncit mult în sistemul ăla, care părea să ne mai termine. A muncit Darie până i-a ieşit părul prin căciulă. I se părea că nu mai este copilul care, cu ani în urmă, asculta de la rude isprăvi despre răscoale şi dreptate făcută de mână de ţăran. Parcă era fiul lui, ba, mai încoace vreme, nepotul lui. Se uita într-un ochi de baltă de la marginea satului, şi parcă nu-i venea să creadă; ba era bătrîn şi adus de spate, ba era tânăr şi drept ca un plop!

Se mai înmulţiseră întâmplările, este adevărat, lumea se complicase rău de tot. La oraş se simţea străin, nu s-ar fi mutat acolo cu nici un chip, iar şi în sat, sărăcia era lucie ca întotdeauna.

Duminicile, cînd avea răgaz, mai ales, şezând la gura sobei, căuta să îşi amintescă cine a fost el pe lume şi ce a vrut viaţa de la el. Nu prea înţelegea...

Vecinul Ciulin, care era o leacă mai şcolit, era picher la C.F.R., îi spunea, că ei, ţăranii, sunt talpa ţării, că rostul lor este munca şi mai bine ca ei nu se pricepe nimeni la agricultură; nici boierii, nici comuniştii.

Într-o zi iar s-a schimbat istoria. Mai întâi la Bucureşti, unde a fost zaveră mare, apoi peste câteva săptămâni, şi la ei. S-a desfiinţat cooperativa colectivă şi toţi din sat s-au repezit să apuce din acareturi, ce se mai putea. Au dat iama şi în şanţurile pentru irigaţii şi au luat acasă toată ţevăria şi ulucele din ciment, ca să-şi acopere noroiul din curţi.

După câţiva ani, Darie s-a trezit că primeşte şi el un pogon de pământ. Avusese un document uitat într-o ladă; luptase la Mărăşeşti şi îl împroprietărise regele Ferdinand.

A rămas uluit. Ce să facă el acum cu pământul? Cu ce să îl lucreze, că nu dădea nimeni nici tractor, nici cal? Şi era aşa de bătrân încât nu îi mai trebuia nimic. Mânca o dată în zi, mai mult molfăia mâncarea, fiindcă nu mai avea dinţi, apoi moţăia la umbră pe prispă. Era sfârşit de oboseală. Îi era lehamite şi de ziua de mâine.

Poştaşul i-a spus odată în treacăt, cum umblă el mereu aşa grăbit, că vine o nouă lege a pensiilor. Iar Darie s-a gândit imediat, să îl întrebe pe Ciulin, dacă după un veac de muncă la pământ, el sau fiul lui, sau nepotul lui, fiindcă nu îşi mai amitea exact cine este el, are dreptul la puţină odihnă, câte zile i-au mai rămas; oare o să îi dea şi lui pensie, să stea pe prispă în faţa casei, să fluiere şi să numere vrăbiile din plopi?

Duminică i-a călcat Ciornei pragul, ca să bea o ţuică de dud, şi l-a lămurit:

- De când te ştii tu pe lume, Darie, toţi au tras de tine ca de o obială scurtă. Numai cei ca tine s-au priceput la arat, la semănat, la vie, la animale... Acum mai trageţi şi tu sufletul, că prea mulţi au făcut avere pe spinarea ta. Odihneşte-te, i-aţi pensia şi mănânc-o sănătos! Şi ai grijă să nu ieşi curând din sistem, că viaţa este frumoasă!

- Ce e aia, să nu ies din sistem?

- Să nu mori, măi Darie, dar aşa s-a exprimat ministrul muncii actual, ca să nu creadă ţăranii că el le vrea răul!

George Tătăruş (Bucureşti)

 

LA MIJLOC ESTE DOAR O MINGE!

Aici vin bărbaţii să urle! La stadion. Nu vin să vadă vreau plimbat de minge între două porţi, vreun joc de şah aplicat cu inteligenţă pe gazonul mult mai larg. Ei se urcă la peluză şi recad în trecut. Sunt vânătorii din neolitic, neanderthalienii, ucigaşii de mamuţi.

Nici cei ce zgâriau scene de vânătoare în peşterile din Altamira, nu au loc în cazanul creierelor încinse din stadion. Peluza e pentru cei duri, adunaţi în haite, numite galerii. Cei ce desenează zimbrul în loc să îl vâneze sunt nişte sălbatici sensibili la imagine, aplecaţi spre reflexie, spre melancolie. Îşi pierd timpul în fund de peşteri, zgâriind zimbri pe pereţi şi săgeţi înfigându-se în prăzi. Ei trebuie să rămână în urmă, sunt strămoşi de artişti. La peluză se îmbată de ambiţii şi glorie vânătorii şi pescarii. Aici, ancestralii renasc, urlă şi îşi descarcă balastul din somn.

Bătăile colective, smulgerea scaunelor, răfuielile cu jandarmii pentru ţinuta lor provocatoare, le ridică adrenalina, le dau un sens vieţii, îi face să trăiască concentrat şi periculos.

Acasă, ca altă dată în peşteri, rămân nevestele. Ele nu au loc în aceste călătorii spre centrul pământului. Ele rămân să prepare vânatul, să deretice prin grote, ori, de plictiseală, şi fără a prinde vânătorul de veste, să se mai consoleze, strâgând în braţe vreun sălbatic artist, pe o blană de urs, vânat mai demult.

Ambianţa hăulindă e străbătută de palpitaţia şuturilor în gol şi a rateurilor cu poarta goală. Comentatorii fac şi ei salturi în trecut. Siluiesc limba, dau din ei tot ce pot, nu-şi cruţă nici fierea, ţipă contra cronometru, provoacă la fapte eroice; Câinii roşii au plecat conduşi la vestiare! sau Câinii din groapă şi-au răzbunat orgoliul rănit în primăvară, în fieful adversarului!

Te duci cu gândul la turniruri medievale. Vezi cavaleri în zale, suliţe întinse spre platoşe de oţel, caii nechezând, cavalerii din tribune huiduind părtinitor, şi domniţele din loje suflând neglijent nasul, prin găuri de batiste parfumate.

Victoria cere sacrificii! Încă un asalt furibund şi roş-albaştri vor scoate balonul din plasă! Alb-vişinii nu au portar, ei au o panteră pe linia porţii! Imparţial, arbitrul îşi înghite fluierul! Oricum pe stadion nu se mai aude şi nu se mai înţelege nimic!

E tare meciul cu mingea rotundă! Ea închipuie bolidul cu care intri în tunelul timpului. Ea face transferul de la măcelul antic cu gladiatori, la luptele cavalereşti medievale, unde se lăsa tot cu morţi şi răniţi, la ceva mai modern, mai subţire. Dacă balonul rotund s-ar fi inventat încă din vremea luptelor cu gladiatori din Coloseum-ul roman, imens de multe vieţi de bărbaţi ar fi fost cruţate.

De peste un secol, totuşi, douăzeci şi doi de atleţi dezbrăcaţi de haine şi de caracter, izbesc din rărunchi o singură minge, mai cad, îşi ling rănile, se ridică, ori sunt scoşi pe targă. Printre ei aleargă un zbir în negru, încearcă să îi sperie, fluierând la limita bojocilor, în prag de atac cerebral... Nu moare, însă, nimeni!

- Arată punctul cu var, zbanghiule! A fost fault ordinar! Nu mai ieşi de aici, dacă nu fluieri penalty!, ţipă un veteran al stadioanelor.

Tribunele sar isterice în picioare, înjură ordinar, fac concurenţă celui mai imund limbaj, în cele din urmă, din cauza unei erori de arbitru, încep să îşi care pumni şi picioare unii altora.

Evident, pentru a-şi căra pumni în fălci şi picioare în stomac s-au dus la stadion, pentru a intra cât mai ieftin în piele de cavaler medieval, fără cal şi fără suliţă, doar cu forţele proprii, pumni şi şuturi.

Instincte străvechi ţâşnesc la suprafaţă dintr-un inconştient colectiv, urletele de după marcarea golurilor acoperă zgomotele făcute de tramvaiele şi autoturismele din intersecţii, localarii blocurilor din tot cartierul ştiu, după ecoul reflectat de zidurile înalte, când s-a băgat golul şi bărbaţii rămaşi acasă, urlă de plăcere chiar şi în bucătării de bloc.

La marginea terenului şi a civilizaţiei, jandarmii intervin cu cai şi bastoane. Forţei i se răspunde tot cu forţa. Toţi sunt, o apă şi un pământ, şi galeriile barbare şi noii cavaleri ai dezordinii.

Fanatici fără cauză rup scaunele din stadioane, aruncă petarde în teren, sar gardurile, bătaia se generalizează, isteria colectivă îşi trăieşte triumful gregar. Focul şi fumul se aşterne peste peluze şi teren, ca altă dată ceaţa peste câmpurile de bătaie de la Waterloo.

La Zoo, o pereche de gorile cu tv. în cuşcă, urmăreşte partida secolului. Înainte de fluierul final, pricep că rudele lor bipede aleargă după o minge rotundă, aşa cum au şi ele una într-un colţ, cu care se joacă când au chef. Simt invidie pe libertatea rudelor mai evoluate; ar alerga şi ele pe aşa o mândreţe de gazon, chiar mai iute ca băieţii aceia golaşi.

Îngrijitorul vine urlând spre ele:

- Verticalizează jocul, Grigore, boule! Bagă-i-o în aţe, nenorocitule! Acum! Aaacuuuma!

Îi vine rău, se clatină, cade în faţa cuştii, gâfâind, rupe cămaşa de pe el, se sufocă. Faţa i s-a învineţit, şi parcă nu mai mişcă. Femela pricepe că prietenul lor, care le aducea zilnic banane, nu va mai intra la ei niciodată. Şi începe să scâncească speriată, ca un copil!

George Tătăruş (Bucureşti)

 © Copyright 2009-2014, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii