ISSN 2065 - 8885 Caută in site :   Cauta

REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI ATITUDINE     ANUL 6 NR. 62 (Apr  2014)
 

ARHIVĂ - Nr. 44 (Octombrie 2012)

EDITORIAL
AMINTIRI ŞI ATÂT!
Sunt sigur că în materie de povestit, toţi mai avem ceva de adăugat şi asta nu pentru că nu ne-au ajuns cuvintele, ci pentru că amănunte deosebite se recompun din materia cenuşie, în imagini clare, fie ele şi neplăcute. Dar la şcoală am învăţat că amintirile urâte au tendinţa să se disipeze în cadrul memoriei, în timp ce evenimentele plăcute rămân mai mult timp pe scoarţă.
În ceea ce mă priveşte, pentru că nu pot vorbi acum de catedră, decât din prisma celui care o ocupa doar în pauze, am amintiri interesante – zic eu – cu o profesoară tânără de chimie şi o doamnă de română la o clasă (unde mă includ) de băieţi şi băieţoaice. Desigur, termenul acesta „băieţoaică” trebuie un pic periat şi distilat la nivelul anilor ´80, perioadă în care tinerii UTC-işti, vlăstarele comuniste de nădejde ale partidului unic, aduceau prin efortul lor zilnic „omagiu conducătorului iubit”, purtând deosebitele uniforme care astăzi le mai vedem doar în filmele de arhivă.
Marcaţi de „Epoca de aur”, care începuse, evident, ca orice epocă, sub auspiciile optimismului hei-rupian, ei bine, ea, epoca, uita să se mai termine, aşa că noi, copiii, „viitorul de aur” al ţării, circumspecţi la „marile realizări şi împliniri”, încercam să fim cât mai departe de tot ceea însemna politic, departe atât cât se putea, pentru că politicul atunci era peste tot. Povestioara mea nu are nimic politic, tocmai de aceea, o dată în plus, o aduc în centrul atenţiei, reliefând zburdălnicia şi cheful de viaţă ce se făcea simţit chiar şi în ultima fază a comunismului oficial din România.
Eram prin a VII-a, cam pe acum, pe la trecutul lui noiembrie în sărbătorile de iarnă, în ultima bancă de pe rândul de la perete. Şi, cum pe vremea aceea, fiecare bancă făcea de serviciu câte o săptămână, eu şi colegul împărţeam sarcinile, aşa încât să ne putem termina la timp atribuţiile. Unul ştergea tabla, altul aduna hârtiile de printre rânduri, mişca faţa de catedră şi nu în ultimul rând, avea grijă că una din scândurile catedrei, care se interpunea între picioarele celui ce ocupa scaunul şi privirile noastre, să nu fie atât de bine montată. Catedra, la acea vreme, era un pupitru simplu, un mobilier banal, dar faţă de care elevii purtau un altfel de respect, în comparaţie cu generaţiile actuale.
La ora de chimie, totul era altfel. Băieţii stăteau în primele bănci, iar fetele în spate, şi asta nu pentru interesul deosebit pe care-l nutream pentru formule, ecuaţii ori probleme. Doamna de chimie era un personaj remarcat şi printre colegii de breaslă, asta din spusele elevilor de serviciu pe şcoală, care-şi aveau postul la uşa cancelariei şi care trăgeau cu urechea. Doamna de chimie era un fan al modei mini, şi la tunsoare şi la fustă, iar pe vremea aceea, în 1986, ciorapii gen „lycra” erau accesorii feminine, care, purtate, duceau şi la destrămări de căsnicii. Aceste modele se aduceau „de afară”, iar cine purta aşa ceva, altundeva decât la ocazii festive, denota bunăstare…
Conservatorismul doamnelor de istorie, română şi geografie, duceau de multe ori la ridicarea tonului şi nu de puţine ori, comentariile se prelungeau şi dincolo de uşa cancelariei, spre deliciul nostru, al elevilor, mari amatori de cancan. Nu înţelegeam prea multe, dar era evident faptul că doamna noastră de chimie, prin ţinutele sale mai aparte (dar deloc frivole), devenea de fiecare dată subiect de adevărate şedinţe.
Şi venise tovarăşa profesoară în acea zi, cu o fustiţă neagră de piele, iar mai sus, o bluză de care nu-mi mai aduc aminte, pentru că informaţia mea vizuală s-a disipat la contactul cu privirea cadrului didactic. Aşezase catalogul elegant pe colţul catedrei, iar peste el, poşeta, apoi începuse să se plimbe rar, dar apăsat, printre rânduri, lăsând în urmă o dâră de parfum, care nu avea nimic cu România acelor vremuri. Ce farmec ar fi avut hainele acelea, dacă nu erau însoţite şi de o mireasmă pe măsură?
Şi cum se plimba dumneaei, punând întrebări despre lecţia anterioară şi căpătând răspunsuri direct din bancă, răspunsuri care, de cele mai multe ori nu erau cele aşteptate, cu o calmitate specifică numai dânsei, a observat „defectul” de la catedră. A privit mai întâi aşa, dintr-o parte, astfel încât noi să nu ne dăm seama, a mai făcut o tură de rând şi, convinsă fiind că dacă se aşază pe scaun, cu siguranţă i se vor vedea toate cele, dar şi pentru că nu se putea compromite cerând explicaţii, s-a bucurat că nu a luat loc. Surpriza pe care i-o pregătiserăm însă, avea să fie specială… 
Înainte de începerea orei, pentru că tabla trebuia bine ştearsă, mutam creta de la locul ei, pe postament, aşa încât dâra de apă lăsată de burete, să nu o ude. Uitasem atunci să mai pun creta la loc, aşa încât toate bucăţelele acelea albe erau pe jos. Ne-a dictat titlul noii lecţii, apoi, reflexiv, s-a îndreptat spre tablă, să scrie titlul. Şi pentru că toţi eram cu nasul în caiete, iar profesoara, neintenţionând a ne deranja, a mizat pe faptul că privirile noastre sunt în altă parte. Cu mişcări delicate, s-a aplecat mai într-o parte, ducând o mână către cretă, iar pe cealaltă, educat, la spate, să-şi tragă fustiţa în contrabalans. În acel moment, elevul de serviciu (eu), a luat cârpa de şters praful din bancă şi, într-o fracţiune de secundă, a rupt-o zgomotos în poală. Doamna a sărit ca arsă şi cu ambele mâini şi-a lipit fesele, răspunzând hohotelor noastre cu un zâmbet metalic. Încet, încet, s-a scurs pe după perete până la uşă, apoi, ţine-o, până în cancelarie, direct – cred – până la toaletă. Şi era un râs în clasă, cu lacrimi, pentru că toţi credeau că doamna şi-a rupt fustiţa. Şi râdeam şi eu, dar de două ori mai mult: primo, pentru că râsul e molipsitor; secondo, ştiam cine este capul răutăţilor. 
Şi din ziua aceea, nu am mai văzut-o pe doamna. Ultima amintire despre dumneaei a rămas în catalog, în dreptul notei la purtare, la toată clasa: 8. Ce ruşine, şi mai ales în ce postură am pus-o pe biata femeie, când a constatat că materialul veritabil al fustei nu cedase, ci doar poanta unui copil fără minte o transformase în subiect de straşnică amintire, mult timp de atunci. 
Mi-aş dori să o reîntâlnesc, să-i spun adevărul, să văd că-mi întoarce spatele, sau că zâmbeşte a iertare, dar viaţa are altfel de drumuri, nu acelea pe care ni le dorim noi.
Nu pot să spun că am mai avut ocazia, dar dacă vremurile sindicaliste din ziua de azi mi-au năpădit nostalgii cu numere matricole cusute pe umărul uniformei, nu voi ezita să continui. Am lucrat şi la stat şi la privat, iar limba română scrisă şi vorbită este un examen dificil chiar şi la vârsta aceasta pentru mulţi dintre cei contemporani mie. Din acest motiv încep un fel de scrisoare adresată doamnei de română.
„I-am urât pe Eminescu şi Arghezi, pentru că, de fiecare dată îmi picau la lucrările de control şi teze, iar dumneavoastră mă trânteaţi rău de tot, motivând că, dacă ar fi fost un alt poet, să zicem Alecsandri, luam nota 4, dar pentru Arghezi şi mai ales, Eminescu, 2 îmi este răsplata. N-am rămas corigent, cu toate că eram pe-aproape, doar proza m-a salvat şi nu aia a mea, din compunerile cu propoziţii de post cu subiect, predicat şi atât, ci proza clasicilor. Şi că veni vorba de proză vs. poezie, mi-aduc aminte de Vasile Voiculescu, cu Dragostea e unica vecie dată nouă, dar o las pentru altă doamnă profesor, mai din generaţia asta. Vă apreciez pentru faptul că nu mi-aţi dat voie să-mi cobor limbajul, dar nici să-l înalţ dincolo de zidul „secerei şi ciocanului”. Cât despre construcţiile mele narative din ziua de azi, îmi cer scuze, dar s-ar putea să mai găsiţi greşeli, că de, scriu la lumina monitorului pe tastatură neagră, iar dacă m-aş uita înapoi, cu siguranţă şterg jumătate din text. Spontaneitatea are şi revers - încerc să mă scuz - nu de alta, dar n-aş vrea ca în faţa cadrului didactic - ce sunteţi şi acum - să repet greşelile ortografice subliniate cu roşu. În privinţa maturităţii - trebuia de la capăt fraza asta, nu? - sunt multe de spus: unii au 36 de ani şi scriu ca la 63, dar marea majoritate, chiar dacă au 36 de ani, scriu ca la 9, când, probabil, ar avea primul contact major cu gramatica limbii materne. Iar o notă slabă, dar decât să mă prindeţi, mai bine să recunosc din start.
Spuneţi-mi dacă mai aveţi poza aceea în care eram toată clasa, la sfârşit de ciclu liceal, cu dumneavoastră în mijlocul atâtor cravate de U.T.C.-işti. Zâmbiţi, nu? Partidul de la guvernare şi ministrul în niciun caz când vine vorba de retribuţia altor mii ca dumneavoastră. Ştiu, am greşit, mă îndrept deja spre colţul pisicii. Nu ştiu acum dacă se mai practică, dar pe vremea mea - ca tare bătrân sunt - asta era o mare dezonoare făcută elevului în faţa clasei. Dar pe atunci doamna de la catedră era mai înaltă şi cu tonul vocii şi cu stiloul pe nota la purtare, iar limba română nu era infectată cu mircicărtăreşti ca acum, cu pornografia lor explicită şi nici de patapievicieni care să lovească la „cuvântul gol” întreaga istorie literară a ţării.
Vă mai aduceţi aminte de teatrul de păpuşi, unde mergeam în clasa a XII-a, obligaţi să cumpărăm bilete, şi acolo nişte oameni mari se dădeau în spectacol în adevăratul sens al cuvântului, copilărindu-se până peste poate? Partea filosofică e că eu plecam mult mai plin de învăţăminte, în timp ce ei, păpuşarii, tot copii rămâneau.
Mi-am adus aminte de toate astea, pentru că azi, îmi trec prin mână texte măreţe, scrise de oameni mult mai măiaştri decât orice personaj ispirescian. Şi îmi pare bine că v-am fost elev, nu tocmai elevul pe care l-aţi fi vrut, dar pe-aproape. Şi vă mulţumesc!”
Deşi poate părea total nelalocul lor aceste scrieri pe post de editorial, le consider mult mai demne de a fi citite decât mizeriile fluxurilor agenţiilor de ştiri la rubrica „specializată”, numită cât se poate de plastic „cultural”. Cu siguranţă, termenul a suferit malformaţii în contextul în care întreaga viaţă culturală românească se ascunde după draperiile timpului din faţa imixtiunii politicului în tot ceea ce reprezintă „viaţă de trăit”. Uitarea şi nepăsarea au şi ele vina lor, iar toate acestea coroborate, dezvăluie realitatea palpabilă în care ne facem că trăim în democraţia cea mai „democratică” de pe faţa pământului, în care fiecare crede că dreptatea e de partea lui şi vina de fiecare dată la alţii!
Cătălin Nicolae Moldoveanu
INTERVIU
WOMEN`S HEALTH: PREGNANCY AND BIRTH DR. NARINDER BRAR, OB-GYN IN SURPRISE, ARIZONA
Selecting an Obstetrician-Gynecologist is an important decision for all women. There are many considerations when selecting an OB-GYN, but one of the more important issues is how accessible is the doctor and her/his office to you.
Dr. Narinder Brar, D.O, attended medical school at New York College of Osteopathic Medicine. This was followed by a residency in Obstetrics and gynecology at Albany Medical College in New York, where she ultimately served as chief resident. Dr. Brar has practiced in the West Valley ( Arizona) since 2006. She is board-certified by the American Board of Obstetrics & Gynecology. Arizona Maternity & Women’s Clinic is located at: 14961 W. Bell Rd. Suite 175, Surprise, AZ 85374 and it can be reached at 623 547 7205 Monday through Friday from 8 to 4 pm to schedule appointments. We asked Dr. Brar a few questions to which she was very pleased to respond.
- Why did you decide to become an OB GYN?
- Born in a small town in India, very early in my life I had decided to become a doctor. During my medical school in India I felt very sympathetic to women patients and felt I had a special connection with them. This was reinforced when I rotated through obstetrics. I was so passionate about this field that I repeated my medical school here in United States so I would have chance to get into an excellent OB/GYN residency program.
- When and where did you receive training?
- Studies at New York College of Osteopathic Medicine, where I received my DO degree and then four years of residency at Albany Medical College New York, enabled me to get the knowledge and experience for this field.
- Are you board-certified?
- Certification by the American Board of Obstetrics and Gynecology is one of my proud possessions.
- How many babies have you delivered since you have become a doctor?
- On the average there are 20 to 30 deliveries per month in my practice and I delivered a lot of babies since my residency.
- Do you have children of your own?
- We are proud parents of an 12 year old boy and 7 year old daughter.
- What types of tests are normally performed on a pregnant woman? Is it based on age, background, health history?
- Standard tests on a pregnant woman are an Ob panel, blood tests for anemia, testing for venereal diseases, diabetes and testing for infections of the vaginal tract. We also try to determine if there are any malformations of the baby. In office ultrasound is available to see how the baby is growing.
- Does a patient have a choice of hospitals prior to delivery?
- Although I have privileges at other hospitals I exclusively deliver at Banner Del E Webb Hospital.
- How long have you been in Arizona? What made you choose the City of Surprise?
- I have been in Arizona for seven years and we came here because of the beautiful weather.
- What are your philosophies on hormone therapy, for pre-menopause and menopausal patients?
- Hormone therapy is a very complex subject and solutions have to be individualized.
- What are the signs or symptoms of Ovarian Cancer? If left untreated what is the survival rate?
- Ovarian cancer unfortunately has very vague symptoms like abdominal pain, feeling fullness, bloating, and nausea. Many patients have no symptoms, hence it is important to follow with your doctor annually for GYN examinations.
- As an OB/GYN what gratification do you receive when a child is born?
- It is so gratifying to bring new life in the world and I enjoy the happiness of the family and feel professionally satisfied to see a healthy baby doing well.
- You had mentioned that you had several Romanian patients that truly appreciated your services and performance prior to delivery and after, what do you believe makes you stand out from other OB/GYNS?
- The Romanian community has provided me the opportunity to serve them with their Obstetrics and Gynecology needs. I feel a special bond with them as they reflect my own personal and family beliefs.
Octavian Curpas (Surprise -  Arizona)
CARTILE ZEIT
CASA UMBRELOR, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2012
A scrie şi a publica sunt două atitudini diferite. A scrie,  dezvăluie existenţa conştientă a unui  pact interior, recunoscut a priori ca for tutelar al unei lumi mişcătoare, scindate permanent de invocarea şi revocarea imaginii. Ficţiunea şi nonficţiunea, ambele în planul destrămării, împing, către exterior, vinile lor diferite, într-un efort comun de a se face înţelese. A scrie, este, prin urmare, nevoia de a stabili o măsură a spaţiului individual. Dacă lucrurile s-ar opri aici, am fi cu toţii captivi intr-o lume tăcută a unei naturi fără drepturi; captivitate, de altminteri, de o splendidă nobilitate.
A publica schimbă registrul asumării prin intrarea în spaţiul deschis al raportărilor. Infinite, înspăimântătoare. Un eu particular, traversând, inconştient, anarhica universalitate a eu-lui general.
Un expozeu al anteriorităţii cu efect în viitor, chiar dacă posterioritatea se manifestă, uneori, doar în întâmpinare. Asumarea unui astfel de proces, aproape incontrolabil, este o cutezanţă. O cutezanţă demarcată de presiunea imaginarului care pare sa flageleze discursul solitar până la o dureroasă  evacuare în patria revelării. A scrie şi a publica, două atitudini diferite, cu aceeaşi propensiune speculară: aceea de a estetiza vizibilitatea particulară, forţând limitele identitare, pana la iconizarea sa, cartea. 
Cartea este un adăpost subtil si perfid al definiţiilor identitare. Pactul pe care aceasta îl face cu autorul este muabil prin exteriorizare; dincolo de convenţiile teoretice dintre text, subtext si creatorul lor, exterioritatea, mediul de receptare, cu alte cuvinte, reprezintă autoritatea - insidios - primordială, a celuilalt.  Un celălalt preocupat in masură considerabilă  de aceleaşi dominante speculare, dar mult mai abil în manevrarea lor. Un celălalt avid de perfecţionarea propriilor sale priorităţi prin intermediul celor care se expun. Orizontul de aşteptare al celuilalt este într-o continuă şi neliniştitoare transformare. Un devorator complet al imaginii de sine prin însăşi iluzia sinelui oferită cu generozitate de un eu  asumat prin expoziţiune necondiţionată. Iată, de ce, suntem datori cu atenţie şi consideraţie pentru autor. Această instanţă fragilă şi perenă, în măsuri variate de alternanţa culturală. Acea alternanţă care se autoreprezintă prin propria sa refexie. O oglindă a oglinzii: imagine înfricoşătoare, prin infinitizare. O matrice. Un locus al mitologiilor identitare conflictuate de liberul arbitru.
Multele teorii pornite în căutarea autorilor, a textelor, provin din continua deconspirare a fiinţei creatoare, traversată de inconsecvențele eu-lui.  Nu ar  rămâne decât soluţia ficţionalităţii care să controleze cu propriie-i intervenții tipologice, dezbaterea cunoaşterii de sine. O incontrolabilă declinare a încercării de fi în non-existenţă.  Şi, paradoxal, din aceste conspiraţii  ale interiorităţii fantastice se naşte o lume organizată şi  plauzibilă. O axiologie a modelului  comun operei şi autorului, deopotrivă.
Modelul scrierilor de faţă este intelectualul. În jocul narativ, acţionează ca referent. Trăirile acestuia sunt discretizate de cheia subtilă a neliniştii metafizice, acea nelinişte opresivă a fiinţei culturale. Dincolo de aplecarea firească a  intelectualului către a scrie (desemnat ca autor), mai există impresia post-activă (a personajului) că traseul scriiturii este viciat de impuritatea inerpretării. O relație plină de favoritisme: personajele gândesc ceea ce autorul scrie.
Pe de o parte, existenţa, ca actant particular, este un mare donator de teme, pe de altă parte, ficţiunea are vocaţia de a transforma biografismul în fabulă. O tramă sapienţială cu prognostic moralizator, temperată de tăcere.
Intelectualul autorului Dumitru Barău, din volumul sugestiv intitulat Casa umbrelor,  este educat  să tacă. Un intelectual mai întâi oprimat şi mai  apoi resuscitat; un intelectual care nu mai are uzanţa confortului, nici pe cea a gulagului, dar care a rămas fixat în aspiraţia către un ideal.
Un ideal precumpănit de o dublă formație: cea a deposedării şcea a repunerii în drepturi.
O fiziologie a discontinuităţii  care recuperează - pentru lectori - o fiinţă neîncrezătoare.
De aici, imposibilitatea manifestărilor explozive; lumea în care se mişcă este, aparent, redusă la experiențe posibile. Sentimentele sunt gestionate cu moderație sau, chiar, deconectate de la sistemul realităţii, dintr-o  teamă subterană de a nu fi, din nou, deposedat. Când si când, intelectualul se lasă interpretat de omul simplu care, prin persistenţa unei radicalităţi fireşti, a scăpat cvasi-nealterat din prefacerile succesiunilor de regim (Navetistul, Moş Tănasă).  Personajul principal al acestei lumi  are un voluntarism solitar şi o perspectivă care se distrage idealitătii pe care o deține de drept,  din raţiuni prestabilite de memoria unei lumi subversive.
Din aceleaşi motive, intelectualul nu scrie, preferând să gândească sau să viseze.  Aruncat, din motive naturale, în mijlocul lumii (metaforizate prin gară), intelectualul (avocatul Marius Robitu din pvestirea Într-o vară, într-o gară), este supus unor alte experiențe, care, deşi nu au forţă anihilatoare, au, totusi, maniera duplicitară a investigării.
Integrarea auctorităţii se face de multe ori în absentia. O absenţă conceptuală. Un abandon sofisticat printr-o impusă omisiune a cauzalităţii. Povestirile au o degenerescenţă temporală care suplineşte dinamica naratologică. Creatorul se izolează în spatele unui prag esenţial pe care îl face cunoscut în registre felurite: aşteptări, iluzii, temeri, convertite la o stabilă toleranţă faţă de text, personaj şi narator. Lumea acesta se vrea cunoscută; tăcerile sale convulsive descriu, cu destulă îngrijorare, un univers cu potenţial imploziv.
Casa umbrelor se poate converti într-un discurs metaforic despre umbră, poate chiar umbra jungiană onirică, întunecată a inconştientului individual, dar şi într-un discurs despre așteptare, ca element de legătură sensibilă între realităţile reprimate şi cele care încearcă să se redimensioneze, în căutarea luminii. Lumina poate veni din reconcilierea autorului cu textul şi cititorul acestuia, pentru o construcţie armonioasă comună, dincolo de tăceri.
Adelina Pop
REVERENTE CRITICE...
VIBRÂND PE CLAPE DE LUMINĂ, DE GEORGETA MUSCĂ-OANĂ
Volumul de versuri “Vibrând pe clape de lumină”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2012, 180 de pagini, este cea de a doua carte de poezie a doamnei Georgeta Muscă-Oană, după debutul editorial de autor, la aceeaşi editură, în 2007, “Pe frunte-mi plânge clipa”, după ce-şi exersase condeiul liric şi în câteva antologii: “Freamăt de timp”, Editura 3D – Drobeta Turnu Severin, 2007; “Şansele poeziei”, antologie trilingvă, Editura Anamarol, Bucureşti, 2008; “Antologie de poezie şi comentarii”, Editura Pan Europe, Iaşi, 2008; “Arta de a fi...”, la aceeaşi editură bucureşteană, în 2009; şi “Esenţe de primăvară”, Editura Panfilius, Iaşi, 2010.
Structurată într-o tehnoredactare de autor, cu o intimă şi extrem de subiectivă repartizare tematică, cartea de poezie “Vibrând pe clape de lumină” recompune un univers liric de-o surprinzătoare unicitate în opoziţie cu quasidiversitatea sugerată de titlurile celor trei capitole: “Eterna căutare”, “Cravaşa durerii” şi “Lumina speranţei”, cu motto-urile, în proză, uşor pedante, care le deschid, regrupate, adunate într-un tutti presto cantabile orgolios şi insinuant, la care se adaugă selectiv un compartiment în limba lui Shakespeare, “English poems”, în traducerea Nicoletei Ilona Terescenco, cu trimitere, ca la mai toate aceste ediţii bi sau trilingve, spre un... “frac de ceremonie”, scrobit, sau cu o preţiozitate uşor frivolă, şi mai puţin la o creştere a numărului potenţialilor cititori.
Mai ales că, şi fără astfel de ingrediente editorial-tipografice, doamna Georgeta Muscă-Oană are virtuţile şi calităţile artistice ale unui autor de lirică, autentică şi valoroasă, deşi, cu o nonşalanţă mai mult mimată, lasă impresia că nu ştie de ce sau că este o poetă talentată, asemeni celebrului personaj al lui Molière care nu ştia că face literatură!
De fapt, poeta convinge pe două direcţii de gen literar; una axată pe o libertate de a se expune sufleteşte, cu sinceritate şi o nepăsare graţioasă, şi alta rezultând din asumarea riscului de a fi înţeleasă, un risc de neaderenţă, deoarece lectura de prim contact a poemelor sale este una perturbatoare şi de alunecare spre nonmesaj.
Impresia este falsă şi-n dezacord cu potenţialul liric autentic, doar pentru că poeta nu-şi... toaletează gesturile, gândurile sau reacţiile şi sentimentele după ultima modă a liricii şi prozodiei moderne. Scrie poezie aşa cum a învăţat la şcoală şi, paradoxal, tocmai aici a găsit Georgeta Muscă-Oană “frâna de servici” pentru a controla un derapaj banal provenit din adoptarea tehnicii versificaţiei de ultimă generaţie eşuată uneori în exces de noutate.
Şi-atunci, pentru înţelegerea corectă a demersului liric al poetei, important şi convingător rămâne reperul ideatic al poemelor sale, cu o sinceră şi nedisimulată intenţie de a emoţiona, pe care l-aş rezuma ca un impas uman în explicarea şi înţelegerea misterelor naturii şi a alternativei creaţiei divine, în Eterna căutare; ca o variantă protestatară a ideii de Ev Mediu bigot şi tiranic, în Cravaşa durerii; şi ca un canon de spiritualitate lucidă, dincolo de amvon şi de predicile ecleziastice eşuate în derizoriu şi-n lipsă de cultură religioasă, în Lumina speranţei.
La o analiză in extenso, capitolul de început al cărţii, “Eterna căutare”, este dominat de sentimentul omenesc, universal valabil, etern şi vulnerabil, pentru că este supus capriciilor şi labilităţii celui mai nesigur acord al inimii, iubirea, în ciuda declaraţiilor asiguratoare, manifeste: “Te voi iubi şi-n clipa cea din urmă, / Când voi semna cu sânge într-o carte!” (“Fior prin timp”, pag. 22). Iar poemul “Oaza iubirii” confirmă teoretic, cu o pledoarie de “avocat al apărării”, că iubirea este sentimentul unic, care înnobilează sufletul omului şi-i adaugă un nimb de superioritate mai aproape de Divinitate, deşi simbolul Creaţiei, perechea Adam şi Eva, a compromis pe termen lung graţia dumnezeirii şi a fost necesar sacrificiul crucificării şi al Golgotei, pentru ca dragostea dintre un bărbat şi o femeie să asigure perenitatea condiţiei umane: “Hai, să ne-avântăm spre oaza de verdeaţă şi lumină / Şi-odihnindu-ne în iarnă, s-o aşteptăm să vină!” (Op. cit., pag. 23). Adică, o formă de acord, de dialog erotic, pământean, de-o simplitate naivă, pură şi convingătoare: “Acorduri dulci de mandoline / Îmbracă slovele-n zăvoi; / Noi bem din amforele pline / Esenţa clipelor în doi” (“Amurg de toamnă”, pag. 25). Poezia de dragoste a poetei Georgeta Muscă-Oană are nuanţări ritmice de passo doble ca-n “Habanera” de Pablo de Sarasate: “Şi pe tulpina vieţii pornim un dans în doi: / Eu, zbuciumul din valuri, tu, liniştea din zări” (“Nu mă întorc din drum”, pag. 28), sau accente patetice şi mişcări lascive, de compromis erotic şi idilic de paradă: “Trage cortina verii şi-n toamnele în doi / Renaşte-vom, în taină, în versul cel mai cald” (Ibidem), ca-n “Serenada andaluză”.
O adevărată filosofie a trecerii timpului domină capitolul II, “Cravaşa durerii”, cu nostalgii venite tot dinspre vârsta marilor pasiuni, tinereţea, pentru că: “De pleci, / mireasă cuibărită-n efemer, / mă vindecă de-orice regret! / Iar dacă te-am rănit / sau nu te-am preţuit destul, mă iartă! (“Mai stai, tinereţe... mai stai!”, pag. 68); cu pusee de sentimentalism graţios şi mesaje vagi, vindicative, ca un menuet grav, ceremonios.
Toamna, metaforă a biologiei inevitabile, pare a anunţa... începutul sfârşitului: “Văduvite de culoarea şi savoarea de-altădată, / Trec secunde plictisite prin hlamida îmbrumată; / ... / Reclădind un timp în care totul este plăsmuire, / Mai încerc în brumă-a scrie vagi poeme de iubire” (“Toamna voinţei”, pag. 69), ca un belcanto trist, dominat de o senzualitate stăpânită. Este relevantă o dureroasă retrospectivă a iubirii dătătoare de speranţă şi-un abandon, dureros şi el, ca un recviem al fricii: “Singurătatea tot mai aprig doare! / Pe-un ram de anotimp se mai scurg ore / Ce împletesc doar gânduri temătoare” (“O inimă nu ştie să mai ceară”, pag. 70).
Poemul “Cravaşa durerii”, care a dat şi titlul capitolului II, este patetic, ca un protest anxios, ca o revoltă a neputinţei dominată de legile implacabile ale biologiei degradante: “Simt cravaşa suferinţei, rupe-n noapte carnea-n două” (Op. cit., pag. 81), cu toamna ca o metaforă-blestem, ca un final pe pământ: “Ascunde-mă, toamnă, ascunde-mă / Oriunde vrei! Sau... mai bine-n pământ! (“Oriunde”, pag. 80). Un alt poem, “Sfârşite-s tălpile de umblet”, are accente tragice de ultimatum existenţial hamletian, To be or not to be, cu acordurile triste ale “Recviemului german” de J. Brahms: “Simt clipa ultimă sosind, / îi aud glasul, / îi simt suflarea; / abisul mă înghite, / puterile mă lasă, / de sevă sunt secătuit” (Op. cit., pag. 83) ; deziluzia este profundă: “Nu pot lupta / sau... poate nu mai vreau” (Ibidem); iar finalul ca un lied bolnav de neputinţă: “De ce-am venit aici şi de ce plec? / Iar dacă plec, de ce am mai venit?” (Idem).
Poeta trăieşte o permanentă stare de gri, cu idealuri prăbuşite în eşec, în ratare şi haos vital: “Dezgolit de iluzii, / sufletul cuprinde plânsul ploilor / ... / spaime de neînţeles mă inundă” (“Gol”, pag. 86); cu ploi reci de toamnă peste care năvălesc gânduri în derivă, decizii sinucigaşe, ca-ntr-un poem bacovian, pe care l-a tradus în limba speranţei compromise Minulescu: “Un fior rebel / desprins din carcera gândului / îmi pălmuieşte sufletul / ce se frânge în agonie, / sub ploaia de clipe cenuşii” (“Precum toamna...”, pag. 87), pentru că: “Sunt singură şi tristă, / precum toamna ce plânge la fereastră” (Ibidem).
Dar, refugiul poetei se află în poezie, în arta cuvântului, ca o mărturisire a sufletului însetat fie de iubirea catalizatoare şi dătătoare de speranţe, fie de tristeţea venită dinspre trecerea timpului: “Catedrala poeziei mi-e lăcaşul de nuntire, / În izvoarele tăcerii glăsui-voi în neştire... / ... / Îmblânzind rebela clipă, gândurile-mi dau năvală, / Eu, slujind mereu cuvântul, fi-voi versului vestală” (“Catedrala poeziei”, pag. 79).
Capitolul III, “Lumina speranţei”, este construit în roz, pe o turnantă optimistă şi de impact luminos, sugerat de motto-ul “Zâmbeşte, suflete! Zâmbetul generează lumină, lumina înfloreşte iubire, iubirea naşte speranţă” (pag. 97). demersul liric, formula prozodică şi profunzimea ideatică recuperează sincopele şi slăbiciunile primelor două capitole, deoarece poemele acestea sunt mai elaborate, se detaşează de stângăciile de început, deşi presiunea sentimentală este constantă, programatic optimistă: “Pe cerul incandescent al simţirii te căutam, iubire, crezând că eşti departe... Dar tu, cuibărită-n suflet, mă aşteptai! (Motto-ul cap. I, pag. 21); când eşuează în vecernii de Agapia şi Voroneţ, pliate pe descumpăniri de tot felul: “Punte între lacrimă şi zâmbet, între întuneric şi lumină, durerea îşi face culcuş în sufletele ridate de slăbiciuni şi este atât de flămândă... Nu o lăsaţi să muşte la nesfârşit! (Motto-ul, cap. II).
Sugestia optmistă din titlul capitolului III pare destul de timidă, nesusţinută nici măcar de poemul care i-a dat titlul, “Lumina speranţei”, pentru că patologia lirică rămâne fără diagnostic cert, se află tot sub semnul unei terapii optimiste, vindicative: “Strânge luna ochiul nopţii şi-l aruncă peste lume, / Se cutremură tot cerul, teamă-i e să n-o sugrume” (“Lumina speranţei”, pag. 105), dar lasă loc pentru o soluţie de echilibru şi linişte sufletească: “Şi în fruntea întomnată, sub privirile brumate, / Simţi o aripă de înger luminând speranţe mate” (Ibidem).
Există, accidental probabil, şi un fel de ralenti liric, ca o predică de duminică, neconvingătoare şi cu acute laice: “Nu ranchiuna mulţumeşte, nu venalu’ naşte pace, / Peste gândurile sterpe aşezaţi rodire dreaptă!” (“Ridicaţi pe cel ce cade!”, pag. 111); sau o alunecare spre “faptul divers” dintr-un fapt cotidian insolit, uşor vulgărel, de festin cu manele: “Plafonarea stă la pândă, cărţi se cumpără mai rar; / De n-ai bani, nu ai putere, dar se spune că n-ai har” (“În divin să te încrezi”, pag. 113); în contrast cu o lirică majoră, de atitudine, uşor atipică într-o lume dominată de promiscuitate şi lipsa regulilor morale, convertite în zeflemea sau dispreţ suveran: “Cu fiorul izbăvirii în deplină armonie, / Vreau să uit de haina-n care şi cutuma e robie; / Către liniştea celestă, cu simţiri necenzurate, / Să ţâşnesc precum izvorul doritor de libertate” (“Temniţa luminii”, pag. 115).
Pentru poetă, însă, viaţa este o secundă pasageră, pe care doar veşnicia divină promisă, sperată, o poate justifica: “Sfintei clipe ce se-nchină / Doar spre liniştea divină” (“Curgere fugară-i viaţa”, pag. 117), iar rugăciunea, ca element de echilibru şi speranţă, devine cale de drenaj spre eternitate: “Dă-mi tu, Doamne, dă-mi izbândă / De-a trăi şi-atunci când mor / Într-o oază de lumină, / Lângă murmur de izvor” (“Rugă”, pag. 118).
În plan prozodic, lirica poetei Georgeta Muscă-Oană respectă regulile poeziei clasice, cu ritm şi rimă, cu formule tradiţionale, dar trece uşor, nonşalant, la versificaţia liberă de orice constrângeri prozodice, în vers alb sau liber, cochetează şi cu inovaţii derivate din poezia de formă fixă, un fel de sonet, dar cu o altă structură a strofelor, cu un alt fel de ritm şi chiar cu o altfel de rimă, un amestec de rimă îmbrăţişată şi de rimă încrucişată, după o formulă hibrid, ca-n poemul “Mă desluşeşte-ncet...” (pag. 32), pe care nu-l citez din lipsă de spaţiu!?!
Are şi virtuozităţi de lirică teatrală, în sensul formulei literare, ca un fel de vodevil erotic, după un scenariu lirico-dramatic sau de duet vocal, ca în cunoscuta poezie “Bună seara, iubito!”, semnată de poetul Lucian Avramescu şi interpretată de cântăreaţa Loredana şi actorul Ion Caramitru.
Dumitru Anghel

ANOTIMPURILE RĂTĂCITE ALE GEORGETEI RESTEMAN
Cartea Georgetei Resteman, „Rătăcite anotimpuri”, apărută recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţată într-un scrisă în mod deosebit de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou apărut, după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul „Descătuşări – Fărâme de azimă”, ianuarie 2012).
Autoarea scrie în dulcele stil clasic, versuri cu rimă şi ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Metafora e simplă ca o strângere sinceră de mână sau ca un cald sărut prietenesc. Versul său de iubire luminează sufletul. Poeta se remarcă deci, ca o neobosită căutătoare de comori spirituale.
Volumul scris cu pasiune şi dăruire, se edifică pe patru paliere: „Printre cuvinte înmugurite”, „Prin arşiţa, cu dor de bine”, „Ruginiu în toamna mută” şi „Fiori de gheaţă”, paliere aferente trăirilor ei interioare în fiecare anotimp. Iubirea este tema fundamentală a cărţii, iubire exprimată în diverse forme ale poeziei, ca de exemplu iubirea anotimpului, în poezia „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt”: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/ Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam//.” Sau în poezia „Renaşte iar pădurea”: „Renaşte iar pădurea când primăvara lină/ Mătasea îşi revarsă în falduri verzi, pe ram,/ Ne-nvăluie sublimul în marea de lumină/ Din biciul care arde şi raze plâng în geam.//”
Poeta îşi imaginează un paradis terestru propriu, în care adună cele mai de preţ simţiri – dorul de ţară, dorul celor mai dragi fiinţe şi al celor mai de preţ lucruri pe care le-a dobândit în decursul existenţei. Dorul de mamă este frumos zugrăvit în poezia „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă”: „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă.../ Când numără tăcută, în gând curat, dorinţe/ În ea se dă o luptă: «nu-i timp de suferinţe!»/ Căci pregăteşte pască şi miel şi drob pe masă…”
Poeta face tot ce-i stă în putinţă spre a asimila integral iubirea, ajungând să o conceapă ca pe unica sa raţiune de a fi. Exemplific cu poezia „Iubeşte-mă!”: „Iubeşte-mă! Şi-apoi dispari în neguri/ Sărută-mi fraga buzelor flămânde/ Simte-mă-n gesturi tandre, tremurânde,/ În care se ascund atâtea doruri.// Iubeşte-mă, şi lasă-mi sânii plini/ De tine-nmiresmaţi şi de iubire,/ Să te mângâie este-a lor menire/ De dincolo de lume, din străini!// Iubeşte-mă! Şi de-i uita vreodată/ De existenţa gândului şi-a mea/ Sau dorul meu de te va tulbura/ Tu, să nu-mi uiţi cuvântul, niciodată!”
Şi volumul se încheie cu poezia „Mi-e dor de o ţară…”, rostită ca un strigăt: „Mi-e dor de o ţară, ce mamă îmi este,/ Mai mult decât ieri, mai puţin decât mâine,/ Mi-e dor de pământ legendar, de poveste,/ De macii din holde, de-o coajă de pâine// Coaptă pe vatră, în spuza fierbinte/ Pe-o frunză de varză sfârâind pe tăciuni./ Mi-e dor de bătrânii-nţelepţi, dinainte,/ De ţăranii oneşti, de românii mai buni,// Mi-e dor de-un meleag mângâiat de visare,/ De Iancu Avram şi de Ştefan, Mihai,/ De munţii Carpaţi, Bărăgan şi de mare.../ De toate mi-e dor, de-adevăr şi dreptate,// De fraţi prigoniţi peste tot de destin,/ De-oleacă de bine, de frunţi luminate,/ Mi-e dor de Coşbuc şi mi-e dor de Emin.// Azi, plânsul mă doare, toţi ducem povară/ Când muţi, împietriţi, asistăm la declin/ Doamne, mi-e dor de o altfel de ţară/ Şi în dar îi aduc azi un ram de măslin!”
Georgeta Minodora Resteman este născută pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit şi-n murmur de codrii plini de legendă” cum îi place să spună, în sătucul plin de lumină de la poalele Carpaţilor de Apus, Săcuieu, judeţul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbrăţişat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se află acum, la Limassol, Cipru.
Octavian D. Curpaş (Phoenix, Arizona)

UN DEBUT PE DEPLIN ONEST: MEANDRE, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU[1]
A apărut, în literatura română, un nou poet (şi această apariţie se face, acum, in anno Domini 2012, în mod oficializat - demn, pe uşa din faţă, prin volum de debut!): CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU (director al unei deosebit de curajoase şi meritorii reviste, de literatură, cultură şi atitudine – revista ZEIT - Brăila).
Volumul MEANDRE (Editura ZEIT, 2012), bilingv (în franceză şi română – traduceri realizate de CAMELIA MARIA ANGHEL/SILVIA ANGHEL), este prefaţat de DUMITRU ANGHEL. Laudativ. Poate, oarecum excesiv-laudativ – entuziasmul scuzând doar parţial gongorismul unor afirmaţii ale prefaţatorului: Volumul de versuri MEANDRE reprezintă debutul editorial al poetului CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU, cu o lirică modernă, novatoare şi îndrăzneaţă, protejată de draperii grele de sensuri noi (…). Poetul îşi asumă, deliberat, riscul promovării unei poezii cu totul nouă, modern peste poate, virtual învingătoare şi cu aderenţă la un cititor (…) – fără rezerve şi profesional, promovează şi impune, în lirica românească de ultimă generaţie o tehnică poetică foarte nouă, cu accente cyber-poetry, manieră cunoscută doar în mediile literare din SUA şi Canada… etc. etc. etc…
Ai impresia că DUMITRU ANGHEL vorbeşte cel puţin despre Maiakovski, dacă nu de un neo -Arthur Rimbaud!
Nu, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu revoluţionează nimic şi pe nimeni, nu promovează (pe nimeni şi nimic) şi nu impune – nimic şi pe nimeni! Nici măcar lirica sa nu e protejată de draperii grele de sensuri noi. CĂTĂLIN MODOVEANU debutează. Atât. Cum o face, asta este altceva – şi ne propunem să analizăm fenomenul, fie şi pe scurt.
A DEBUTA – înseamnă a te pregăti şi a-ţi asuma să înfrunţi încercări letale, capcane seducătoare spre neant, spre orgolii sterpe, spre...tot ce te va apropia, treptat şi teribil-grav, secătuitor de forţe obişnuite şi sublim (întru ne-obişnuire/grea-obişnuire!), de Revelaţia Sinelui-Cel-Ocultat, de fanta cosmico-spirituală, prin care începi să vezi/recunoşti/identifici şi smulgi măştile oribile şi exaspera(n)te, ale aparenţelor unui fenomenal pervers şi pervertit, chiar şi/mai ales în inima Dumnezeirii Artei! Nu e nicidecum o sărbătoare, cum mai pare (chiar şi în aburii otrăviţi ai scepticismului sinucigaş, de azi!), pentru unii naivi... – ci este pregătirea lui Oedip, de a coborî, de viu, pe AXA LUMII, până la limita ultimă a OSIEI COSMICE - adică, în INFERN. Pentru a căpăta, apoi, în faza de iniţiere smerit-înţeleaptă, dreptul ascensional, de a asalta, în vârtejuri concentrice (în jurul aceleiaşi AXE/OSII, dar tentând sensul invers!), prometeic şi hristic (simultan!) - CERURILE.
…Noi nu agreăm acest soi de critică de întâmpinare, care se bazează pe etichetism, iar nu pe criteriile, severe şi mult mai convingător-relevante, ale ESTETICII. Din pricina acestor etichetişti, fără nicio bază în afirmaţiile lor, şi care măresc decibelii la trâmbiţă, fără să le-o ceară nimeni, avem de-a face, în literatura română contemporană, cu fenomenul, tot mai intens proliferant, al imposturii artistice. Al falsificării Zeului-Artă – deci, al trădării Sinei Cosmice noiciene.
…Norocul lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU (poate!) este că şi-a scris poemele înainte de a fi dat volumul spre prefaţare… Altfel, cine mai ştie, înregistram un nou rebut, în lumea literelor.
Din fericire, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu şi-a luat-o în cap, şi-a văzut de truda onestă la stihurile sale – şi, astfel, se poate înregistra, în literatura română, încă un debut poetic, DEPLIN ONORABIL.
Că nu totdeauna i-a ieşit ce şi-a propus… e firesc! Doar are, înaintea sa, dacă s-a decis să se sacrifice, integral (sau… cam pe-acolo!), pe altarul Euterpei – VIAŢA ÎNTREAGĂ! În definitiv, bănuim că titlul volumului (MEANDRE) conţine şi autoreflectarea conştiinţei artizanului-poet, care ne comunică, astfel, într-un singur cuvânt, o ars poetica integrală: actul poetic este compus (printre altele) şi din Încercările Labirintului!
Poetul debutant este merituos tocmai prin faptul că NU încearcă să revoluţioneze (s-ar prăbuşi, sub greutatea uriaşei răspunderi!) – ci îşi încearcă, doar, aripile. Poezia sa este una de experiment personal (harnic şi plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a subversiunii cuvintelor, întru posibila muzică!) – nicidecum unul …internaţional!
A încerca, într-un volum conţinând doar 65 de poeme, sute de hierogamii ale Logos-ului – da, acesta este un merit real şi pe deplin lăudabil!
Totul este, la CĂTĂLIN MOLDOVEANU, atât de proaspăt-onest, întru dilatarea pupilei, obsedată de amănuntul ne-semnificativ - întru inocenţa actului de auto-labirintizare! - încât i se pot/trebuie să i se poată ierta multe stângăcii!
Cum remarcă şi prefaţatorul (de data aceasta, în mod corect!), CĂTĂLIN MOLDOVEANU experimentează şi în domeniul structurii strofice: două strofe (o nonarie + o cvinarie), la care adaugă (cu efecte variabile, de la caz la caz, de la poem la poem) un vers final, intenţionat a fi concluziv. Uneori, este ceea ce s-a vrut - …alteori, finalul stih se rupe de corpus-ul poemului (cazurile din finalul poemelor: cf. Stare, Meduza, Sălcii, Pădure, Jderul, Economie, Peste buze-n setate… etc.)… şi, de câteva ori, chiar se autonomizează, precum Poemele într-un vers (Editura Cartea Românească, 1936), ale lui Ion Pillat (cf. Încremenire: simplificând verticala, cf. Parcul lor…: La taina cuponului de pensie…, cf. Mutare: De dorul cititorului…, cf. Literă de lut: Şi s-a numit cuvânt… etc.). Sunt, e drept, şi poeme integral banale – cf. Banii…: Râd monedele de bancnote/Că în nimicnicia lor profană/Metalul din ele scos la mezat/Valorează mai mult decât/Plasticul cu fir metalizat (pentru economie editorială, am citat doar cvinaria – ceea ce nu schimbă, cu nimic, ratarea…) – dar, din fericire, astfel de cvasi-poeme sunt excepţii, în onestul volum al lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU!
Nu se justifică, semantic (decât rar şi cu totul aleatoriu!), punctele de suspensie, puse după majoritatea titlurilor: Cavernă…, Copacul şi melcul…, Culorile gri… Floarea de colţ…, La capăt…, Linii… - etc. etc.
…Mai sus, însă, afirmam că Poetul debutant este plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a subversiunii cuvintelor, întru posibila muzică. Este un adevăr, demonstrat prin beţia de hierogamii, în lumea verbum-ului (uneori, captivarea este în lumea zeilor, alteori, în mlaştina delirului verbal): hematii pe terasa unei vene (cf. Evadare în interior), suburbiile conştiinţei (cf. Călifarul), pedante mişcări de translaţie (cf. Contemplare), frig ancestral (cf. Nesomn…), cadranul hidrografiei, delta nemuririi, răsăritul atlasului geografic (cf. Râul), mări veninoase (Cu ace…).
Destul de greu, dar DELOC IMPOSIBIL! -  putem desprinde chiar versuri întregi/grupaje de versuri, nesubminate de preţiozitate/pretenţiozitate (de felul: mal latifundiar, mlaştini prutiene – cf. Sălcii…, sau: pretenţii antropice – cf. Râul, sau efortul aristotelic – cf. Cavernă…), sau de expresii redundant-pleonastice (timpul varsă orologii – cf. Meduza) – versuri uimitor de tandre - rar (dar nu… inexistent!) cvasi-vizionare:
- Se iveşte o altă zăpadă/Verticalizată de jos în sus (cf. Ploaie);
- Din istorii cu turci şi haiduci/Rătăciţi fără cai şi potcoave (cf. Sălcii…);
- Nisipul se adună pixelat/La rezoluţie inferioară (cf. Electromagnetism);
- Prin basme în valuri de seară/La margini de lumi şi de existenţă/Unde claviaturi de orgi infinite/Eludau sentimente din suflete goale (cf. Nemurirea…);
- Afară se expugnau sentimente/La pieţe de gross, în baxuri cu verighete (cf. Stare…) etc.
...Poeme cu substanţă, pe alocuri, chiar cu neaşteptată vigoare, gen: „Cer decăzut ca oglinda/În albastrul de stânci/LA FEL DE ABSURDE ŞI GOLAŞE/PRECUM ROCILE CĂZUTE PE BRÂNCI.//ŞI REVĂRSATE CA MAREA…” (cf. Stâncile teşite). Sintagma “rocile căzute în brânci” surprinde, după cvasi-banala formulare “albastrul de stânci” - …sau după neclara, din punct de vedere cosmico-ideatic, comparaţie metaforizantă: Cer decăzut ca oglinda. OGLINDA, conform mitologiei asiatice, încifrează o simbolistică extrem de îmbietoare/ofertantă, prin profunzimea ei mistică: tărâm de hotar, al înfruntărilor şi biruinţelor succesive, ale lumii iluziei asupra iluziei lumii – şi viceversa…!
...Salutar, dar prea ostentativ, efortul de a transcende spre metaforă (se aude, parcă, un icnet, înainte de a se naşte peisajul selenaro-metaforic: Munţi imaginari/Din geografii/ascunse de lume/Fără definiţii geologice/Dorm sclipind prin atlase – cf. Stâncile teşite – saltul de la banala sintagmă geografii ascunse, la generozitatea cosmic-metaforică a sintagmei dorm sclipind prin atlase provoacă neîncredere (a lectorului) în potenţialul real al Poetului, cu toate că nu e DELOC cazul; sau, în alt fel: Sintagmă neprogramată/Într-o propoziţie lipsită de/Sensuri şi predicate/Adjectiv ascuns de vocabular/În noaptea sclipitoare, foaie albă/Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte/Prelungită pe degete/Banderole cu inspiraţie maximă – cf. Inspiraţie… - Poetului parcă i se face frică de reuşita personificant-metaforizantă Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte – şi eşuează în mediocritatea sub-metaforică Banderole cu inspiraţie maximă”).
Frisoanele curg peste umeri/Zguduie umbra paiaţei/Ascunde intimitatea momentului/Prelungită de lumânarea aprinsă/În eroarea torentului/Creaţiei… – cf. Inspiraţie.
Chiar şi eroarea torentului apare ca o forţare jenantă, în registru metaforic - după banalitatea sintagmatică Ascunde intimitatea momentului…!
….Unde nuanţe de stihuri/Împing precum taifunul/Pupa epavei cu propoziţii/Aduse din indiile gramaticii – cf. Nesomn. Indiile gramaticii este frumos spus (de-a dreptul mirific!) şi mistico-magic, metafizic sugerat – dar, când indiile gramaticii succed unei formulări cam siluite, ratate ca avânt interstelar (pupa epavei cu propoziţii) – atunci, se diminuează forţa de impact, asupra doritorului de aventuri metaforice, cititorul avizat.
Mâinile creierului (cf. Literă de lut) – nefericită alăturare de cuvinte: un creier cu mâini nu mai are nimic poetic, ci doar… proletar! La fel, prea simplisto-paşoptistă şi sintagma: câmpiile mesopotame (cf. idem). De ce mesopotame? Ca să rimeze cu ideograme?
Vorba lui nenea Iancu: Nu face pentru ca să… Sunt prea izbutite poemele, în general, pentru astfel de eclipse poetico-supralingvistice!
Interjecţii scabroase devine mult prea banal… - după superbele suburbii lexicale (metaforă mustind de rosturi şi tragedii metafizice ale Logos-ului contemporan, dar şi de ideatică steiner-iană şi guénon-iană)!
…Ceea ce, însă, determină o reacţie decisă, din partea noastră, este mult prea marele coeficient de narcisism al Poetului – care se îndrăgosteşte (febril şi delirant, precum fascinatul luciferico-faustic, dar aflat, încă, în zona penibilului exoteric: UCENICUL VRĂJITOR! - ceea ce produce, uneori, şi redundanţele sus-menţionate!) de eprubetele combinaţiilor/hierogamiilor sale de cuvinte, dar… pierzând, cu totul, din vedere, PERSPECTIVELE COSMICE ALE PROPRIEI POEZII! Nu ajunge să vorbeşti de soare, lună şi stele, ca să creezi perspective cosmice. Trebuie să-ţi sacrifici cuvintele, pentru/întru CÂNTEC/ARMONIE TOTAL-ORFICĂ!
Degeaba vorbeşti de păsări planate - pentru a le încleia, apoi, divagant şi vagant, printre semantici obscur-labirintice, de felul cuiburilor din crengi peste crevase/Doar de fotografii amatori dibuite – cf. Drumeţie - …degeaba supralicitezi, chipurile, Muntele MERU, prin sintagme, de tipul potecile geografiilor endemice sau crestele semeţe ale radiaţiilor… dacă, apoi, înmlăştinezi, toate imaginile, în amănuntul grosier-material, orbitor de zbor, în Prakrti: melcii bocancilor în urcuş… sau în banalitatea străjuiesc văile mioritice!
Degeaba îţi faci curaj de verticalizare, întru perspectivă cosmic-demiurgică, prin luna care bate albul de pe taste/lovite-n pustie de degete oarbe – dacă toate eforturile astralizării sunt pierdute/epuizate în divagaţii şi sinusoidale imagistice care nu mai pot fi urmărite (meandrele, de obicei, nu ucid RÂUL, ci-l conformează!), ci devin îngreunătoare de aripi şi ocultante de zări şi eliberări spre globalizarea semanticii poemului: …corzile vocale ale harpei/acordă octave pe claviaturi/insomnia iluziei pe portative//notele adună la difuzare/simularea bifonică a partiturii… (cf. Sunete) - …şi unde, o, Doamne, mai este/rămâne LUNA, cu apanajul ei de …degete oarbe?!
CĂTĂLIN MOLDOVEANU ajunge la delir gongorizant de cuvinte, nu din infatuare, ci din curiozitate şi exces de încântare/auto-fermecare (cum am zis, mai sus: narcisiacă!), faţă de potenţele infinite ale Logos-ului descoperit, în etapele trudei sale. Dar aceasta înseamnă să nu ţii cont că, Poet fiind, eşti, implicit, un COMUNICATOR! Eşti NU persoană privată - ci CĂLĂUZĂ A UMANITĂŢII. Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni să fii.
Concluzii:
1) Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU este una de tentaţie curajoasă, de avânt experimental viguros (cu puternice ambiţii şi, destul de des, cu reuşite pe măsură!) – avânt lingvistico-stelar şi lingvistico-chtonian, în egală măsură…. din păcate, pierzând, pe drum, luciditatea (dar şi avântul!) perspectivei.
2) Ar fi de dorit o mai mare RĂBDARE MEDITATIVĂ, APROFUNDARE LUCIDĂ A ESENŢELOR, CONSTANŢĂ ÎN CONSTRUCŢIE, CONTINUITATE SEMANTICĂ ŞI RITMICITATE, în elaborarea metaforelor şi alegoriilor – transformându-le în DRUM INIŢIATIC, iar nu în zări de… mlaştină!
3) …O ultimă alegaţie: Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU aşteaptă, cuminte şi cu un potenţial semantic remarcabil – maturizarea şi înţelepţirea iniţiatică, tranzitarea metanoică, dintr-un univers PERSONAL – în celălalt, cu largi perspective VIZIONAR-IMPERSONALE (…încă precar exploatate şi autorevelate, de către Poet)!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

[1] -Cătălin Moldoveanu, MEANDRE, Editura ZEIT, Brăila, 2012.

REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE, PRIN OCHII UNUI MERSONAJ “UNIC INCONFUNDABIL”
“Exilul romanesc la mijloc de secol XX – „Pasoptisti” romani in Franta, Canada si Statele Unite” (carte scrisa de Octavian D. Curpas) reprezinta surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atat la nivel de comunitate umana, cat mai ales la nivel de individ, si anume - exilul, ca forma de evadare dintr-o Romanie in care “protagonistii” nu se mai regaseau.
Cartea este atat o prezentare desavarsita a fenomenului de “emigrare”, cu tot ce implica el, mai ales la nivel sufletesc, cat si o sinteza a unor intamplari, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezradacina, de a lua drumul strainatatii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fara de care nu ar fi existat savoarea acestei carti - ne invita, prin intermediul scriitorului, sa ii cunoastem colegii si prietenii de-o viata, partasi la exil.
Romani din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi si altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrand in tari precum Franta, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde isi iau viata de la capat. Cu totii au gustat experienta dulce ori amara a exilului. De asemenea, solidaritatea umana sta la baza unui mod de interactiune sociala aparte si este cu atat mai puternica cand te afli pe alte meleaguri decat cele natale. Fiecare stil de viata construit de exilat este definit de caracteristici personale, precum si de societatea in care ajunge sa se dezvolte, purtand insa si amprenta arhaica a tarii in care s-a nascut.
Exilul este cu siguranta o experienta inedita, care merita povestita tuturor si trebuie perceput ca un amestec de libertate, dezradacinare, dorinta de schimbare, dar mai ales de a reusi, de a avea un nou stil de viata, mai bun! Totusi, persoana exilata, care a plecat in mod fortat din propria tara, se va raporta cu siguranta la un sistem de referinta, de trecere spre un echilibru, construit de oameni asemenea ei, oameni curajosi, carora le este dedicata cartea lui Octavian D. Curpas.
Liliana Botez (Bucureşti)

BISERICA TRĂITĂ DEPARTE
 „Cuvintele bune comunicate prin viu grai sau prin scris transformă pustii sufleteşti în grădini frumoase şi bine roditoare, în fapte ziditoare” (Preot Dr. Nicolae DURA)
Cartea, generatoare de noi orizonturi culturale şi spirituale, îmi bucură sufletul, sub unghiul trăirilor unice şi, deopotrivă, al stărilor emoţionale, cu atât mai mult, cu cât este vorba despre o „lucrare ziditoare”, cum consider că trebuie numită „BISERICA TRĂITĂ DEPARTE”, (Editura IBMBOR, Buc., 2005, p. 400+60 ilustraţii), scrisă, cu deosebită acribie, de eruditul Preot Dr. Nicolae DURA.
Avem în faţă, aşadar, o lucrare eterogenă, fundamentală despre ortodoxia românească în spaţiul european, respectiv la Viena, „Oraş de răspântie generoasă unde lumea Apusului se îngână cu orizonturile Europei de Răsărit şi spiritul germanic pare să-şi afle bogate confluenţe cu latinitatea.” (A. E. Baconsky)
Particularitatea ei se întemeiază pe reflectarea concentrată a vieţii omului supus înnoirilor, reprezentantul, în efemer, al unui principiu durabil, sprijinit pe forţa de sugestie a cuvântului.
Este firesc să ne întrebăm, să formulăm ipoteze şi să elaborăm răspunsuri, analizând relaţia dintre Chemare şi Destin, dintre Datorie şi Împlinire, dintre Timp şi Istorie, după lectura celor 400 de pagini şi după vizualizarea celor 60 de ilustraţii, care pun accentul pe evenimentele trăite de „sufletul” concentrat pentru împlinirea problemelor eterne şi ancorarea bietei corăbii umane la portul credinţei.
Cartea se deschide cu o „BINECUVÂNTARE” a Prea Fericitului Patriarh Teoctist, (trecut la cele veşnice) şi subiniază diferitele forme de expresie în care s-au concretizat legăturile dintre români şi austrieci de-a lungul timpului.
Amintim Universitatea din Viena, unde au început să studieze tineri români, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, numărul acestora sporind în mod deosebit în secolele următoare. Între ei, „corifeii Şcolii Ardelene, Ioan Molnar Piuariu, Gheorghe Lazăr, Eugen Hacman, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Lucian Blaga, Filaret Barbu şi mulţi alţii.”
Marile muzee, arhive şi biblioteci din Viena păstrează până astăzi mărturii ale culturii şi ale artei bisericeşti, icoane, manuscrise, documente, cărţi de o valoare incontestabilă pentru istoria noastră.
Domnitori, personalităţi ale istoriei, ale bisericii, au ajuns la Viena şi au cerut sprijin, drepturi religioase şi naţionale pentru români: „domnitorii Petru Şchiopu şi Mihai Viteazu, Sfântul Mucenic Oprea Miclăuş din Siliştea Sibiului, Sfinţii Preoţi transilvăneni Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, iar mai târziu Horea din Albac, Tudor Vladimirescu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi alţii.”
Prezenţe remarcabile româneşti la Viena au fost şi: mitropolitul Andrei Şaguna, ierarhii şi slujitorii Silvestru Morariu Andrievici, Vladimir Repta, Nectarie Cotlarciuc, Visarion Puiu, Nichifor Crainic, Nicolae Mladin şi alţii.
O pagină memorabilă în istoria dialogului ecumenic privind relaţiile ortodoxe române şi catolice austriece o constituie Fundaţia PRO ORIENTE, „ca principal cadru de exprimare şi aprofundare a acestor relaţii”, continuând tradiţia şi în prezent, prin vizite şi conferinţe.
În vizita la Viena, din 19 iunie – 1 iulie 1987, Patriarhul a sfinţit capela (ce marchează însemnul prezenţei româneşti pe pământ austriac) şi a săvârşit un pelerinaj la cimitirele unde sunt morminte ale soldaţilor români.
Trecerea de la condiţia de provizorat la „starea de împlinire”, înfăptuită de către cel „trimis de la Dumnezeu” (Ioan, 1, 6) , Părintele Nicolae Dura, este prezentată într-o manieră specială în ,,CUVÂNT ÎNAINTE” scris de Î.P.S. SERAFIM, Mitropolitul românilor ortodcşi din Germania, Europa Centrală şi de Nord.De la venirea Părintelui Nicolae Dura la Viena , în 1993, până în 2003, la primul hram al noii biserici, Sf. Ap. Andrei (30 noiembrie 2003), imposibilul a devenit posibil: „zidirea bisericii din cărămidă a constituit, atât pentru Părintele Nicolae, cât şi pentru credincioşi, imboldul cel mai puternic de înnoire a propriei lor vieţi duhovniceşti, de înviere a bisericii din sufletul fiecăruia. Dacă e adevărat că biserica din suflet o zideşte pe cea din cărămidă, tot atât de adevărat este că aceasta din urmă o înnoieşte pe cea dintâi.”
Slujirea Părintelui Nicolae nu se opreşte însă în biserică. Părintele Nicolae este prezent oriunde simte că e nevoie să FIE: în şcolile din Viena unde învaţă copii români, în casele credincioşilor, în azile, în închisori, la întâlniri ecumenice, la radio sau alte instituţii de cultură. Înţelegând ce înseamnă CUNOAŞTEREA, Părintele a găsit timpul necesar pentru investigaţiile indispensabile scrierii acestei monografii şi nu a întârziat să o facă.
Apreciind strădania muncii, iată ce scrie Î.P.S. Mitropolit SERAFIM: „Cartea de faţă ne aduce – pentru noi cei ce deşi trăim în diaspora, dar suntem totuşi, prin Biserică şi credinţa strămoşească acasă – o mângâiere şi totodată o încredere în propriile puteri adumbrate şi întărite de harul lui Dumnezeu.
În calitate de ierarh al locului, care a urmărit îndeaproape evoluţia Parohiei din Viena sub îndrumarea P.C. Pr. Dr. Nicolae Dura, aduc şi pe această cale mulţumirile cele mai calde Părintelui Profesor ca şi tuturor credincioşilor care s-au implicat prin rugăciunea şi jertfa lor la ridicarea bisericii româneşti din Viena care este garanţia viitorului acestei comunităţi şi totodată cel mai frumos simbol al Bisericii şi Ţării noastre în inima Europei. Să fie această biserică şi această parohie din Viena un exemplu pentru Părintele Profesor Nicolae Dura, o călăuză pentru viitorul nostru în Europa unită, care aşteaptă de la noi mărturia vie a spiritualităţii ortodoxe, fără de care Europa nu va putea supravieţui!”
Cartea se bucură de PREFAŢA eruditului OM de Cultură şi Academician Virgil Cândea, aducând în prim plan doi termeni specifici fenomenului strămutării peste hotare, din diferite motive, băjenarii şi emigranţii români prin lume, „care nu şi-au uitat, însă, vechea patrie, tradiţiile, cultura şi, mai ales, credinţa.”
Accentul deosebit îl pune pe rolul uriaş al Bisericii Ortodoxe Române, acela de a veghea şi îndruma viaţa spirituală a românilor, dar şi „să păstreze zestrea de valori care definesc identitatea profundă a credincioşilor, graiul curat, tradiţiile şi patrimoniul cultural, monumentele literare, de arhitectură şi artă veche, alcătuite de ctitori, cărturari şi meşteri creştini, slujitori ai Ortodoxiei.”
Scrierea şi tipărirea acestei cărţi s-a impus cu atât mai mult cu cât comunităţile româneşti din alte spaţii geografice unde trăiesc români (ex. Franţa, America) s-au bucurat cu mult timp în urmă de asemenea realizări editoriale.
În PRELIMINARII-le cărţii, autorul îi mărturiseşte citiorului cauza primă: „Cartea aceasta s-a născut dintr-o dorinţă de cunoaştere a trecutului, dar în acelaşi timp şi pentru o mai bună folosire a prezentului. După ce am început, în urmă cu doisprezece ani, să slujesc în altarul capelei „La Sfânta Înviere”, dar şi la altarul sufletului românului ortodox din Viena am căutat drumul.”
Parcursul Părintelui Nicolae a fost unul lung, e adevărat, greu, dar bogat, căci providenţa l-a înzestrat cu tenacitate şi dăruire, cu pasiune şi răbdare, dar mai ales cu iubire şi har: studiul Teologiei pastorale ortodoxe la Seminarul Teologic din Cluj, apoi la Institutul Teologic din Sibiu. Au urmat cursurile de doctorat de pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti, dar şi de la Facultatea de Teologie Catolică de la Universitatea din Viena.
La acestea s-au adaugă experienţa de la catedră, altarul şi amvonul sibian, lectura a mii şi mii de pagini despre ceea ce a însemnat viaţa şi lucrarea românească vieneză, comunicând cu trăitorii la Viena. Şi totul sub triada: trudă, rugă, studiu.
Distinsul dascăl sibian şi membru al Academiei Române, Părintele Dr. Mircea Păcurariu, pe care l-a avut profesor, i-a sădit şi i-a cultivat în suflet dragostea faţă de trecutul plin de jertfe şi împliniri al Bisericii Ortodoxe Române şi l-a convins că trebuie să scrie.
Seria modelelor care l-a întărit să persevereze în această muncă a fost îmbogăţită cu alte două personalităţi marcante, a căror dimensiune ecumenică este universal recunoscută: Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei şi Înalt Prea Sfinţitul Dr. Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.
Pentru îndemnul sufletesc, la scrierea acestei monografii, demni de memoria Părintelui Nicolae, teolog practician, sunt şi cei doi precursori, de formaţie teologică istorică, părinţii Moisescu şi Branişte, care au slujit la acelaşi altar.
A scris despre viaţa românilor din Austria „respectând principiul istoric sine ira et studio, dintr-un realism creştin”, evidenţiind, în primul rând, contextul vieţii românilor care au trăit sau trăiesc în diaspora, apoi a stăruit asupra legăturii cu lumea austriacă.
Două sunt temeliile fundamentale pe care se bazează coloniile diasporale în evoluţia lor istorică şi pe acestea le are în vedere şi le dezvoltă, în cartea de faţă, Părintele Nicolae: viaţa religioasă şi limba maternă. Timpul în care se operează receptarea textului continuă un trecut în care orice adevăr îşi găseşte originea, căci autorul cărţii este emiţătorul unor mesaje ce aparţin viitorului, dovada vie a spiritului care valorifică simultan memoria şi predicţiunea.
Edificatoare în acest sens sunt cele zece capitole ale cărţii care îmbogăţesc valoric şi spiritual cititorul dornic de cunoaştere:
I. DIASPORA ROMÂNĂ: RĂSPÂNDIRE, ISTORIE, ORGANIZARE
 Exil şi diasporă sunt doi termeni care definesc aceeaşi stare, din perspectivă profană, exil-ieşire, plecare de acasă, iar în limbaj bisericesc, diasporă-omul care nu mai trăieşte acasă, ci în împrăştiere. Interesant sunt cercetaţi şi explicaţi termenii, conducând la înţelegerea relaţiei omului cu statul de provenienţă, cu statul care îl acceptă, ca locuitor sau cetăţean, relaţia cu Biserica şi cum îl acceptă aceasta.
Primul capitol cuprinde descrierea întregii diaspore româneşti şi a organizării ei bisericeşti: Diaspora organizată canonic de Biserica Ortodoxă Română (Mitropolia Autonomă a Basarabiei, Episcopia Ortodoxă Română a Ungariei, Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului, Aşezăminte româneşti la Ierusalim şi Ierihon, Parohii româneşti în Australia şi Noua Zeelandă, Parohiile ortodoxe române din Cipru, Istanbul şi Johannesburg).   Diaspora română americană (Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada, Episcopia Românilor Ortodocşi din America). Diaspora română europeană (Eparhia de la Paris, Organizarea de noi parohii europene, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord).
II. ROMÂNII ŞI AUSTRIECII
 De-a lungul istoriei, Austria, în general, şi Viena, în special, au reprezentat o punte de legătură între Orient şi Occident. În evoluţia noastră culturală, economică, politică s-au înscris capitole importante privind legăturile cu Austria, ilustrate prin: Prezenţe româneşti în Viena (Manuscrisul numit ,,Cronica lui Anonymus”, notarul regelui maghiar Bela III, documente de o importanţă deosebită pentru istoria românească şi ortodoxă, păstrate în Biblioteca Naţională, Tetraevanghelul scris din porunca lui Ştefan cel Mare, de către monahul Filip, în 1502, pentru Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos. Amintim câteva dintre personalităţile care au trecut prin Viena: Matei Corvin, Petru Cercel, Radu Şerban Vodă, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanul, mitropolitul Atanasie Anghel, episcopul unit Inocenţiu Micu Klein, diplomatul Ienăchiţă Văcărescu, Horea, Tudor Vladimirescu, episcopul Andrei Şaguna, legendarul Badea Cârţan), Alma mater vindobomensis – studenţi români la Viena. La Universitatea din Viena, înfiinţată în anul 1365 de împăratul Rudolf, mulţi tineri români au studiat aici teologia, filosofia, medicina, dreptul, artele ori ştiinţele tehnice. În analele Universităţii se află numele tinerilor români : Ladislaus Wolachus (1391), Laurencius de Moldavia (1448), Samuil Micu (1766-1772), Petru Maior şi Gheorghe Şincai (1780), Gheorghe Lazăr (1806-1809), Aron Pumnul (1842-1846), Petrache Poenaru (1822-1826), Alexandru Papiu-Ilarian (1849-1852), Titu Maiorescu (1856-1858), Simion Bărnuţiu, Ioan Slavici, Mihai Eminescu (1869-1872), Lucian Blaga, D.D.Roşca, Elena Asachi, Alexandru Flechtemacher (1834-1840), Isidor Vorobchievici (1868-1873), compozitor şi profesor al lui Ciprian Porumbescu, Agatha Bârsescu şi George Enescu (1888-1894). Tradiţia studiilor vieneze s-a continuat, indiferent de evenimentele istorice. Mulţi tineri, teologi, compozitori, pictori, poeţi, au beneficiat de bursa ,,Herder” la Viena.
 Personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti au fost răsplătite la Viena primind premiul Herder: Constantin Daicoviciu, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Răzvan Teodorescu, Andrei Corbea-Hoisie, Andrei Marga etc.
 Crucea românească ce veghează de 322 ani la Viena „este o aducere aminte a prezenţei româneşti la depresurarea Vienei”. Cine, ce, de ce, când, sunt întrebări la care inscripţia de pe Crucea romnească răspunde: „Noi, Șerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu, principe al Valahiei Transalpine, domn și singur stăpân al ei etc. am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veșnică memorie a sa și a lor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduși de vizirul Kara-Mustafa Pașa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ți aminte de moarte!”
 Românii de seamă ce au activat sau au trăit la Viena consemnează prezenţa unor personalităţi româneşti care marchează legăturile puternice care au existat şi există între noi şi vienezi ori austrieci: Nicolaus Olahus, Grigorie Maior, Gheorghe Lazăr, Zenovie Pop, Dinicu Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcesu, Nicolae Filimon, Andrei Şaguna, Samuil Andrievici Morariu, Alexandru Hurmuzachi, Alexandru Lupu, Ioan Molnar Piuariu, Eusebiu Mandicevschi, Epaminonda Bucevschi, Aurel Vlaicu etc.
 Asociaţii româneşti la Viena au fost întemeiate încă în 1840, „Societatea de lectură juridică”, sub conducerea lui Eudoxiu Hurmuzachi. În 1861, Aron Pumnul a iniţiat ,,Societatea bisericească literară a teologilor români.” În anul 1864, la Viena a luat fiinţă un club social-literar cu numele „Societatea literară şi ştiinţifică”. Societatea academică „România”, la 1867 îl avea ca preşedinte pe Andrei I. Mureşianu, care îşi luase doctoratul la Viena în 1865. Din unirea societăţilor existente: ,,România” şi Societatea literară şi ştiinţifică”, în 1871 ia fiinţă ,,România Jună” care a avut un rol important în organizarea, la 15 august 1871, a aniversării celor 400 de ani de existent a mănăstirii Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a primului congres al studenţilor români de pretutindeni (16 august). În cadrul asociaţiei, Mihai Eminescu a proiectat serbarea de la Mănăstirea Putna. În 1884, un grup de studenţi a înfiinţat în 1884 clubul numit ,,Arborele”, în cadrul căruia se întâlneau în fiecare duminică după amiază şi citeau din opere literare. În cadrul comunităţii de români din Viena, în 1902 ia fiinţă societatea „Clubul român”, ca o preocupare pentru tinerii meseriaşi sau alte categorii sociale care trăiau si munceau în Viena. Am reţinut din obiectivele prevăzute în Statutul Clubului, aprobat la 13 decembrie 1906: „păstrarea vieţii religios-morale şi sociale, a limbii, literaturii şi artei româneşti între românii ce locuiesc în Viena, susţinerea activităţilor comerciale şi de industrie, organizarea de conferinţe, expoziţii, discuţii asupra temelor de ştiinţă, dar nu cele politice”. În secolul al XX-lea au funcţionat la Viena: „Societatea română de ajutor Karol I rege al României”, „Senatul Militar Român”, ,,Guvernul Naţional Român” (format de Horia Sima, la 24 august 1944, cu sediul în Hotelul Imperial), ,,Asociaţia austro-română” (1951), „Colonia română” (1958), care îşi schimbă numele în 1982 – „Unirea - Prietenii României în Austria”, ,,Asociaţia culturală internaţională a etniei române – ACIER” (1983), „Arhanghelul Mihail” (1983), „Asociaţia pentru organizarea de ajutoare pentru bolnavi grav de cancer ori handicapaţi din România” (1989), ,,Asociţia Comunităţii lui Dumnezeu în Austria” (1989), „Comitetul Internaţional pentru România” (1990), „Ajutor pentru copiii din România” (1993), „Iniţiativa vienezilor pentru România” (1994), „Iniţiativa speranţă (o şansă pentru copiii din România” (1995), „Asociaţia pentru susţinerea copiilor cu probleme din România” (1995), „Asociaţia sportivă şi culturală Hajduk-Velko” (1997), „Platforma pentru comunicare şi promovarea relaţiilor româno-austriece” (1998), „Vorba noastră”(1995), „Asociaţia culturală a austriecilor de origine română – A.C.A.R.” (1998), „Astra” (2002), ,,Pro Arte” (2002), „Aut Pro Rom” (2000), „România” (2000), „Cercul cultural româno-austriac „Unirea” (2000), „Speranţa” (2000).
 Într-o lume a profundelor schimbări, Asociaţiile româneşti din Austria au fost şi sunt dovada împlinirii trebuinţelor duhovniceşti ale oamenilor, dar şi expresia unui principiu fundamental (indiferent de timp, forme de guvernământ, partide politice): „Biserica îl tratează pe om nu doar ca fiinţă socială, ci îndeosebi ca o făptură cu vocaţie spre transcendent, ca chip al lui Dumnezeu, făptură capabilă să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu”(pag.136).
 Cărţi româneşti publicate la Viena este subcapitolul în care, după minuţioase investigaţii, Preot.Dr. Nicolae Dură, autorul acestei lucrări unice, prelucrează şi transmite informaţii care interesează şi cercuri eterogene de cititori, între care şi acelea ale cercetătorilor în domeniu. Materialul bio-bibliografic deosebit de bogat este prelucrat şi prezentat într-o sinteză uimitoare, oricând putând constitui izvorul altor studii de specialitate.   De reţinut este data de 14 februarie 1770, când, „pentru a stopa colportajul de cărţi de ritual din Rusia, Veneţia şi mai ales din Principatele Române spre provinciile austriece”, împărăteasa Maria Tereza a oferit lui Iosif Laurenţiu Kurzbock din Viena un „privilegium privativum”, pentru 20 de ani, să tipărească toate cărţile de ritual şi manualele şcolare, de care au nevoie episcopiile ortodoxe şi unite din Imperiu, indiferent de naţionalitatea şi limba lor (pag.137).
 Lucrările religioase sunt ilustrate îndeosebi prin: Samuil Micu Klein, erudit filolog şi istoric român, care a tipătit la Viena o amplă lucrare de istorie bisericească, „Istoria eclesiastică sau bisericească a lui Klaudie Freufi. Scoasă pre limba românească de S(amuil) K(lein) de la Sad, anul Domnului 1782”. Mai amintim „Prea scurtă arătare pentru Dumnezeu…, a lui Teofan Procopovici, arhiepiscopul Novgorodului, tradusă după o versiune sârbă, 1784. Preotul ortodox român Constantin Şuboi din Timişoara a publicat două cărţi pe cheltuiala sa, în 1785, „Învăţături creştineşti” şi „Prea scurtă arătare pentru Dumnezeu…” Tot în 1785, Simion Magiar a publicat „Cuvântare despre Taina Preoţiei”. Cu binecuvântarea episcopului de la Carloviţ s-a tipărit în 1786 „Preoţia sau îndreptarea preoţilor”. De o inestimabilă valoare sunt: „Adunarea Cazaniilor” (3 vol.), „Ceaslov” şi „Psaltire”, toate tipărite în anul 1793. „Theoreticonul”,Anastasimatarul” şi „Irmologhionul” sunt primele cărţi româneşti de cântare bisericească, în câte 9.000 exemplare, tipărite de către Ieromonahul Macarie Psaltul, în tipografia călugărilor armeni mechitarişti, cu cheltuiala companiei de comerţ a lui Hagi Constantin Pop din Sibiu, în anul 1823. Episcopul Andrei Şaguna a publicat, în germană şi română, la Sibiu şi la Viena, broşurile: „Pro memorie despre fâreptul istoric al autonomiei bisericeşti şi naţionale a românilor de religie răsăriteană”, 1849 şi „Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiune răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane”, 1851. În 1868 şi 1877, a apărut, integral, „Noul Testament”, preluat din Biblia publicată de Andrei Şaguna.
Cel pe care Mihai Eminescu îl prezenta drept „unul din bărbaţii cei mai învăţaţi dintre românii din Austro-Ungaria”, teologul şi pedagogul Silvestru Andrievici Morariu a tipărit numeroase cărţi la Viena, învăţături, catehisme, psaltichia, exprimându-şi, nemijlocit, convingerea cu care scria şi tipărea „să luminăm poporul, să-i îndulcim viaţa cu sarea bunelor moravuri”. Acestea, ca şi manualele destinate elevilor din clasele superioare ale gimnaziului sunt scrise cu dragostea şi convingerea cultivării limbii, răspunzând dorinţei şi imperativului major: „în limba maicii, unica limbă care străbate de-a dreptul până la inimă”.
Calendarele sau Almanahurile cultivate la noi de Anton Pann şi Andrei Şaguna au fost preluate ca gen de literatură de Asociaţia România jună care a editat Almanahuri în 1883, 1888, 1924. În intervalul 1962-1989, Parohia Ortodoxă Română din Viena a publicat 27 de Almanahuri (13, prin grija Pr. Prof. Dr. Gheorghe Moisescu, iar 14, în timpul slujirii Pr. Dr. Marin Branişte), reprezentând „o adevărată encicolpedie a relaţiilor româno-austriece, dar şi o antologie de literatură română.”
Tot prin grija Pr. Prof. Dr. Gheorghe Moisescu s-au publicat la Viena: „Prinos întru aducerea aminte a poetului Mihai Eminescu, la 75 de ani de la moartea sa”, Ed. Coloniei Române din Austria, Viena, 1964, „Mănăstirea Putna. La 500 de ani de la întemeiere 1466-1966, Editura Parohiei Ortodoxe Române din Viena, Viena 1966 şi „Centenarul Societăţii academice literare România jună, din Viena 1871-1971, Editura Coloniei Române din Austria, Viena 1971.
Tipăriturile laice de la Viena publicate pentru români sunt marcate prin manuale şcolare în tipografia lui Kurzboc din Viena, cărţi de pedagogie, de metodică, de gramatică, de istorie, etc. Dintre autori, amintim pe: Iacob Putneanul, Samuil Micu Klein, Gh. Şincai, Ianache Văcărescu, Iohan Molnar, Dimitrie Caracaş, Constantin Ucuţ Moscopolitamul, Mihail G. Boiagi, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Silvestru Morariu-Andrievici, „fondator al cărţilor şcolare române din Bucovina”, descris de Mihai Eminescu: „personalitate puternică, strălucit şi vrednic model de imitat prin viaţa sa plină de o activitate salutară şi binecuvântată.”
În primul Almanah, cel din 1883, apare pentru prima dată „Luceafărul” de Mihai Eminescu, „Vremea şi iubirea” de Carmen Silva, „Iarna vine” de Vasile Alecsandri, alte capodopere scrise de T. Maiorescu, I. Creangă, I. Slavici, I. Negruzzi, I. Vulcan, A. D. Xenopol ş.a.
La Viena au apărut şi o serie de publicaţii româneşti dintre care autorul aminteşte „Sionul românesc. Foaie bisericească, literară şi şcolară”, 73 de numere (1865-1867, 1871-1872). Ziarul se remarcă prin dimensiunea conciliantă, lucru destul de rar întâlnit în publicaţii cu o asemenea problematică. Dr. Sterie N. Ciurcu şi Dr. Cornel Diaconovici, în „Rumänische Revue”, făceau cunoscute doleanţele românilor şi realizările ştiinţifice ale savanţilor români. Alte ziare româneşti la Viena au fost: „Albina” (1866-1870), „Sunete şi răsunete” (15 iunie 1892), „Luceafăr nou” şi „Unirea” (1972-1089) şi „Grai românesc” (1995-2003). Mai amintim „Foaia de comunicări a Parohiei Ortodoxe Române din Viena”, trimisă spre vestire sub numele „Chemări la Hristos” (din 1993), aprobată ca ziar în Austria, Buletinul Bisericii Ortodoxe Române Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Salzburg „Vestea cea bună” (din 1988), foaia „Viaţă şi cuvânt” a Parohiei Ortodoxe Române, Pogorârea Duhului Sfânt din Linz (începând din 2004), „Publicaţiile Bisericilor Penticostale Române din Austria,Apa vieţii” (din 1995).
Acest intreg univers al cuvântului teologic ori laic, publicistic, literar, lingvistic este oglinda vie al relaţiilor dintre români şi vienezi, dar şi a prezenţei elementelor româneşti în capitala culturii europene, Viena.
Cimitire româneşti din Austria. Preoţi şi credincioşi ortodocşi transilvăneni „veniţi la Curtea de la Viena” pentru a-şi căuta dreptatea, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, au pierit în temniţă, din Kufstein, exemplu, Oprea Miclăuş de la Sălişte, Ioan din Galeş, Moise Măcinic din Sălişte.
În cimitirul St. Marx, din sectorul 11 al Vienei, nefolosit din 1874, se află mormintele multor români care şi-au găsit sfârşitul la Viena, printre care: Prinţul Georfie Demetrie Bibesco şi Prinţesa Maria, m. nov.1851, domnitorul Alexandru Ipsilanti, al Ţării Româneşti, m.1823, colonelul şi cavalerul Constantin Bălăceanu, m. 1853, fostul episcop de la Blaj, Ioan Lemeni, m. 1848. Sunt amintite cele cinci cimitire cu soldaţi români, eroi din primul război mondial, înmormântaţi în Austria: Viena (Zentralfriedhof), Tulln (46 soldaţi), Zwentendorf (155 soldaţi), Brucknendorf (100 soldaţi), Kittsee (83 soldaţi). Mai sunt îngropaţi soldaţi români la Sigmundsherberg, 27 eroi în St. Georgen am Ybbsfeld, 4 la Wieselburg, iar alţii la Purgstall. Soldaţi din al doilea război mondial au fost înmormântaţi la Kaisersteimbruch-Sommerein şi Mauthausen. Sunt trecute in continuare listele cu soldaţii înmormântaţi în Cimitirul din Viena, parcela 68 A, cu soldaţii înmormântaţi în cimitirele amintite mai sus, în alte locuri din Austria, dar şi în apropiere de meleagurile austriece, în Slovacia.
Din anul 1994 s-a organizat o grupă pentru enoriaşii Parohiei Ortodoxe Române din Viena (38 Zentralfriedhof) care îşi sfârşesc trecerea pământească şi pot fi înmormântaţi aici.
Locul a fost marcat cu o cruce de granit, înaltă de 2,60 m. pe care s-a scris cu litere de aur, în română şi germană: „Cimitirul Parohiei Ortodoxe Române din Viena”. Crucea a fost sfinţită în 25 martie 1995, de asemenea şi locul, printr-o slujbă tradiţională ortodoxă săvârşită de către Î.P.S. Mitropolit Dr. Serafim, de preoţii Nicolae Dura (paroh), de Vasile Grăjdan (bursier) şi de diaconul Dumitru Dura (secretar, Mitropolie Regensburg).
III. VIAŢA BISERICEASCĂ ORTODOXĂ ÎNTR-O SOCIETATE MAJORITAR CATOLICĂ
Sfârşitul secolululi al XVII-lea şi începutul secolului următor aduc schimbări în viaţa religioasă a Imperiului habsburgic în sensul încorporării numeroşilor creştini ortodocşi în această zonă eminamente catolică, explicaţie justificată de biruinţa austriecilor asupra turcilor, în anul 1683. R.W. Seton-Watson, profesorul de la Universitatea din Londra, scria despre românii transilvăneni că „au rezistat cu dârzenie tuturor condiţiilor defavorabile şi au dovedit o uimitoare virilitate şi tenacitate a sentimentului naţional, fără egal în Europa”. Ei erau convinşi de un fapt, credinţa ortodoxă este „legea lor” şi că „Ortodoxia a fost cea mai adâncă putere a unităţii noastre în tot trecutul”.
Pe fondul unor puternice încordări de apărare a credinţei străbune ortodoxe române, a luat fiinţă Biserica unită din Transilvania. Mulţi preoţi, dar şi simpli mărturisitori transilvăneni au sfârşit în închisori, pentru dreapta credinţă ortodoxă. Preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului au murit ca martiri în temniţa din Kufstein, Biserica pomenindu-i în ziua de 21 octombrie. „Asemenea mărturii – scrie autorul acestei cărţi – ne ajută să înţelegem mai bine convingerea lui Nae Ionescu, acest mare gânditor şi metafizician: „Ortodoxia este un element decisiv şi constitutiv în plămada românească”.
Parcursul evoluţiei evenimentelor în secolele următoare nu a fost deloc uşor. Dependenţa canonică s-a păstrat până la destrămarea Imperiului austr-ungar în anul 1918, şedinţele sinodului mitropolitan ţinându-se la Viena. Prin Legea Ortodoxă din 23 iunie 1967 s-a recunoscut din partea statului austriac existenţa şi activitatea Bisericilor Ortodoxe din Republica Austria.
Prezenţe ortodoxe la Viena subliniază condiţiile deosebite în care se desfăşura viaţa religioasă a ortodocşilor în Viena, etapele parcurse până în prezent, când existenţa Ortodoxiei din Austria este reglementată prin Legea numită Ortodoxă, cunoscută sub numele de „Biserica greacă-orientală sau ortodoxă”. Biserica din Austria este recunoscută ca o personalitate a dreptului public, compusă din cinci Biserici dependente canonic de Patriarhatele lor de origine: Biserica Ortodoxă Greacă (Patriarhia Constantinopolului), Patriarhia Ortodoxă Rusă (Patriarhia rusă), Biserica Ortodoxă Sârbă (Patriarhia sârbă), Biserica Ortodoxă Română (Patriarhia română) şi Biserica Ortodoxă Bulgară (Patriarhia bulgară). Bisericile greacă, sârbă şi română au fost recunoscute prin Legea nr. 229, promulgate de Parlamentul Austriei la 23 iunie 1967, iar Biserica rusă şi bulgară au fost recunoscute doi ani mai târziu. Din anul 2003 funcţionează şi o comunitate ortodoxă antiohiană (Parohia Antiohiei). Aşa cum remarcau F. Gschwandtner şi C. Gastgeber, Viena este ca o „poartă spre lumea ortodoxă”, care a condus la numeroase şi roditoare legături între Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano-Catolică.
Următoarele subcapitole dezvoltă Întrunirea episcopilor ortodocşi din Imperiul austriac, Grecii, Sârbii, Ruşii, Bulgarii, Antiohienii. Între aceste Biserici Ortodoxe ce funcţionează la Viena liantul îl realizează mai multe acţiuni comune, practicate, pe rând, în fiecare din bisericile amintite. Autorului cărţii ii recunoaştem deosebitul merit de a ni se adresa minţii şi inimii, prin intermediul personalităţilor care şi-au consacrat viaţat unui ţel, constituind, astfel, autentice modele.
IV. ROMÂNII CREŞTINI DIN AUSTRIA , a patra parte a cărţii ne face cunoscută convieţuirea grupurilor entice şi religioase, în societatea austriacă pluriconfesională, precum şi formele de manifestare: Românii Ortodocşi din Viena, Parohia Ortodoxă Română din Salzburg.
Părintele Dr. Dumitru Viezuianu este implicat în activitatea ecumenică locală şi sprijină cunoaşterea credinţei, asigurând asistenţa religioasă a românilor trăitori in aceste părţi ale Austriri. Parohia Ortodoxă Română din Graz, preot slujitor fiind Pr. Drd. Nicolae Liviu Vâlcea, fost profesor la Seminarul teologic din Alba Iulia, apoi bursier al Episcopiei catolice din Graz. Parohia Ortodoxă din Linz, preot slujitor, Drd. Emanuel Sorin Bugner. Parohia Ortodoxă Română din Knittelfeld, preot slujitor Părintele Ioan Cristian Greceanu. Români greco-catolici, Viena a avut un rol foarte important în toată istoria Bisericii greco-catolice române, încă de la apariţia ei. Românii aşa-numiţi neoprotestanţi. Penticostalii, baptiştii, adventiştii, alte denominaţiuni religioase au fost recunoscuţi în Austria ca şi culte religioase, în iulie 1998.
Preot Dr. Nicolae Dura subliniază aici o idee care trebuie să ne pună pe gânduri şi nu numai atât: „Este interesant de remarcat că dintre cele şase Biserici ortodoxe naţionale existente şi în Austria doar românii îşi au organizate grupuri religioase neortodoxe.” „Virusul scindărilor este larg răspândit şi provoacă discordii şi conflicte” (Bartolomeu S. Sa Patriarhul Ecumenic, Unitatea Bisericii… p.2).
Ceea ce impresionează în mod deosebit în cartea despre care vorbim este permanenta recunoaştere a conştiinţei folosirii aceleiaşi limbi: „Cu toată diversitatea religioasă a românilor care trăiesc în Austria, ei au conştiiţa folosirii aceleiaşi limbi şi apartenenţa la neamul şi spiritualitatea română.”
Gândite şi scrise, rostirile acestei cărţi devin Testament de împlinit, de nu le respectăm, se întorc împotriva noastră: „Toţi ortodocşii aparţinând celor cinci Biserici ortodoxe recunoscute în Austria, ca şi fraţii români ce s-au desprins de Biserica străbună avem datoria unei mărturii comune, că Hristos Domnul nostru a murit şi a înviat pentru noi toţi şi noi toţi suntem martori şi mărturisitori ai Lui, ai cuvântului Său veşnic şi mântuitor. Toţi oamenii suntem chemaţi la toleranţă şi conciliere, căci toţi oamenii suntem chipuri ale lui Dumnezeu chemate spre asemănarea divină.
V. SOCIETATEA ROMÂNĂ-ORTODOXĂ JUBILIAR-IMPERIALĂ.
Prezenţa unui bogat material informativ, în fiecare capitol, ne arată cât de preocupat a fost autorul   de a alcătui o lucrare temeinică. Asta nu înseamnă că este lipsită de originalitate. Modul în care prelucrează şi structurează informaţia într-o aură a firescului, iată o altă particularitate a „acestui scris”, care mărturiseşte depre „Societatea româno-ortodoxă jubiliar-imperială pentru zidirea unei biserici şi înfiinţarea unei comunităţi bisericeşti” la Viena, Începuturile capelei în Palatul Dietrichstein, Sfinţirea capelei, păstrarea şi înfrumuseşarea ei, Apartenenţa canonică a comunităţii, Moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava păstrate la Viena, Comitetul de caritate de la Capela din Viena, Înfiinţarea şi dăinuirea Parohiei Ortodoxe Române din Viena, care de peste opt decenii contribuie la unitatea spirituală a românilor din Austria.
Înţelegem pentru totdeauna că această carte este importantă prin sine, nu numai pentru epocă sau pentru creatorul ei, cât pentru privirea „în timpul” înaintaşilor, conştientizând că nimic nu poate apărea din vid, ci din preocuparea asiduă de a evidenţia autenticul şi verosimilul. De la cercetare până la prezentare drumul e lung şi Preot Dr. Nicolae Dura îl parcurge magistral. Nu se află nicio clipă în contradicţie cu sine şi cu învăţătura sa despre desăvârşire. Cuvântul despre iubirea lui Dumnezeu este esenţial pentru modul definirii propriei spiritualităţi nu la modul declarativ, ci faptic. Şi FAPTELE Sfinţiei Sale SUNT! Fiecare pagină a cărţii ni le oferă din plin!
                VI. ENORIAŞI, PREOŢI SLUJITORI ŞI BINEFĂCĂTORI AI PAROHIEI.
 Esimplu să ne punem întrebarea: Cine sunt ei? Şi răspunsul îl găsim încă la începutul acestui capitol: „Aceşti credincioşi creştini adunaţi, povăţuiţi şi însoţiţi spre împărăţia lui Dumnezeu de un preot paroh formează parohia.” Aici, creştinul vârstnic, tânăr sau copil ,,pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianţa necesară unei vieţuiri creştine autentice.
Nu-i lucru uşor să ştim despre noi cine suntem, de unde venim şi unde mergem, când se clatină credinţa şi ştiinţa despre unitatea şi dăinuirea noastră neîntreruptă pe acest pământ. Dar Părintele Dură, cu har şi înţelepciune, înscrie în aceste pagini mesajul pe care cei interesaţi îl pot desluşi. Sunt aici consemnate pagini despre Enoriaşi, aparţinători şi susţinători ai parohiei, Consilieri şi epitropi, Dirijori şi cântăreţi bisericeşti la Viena, Preoţi slujitori şi parohi. Cu înţelepciune duhovnicească, prin puterea harului şi cu osârdia inimii, ei au fost sau sunt cei care au purtat şi poartă de grijă pentru mântuirea credincioşilor.
                VII. ACTIVITĂŢI BISERICEŞTI LA VIENA.
În dorinţa de a argumenta cât mai temeinic adevărul cuprins în relatări, autorul acestei cărţi aduce, concret, date, nume, localităţi, figuri vii - purtătoare ale virtuţilor pe care le-au slujit şi le slujesc. Ne aminteşte şi reaminteşte puterea faptelor, dar şi necesara prezenţă la Slujbele duminicale şi ocazionale, care înfrumuseţează şi înnobilează pe mai departe viaţa, subliniind că „ordinea sfintelor slujbe ortodoxe din Viena a creat un liant între românii care trăiesc în această capitală europeană. Participarea la Sfintele Liturghii, dar şi la celelalte slujbe (Vecernii, Acatiste, Masluri ş.a.) înseamnă tot atâtea prilejuri de întărire şi recreere spirituală.”
 Nu trebuie să uităm nicio clipă că cele trei momente fundamentale din viaţa creştinului au girul sacrului. Naşterea, întemeierea familiei creştine, moartea sunt evenimente cruciale, „ce-l ţin pe creştin legat de lucrarea Bisericii, iar harul şi darurile Bisericii penetrează cu putere şi lumină viaţa omului.” Lucrarea pastorală este covârşitoare în existenţă pentru că ea înseamnă, în fapt, „creşterea de la nivelul de individ la cel de persoană umană autentică, înseamnă redescoperirea chipului divin din omul înstrăinat aşa cum este el.” Ca fiecare capitol şi acesta se încheie cu un îndemn: să nu mai fim robii păcatului, ci fiii luminii şi fericirii, „să devenim cu toţii copii ai Lui Dumnezeu şi fraţi buni unii cu alţii.”
                VIII. OPERA PEDAGOGICĂ ŞI CULTURALĂ A BISERICII.
Numele capitolelor unei cărţii produc asupra cititorului surprize din cele mai interesante şi mai plăcute. La fel se întâmplă şi în cazul de faţă, când identificăm în Biserică izvorul formării şi al învăţării umane, căci primele şcoli au fost organizate pe lângă biserici şi mănăstiri, preoţii au fost luminătorii, iar cărţile de cult primele manuale şcolare. Şi-n Austria organizarea de şcoli pe lângă biserici şi mănăstiri a fost o realitate. Aşa se explică acceptul Consiliului şcolar din Austria de Jos, din 12 octombrie 1899, pentru catehizarea copiilor ortodocşi, chiar în limba română. Cum s-a dezvoltat şi a evoluat această formă de învăţământ aflăm din subcapitolele: Şcoala naţională Greco-română din Viena, Învăţământ religios, Învăţământ religios orthodox roman în şcolile austriece, Catehizarea. Aşa cum mărturiseşte Preot Dr. Nicolae Dura, conştienţi de importanţa deosebită a catehizaţiei ca obiectiv prioritar în slujirea dreptei credinţe, preoţii slujitori români de la Viena s-au străduit să lumineze, să întărească şi să îndemne pe credincioşii ortodocşi să trăiască potrivit mesajului Evangheliei Mântuitorului Hristos. Sunt diverse formele prin care se poate face educaţia religioasă: completarea slujbelor cu dialoguri biblice, explicarea unor capitole din învăţătura bisericii şi publicarea lor în „Foaia de comunicări a Parohiei Ortodoxe Române din Viena”, traduceri din Sfinţii părinţi, cunoaşterea vieţii şi activităţii marilor personalităţi culturale, a concepţiei lor despre lume şi viaţă. În acest sens am reţinut adevărul scris de Simion Mehedinţi, actual în orice timp: ,,Un popor, ca şi orice om în parte, atât preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţătura lui Iisus”.
                IX. COMUNITATEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTR-O LUME PLURICONFESIONALĂ ŞI MULTIETNICĂ
Este deschisă dialogului sincer şi comunităţii frăţeşti, „fără teama de a ne pierde identitatea şi fără spaima de-a ne risipi într-o Europă multiplă”. Edificatoare în acest sens sunt conţinuturile subcapitolelor părţii a noua, care vin în sprijinul susţinerii temei majore: Legături cu Biserica Romano-Catolică, Legături cu Bisericile protestante, Raporturile cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Austria, Vizite pastorale arhiereşti la Viena. Austria, în general şi Viena, în special, prin poziţia geografică, dar şi prin valoarea lor istorică şi culturală au fost şi au rămas un loc important al întâlnirilor şi al tratativelor, al comunicărilor între reprezentanţii diferitelor neamuri, Biserici şi religii, cum ne face cunoscut autorul şi cum a dovedit-o şi practica ecumenică.
                X. BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN VIENA
Ultima parte a cărţii este ilustrarea întemeierii ortodoxiei de către românii trăitori în Austria, ţară preponderent catolică. Pas cu pas aflăm despre: Străbunii la început de veac, Începuturi promiţătoare, Grijile Martei şi al Mariei, Vremile n-au fost prielnice ori n-au fost înţelese, Dumnezeiasca Liturghie şi Psaltire, Temelia bisericii, Căutări pentru un locaş românesc la Viena, Sion orthodox românesc la Viena, Biserica Sf. Apostol Andrei – locaşul sfintelor slujbe.
 Dintr-o îndatorire supremă şi din harul pe care-l certifică „a fi”-ul său, Preot Dr. Nicolae Dura face din fiecare capitol o cercetare şi o evocare, subsumate ideii de a cunoaşte oameni de cuget şi simţire românească, de la începuturi până în zilele noastre. Aparatul ştiinţific cu care este dotată cartea, BIBLIOGRAFIE, INDICE DE PERSOANE ŞI NUME, ILUSTRAŢII susţin din plin lucrarea şi ca cercetare în domeniul istoriei culturii vechi româneşti, nu numai al teologiei, în care încă a mai găsit loc de descoperit şi de spus multe necunoscute.
 Cine citeşte cu atenţie BISERICA TRĂITĂ DEPARTE recunoaşte valoric aprecierea Dlui Virgil CÂNDEA, Membru al Academiei Române: „Părintele Nicolae Dura contribuie prin lucrarea sa la o imagine completă a Bisericii Ortodoxe Române, prezentă în toate părţile lumii în care se află credincioşi păstoriţi de Ea. Autorul cărţi, cu o amplă documentaţie şi întemeiat pe propria experienţă, demonstrează că în comunitatea românilor din Austria trăirea ortodoxă este împletită cu păstrarea limbii şi tradiţiilor străbune, că membrii acestei comunităţi au un rol activ în proiectarea unei imagini autentice, pozitive a românilor în lume şi în dezvoltarea vechilor legături ale poporului nostru cu cel austriac.”La acestea, aş mai adăuga folosirea unui limbaj ce abordează perspective largi, pe baza cărora întemeiază sistematic o construcţie durabilă – cartea – dincolo de realitatea sa pur teologică, Preot Dr. Nicolae Dura îşi îndeplineşte desăvârşit misiunea de cercetător. Modul în care evidenţiază dimensiunea policulturală a credinţei strămoşeşti ne-a îndemnat să recunoaştem, cu toată convingerea, originalitatea artei sale scriitoriceşti, ca fenomen ce reflectă şi concentrează deopotrivă istoria, cultura, literatura română veche etc.Cuvântul despre iubirea de oameni este esenţial pentru definirea spiritualităţii Preotului Dr. Nicolae Dura, creatorul acestei lucrări unice în domeniu, o Carte ce dă socoteală pentru felul cum s-a achitat de îndatoririle specifice locului în care a fost rânduit, a slujit şi slujeşte lui Dumnezeu.
Nicoleta Milea
SPIRITUALITATE
NIMICIREA SFINXULUI
O ultimă aberaţie a momentului, la care românii răspund cu dispreţ, aşa cum merită cei care au plănuit un asemenea sacrilegiu. Oricum, pentru unii, care şi-au vândut sufletul banilor, nimic nu mai are valoare spirituală. De fapt, moralitatea, cu toate principiile ei, tradiţia strămoşească şi tot ce reprezintă tezaurul acestui popor, nu sunt altceva decât nişte teorii depăşite de vremurile actuale, care trebuie înlocuite cu ceva realist, din care să rezulte numaidecât un profit, căci fără o bază materială, omul nu-şi poate zidi propria existenţă. Iată în ce stadiu al degradării a ajuns umanitatea, fiind orbită de strălucirea puterii politice şi de promisiunile false ale conducătorilor trădători de neam! Până şi istoria este măsluită, astfel încât totul să pară atât de clar şi de evident! Trădătorii n-au niciun Dumnezeu, nu au conştiinţă şi nici frică de ceea ce li se va întâmpla, deoarece şi-au permis să mintă, să fure şi să ademenească oamenii cu bombonele roz, cât mai dulci, pentru ca toţi să uite cine sunt şi de ce sunt în acest spaţiu sacru.
Oare cine sunt lupii care stau la pândă şi întind capcane pretutindeni, pentru ca victimele să fie într-un număr foarte mare? Ce au de câştigat aceştia dacă se pretează la fapte atât de josnice, atentând la însăşi fiinţa acestui popor? Cât de mare este miza, încât se calcă peste cadavre, numai să fie atins scopul mişelesc? Cu siguranţă, toţi cunoaştem răspunsurile, dar nimeni nu le iau în seamă, fiindcă am rămas tot mai puţini şi, cred ei, nu mai avem nicio putere.
Nu demult, aflându-mă pe platoul Bucegilor, am remarcat o pancartă care conţinea o informaţie cel puţin tulburătoare, şi anume, faptul că o anumită suprafaţă a platoului este de vânzare. O asemenea idioţenie nu s-a mai pomenit! Cum se poate gândi cineva, că munţii noştri străvechi sunt de vânzare? Chiar nimic nu mai este sfânt? Toţi românii ştiu că, Bucegii, şi nu numai, sunt tezaure incomensurabile, reprezintă moştenirea fără preţ, pe care ne-au lăsat-o în grijă strămoşii noştri. Aici, fiecare stâncă respiră duhul dacilor, care încă sălăşluieşte în inima acestor munţi, răspândind pace. Câţi dintre cei care au străbătut cărările ştiute şi neştiute ale munţilor, n-au simţit prezenţa lui Zamolxe şi a discipolilor săi, care îndrumau fiecare pas al lor către siguranţă şi împlinire spirituală? Este aberant să credem că Sfinxul, în care locuieşte măreţia dacilor, poate fi demolat! Ce minte diabolică poate concepe că un asemenea megalit al spiritualităţii româneşti trebuie să dispară din locul acela sfânt, doar pentru că aşa vor puterile întunericului? Dar până şi astfel de forţe au o limită şi, cu siguranţă vor fi oprite de către cei care păzesc aceste locuri milenare cu preţul vieţii lor. Încă mai sunt oameni, pentru care spiritul strămoşesc nu are echivalent şi nu poate fi înlocuit cu nimic din lumea aceasta. De aceea, sunt convinsă că Sfinxul va riposta cu vehemenţă acestui plan ticălos, iar uneltele demonilor vor fi zdrobite dintr-o singură lovitură, fără a-şi da seama ce li se întâmplă. Aşa ceva, nu se va întâmpla niciodată, căci însuşi Dumnezeu se opune distrugerii creaţiei Sale!
Până la urmă, s-ar putea ca această ştire să fie doar o glumă foarte proastă, extrem de deplasată, care face deliciul unor dezaxaţi puşi pe dezbinare, gata oricând să creeze haos în această societate, care pluteşte în derivă către nicăieri. Lumea e plină de fantezii, dar unele întrec orice imaginaţie, de parcă vin de undeva din spaţiu, şi care au rolul de a distruge spiritul cel mai curat, care încă mai există aici. Trebuie să fii nebun să crezi că absolut orice este posibil, doar de dragul unor limite infinite, la care acced unii.
Aşadar, muntele nu va pieri nicicând, fiindcă spiritul său e veşnic!
Gina Moldoveanu
ÎNVĂŢĂMÂNT
TABLETE PC (III)
În ultima parte a articolului sunt prezentate cele mai noi tablete PC care utilizează sistemele de operare analizate în numărul trecut al revistei: Google Nexus 7, Galaxy Tab 2, Apple New iPad şi Microsoft Surface. Caracteristicile şi performanţele acestora sunt prezentate pe scurt în continuare.
Google Nexus 7 (dispozitiv lansat oficial la sfârşitul lunii iunie 2012) este prima tabletă dezvoltată de compania Google (şi manufacturată de de Asustek Taiwan), fiind destinată clienţilor care nu sunt împătimiţi ai tehnologiei, dar îşi doresc un gadget la modă şi ieftin[1] (fiind distribuit cu preţul de pornire de 199 dolari SUA).
 
Tableta rulează sistemul de operare Android 4.1 (Jelly Bean), având un procesor Nvidia Tegra 3 (quad-core, la 1,3 GHz plus GPU GeForce cu 12 nuclee de procesare). Tableta – cu o masă de 340 g – are un display cu diagonala de 7 inch, rezoluţie de 1280x800 pixeli, interfaţă multitouch capacitivă, cu finisaj din sticlă minerală rezistentă la zgârieturi. Tableta asigură conectivitate la reţea WiFi 802.11 b/g/n şi Bluetooth. În ceea ce priveşte memoria, Nexus 7 este dotat cu 1 GB RAM şi un spaţiu intern de stocare de 8 sau 16 GB (în funcţie de versiune). Alte dotări ale tabletei sunt: receptor GPS, busolă digitală, giroscop, accelerometru, modul NFC (Android Beam), microfon integrat şi cameră frontală de 1,2 MP.
Versiunea 10.1 a tabletei Samsung Tab 2, lansată în aprilie 2012, are următoarele specificaţii: ecran de 10,1 inch, cu rezoluţie de 1280x800 pixeli, 1 GB memorie RAM, 16 GB spaţiu intern de stocare şi card pentru slot microSD, cameră foto de 3 MP pe spatele carcasei şi procesor cu două nuclee la 1 GHz produs de Texas Instruments (TI OMAP 4430). Sistemul de operare utilizat este Android 4.0 (Ice Cream Sandwich), masa tabletei fiind de 565 g. Preţul de 400 de dolari SUA recomandă Galaxy Tab 2 10.1 ca fiind un produs high-end, competitor direct pentru iPad 2.
În schimb, versiunea Galaxy Tab 2 7.0, care ţinteşte segmentul midrange, are un preţ de circa 250 de dolari UA. Aceasta utilizează acelaşi procesor dual-core, are 1 GB memorie RAM, 8 GB spaţiu intern de stocare şi slot microSD, diagonala ecranului fiind de 7 inch, iar rezoluţia de 1024x600 pixeli.
Apple New iPad – lansat la începutul lunii martie 2012 – este a treia generaţie a popularei tablete produsă de compania Apple (iPad 3), rulând sistemul de operare iOS 5.1. Unul dintre punctele forte ale acesteia este ecranul Retina Display de 9,7 inch, având rezoluţia de 2048x1536 pixeli. Procesorul grafic este PowerVR (cu patru nuclee), iar CPU-ul este A5X (cu două nuclee). Tableta include camera frontală iSight (de 5 MP, cu video Full HD la 1080 p, autofocus, stabilizare şi filtru IR) şi, suplimentar faţă de iPad 2, camera FaceTime. Spaţiul de stocare are valori de 16, 32 sau 64 GB. Tableta oferă conexiuni Wi-Fi, Bluetooth 4.0, 3G, HSPA+, DC-HSPA şi 4G LTE, masa acesteia fiind de 680 g. Cea mai accesibilă variantă de iPad 3 are un preţ de referinţă de 499 dolari americani[2]. Tabletele iPad nu oferă porturi USB, preferând numai conectivitatea wireless (soluţii cloud şi Wi-Fi).
Compania Microsoft a prezentat în a doua jumătate a lunii iunie 2012 familia de tablete Microsoft Surface, incluzând la acea dată două configuraţii (Microsoft Surface for Windows Pro, versiunea de top, şi Microsoft Surface for Windows RT, versiunea entry-level[3]).
Spre deosebire de iPad (în toate versiunile), tabletele Surface oferă porturi USB (Surface RT oferă USB 2.0, iar Surface top USB 3.0), cu care se pot conecta uşor drive-urile externe, imprimantele sau chiar camerele foto şi slor pentru carduri de memorie.
Istoric
Tabletele Surface este primul succes al Microsoft de pe piaţa de profil, în urma eşecurilor anterioare. În acest scurt istoric sunt enumerate tabletele lansate de Microsoft de-a lungul timpului: 1) Primul prototip a fost prezentat în 2000, Microsoft anunţând că tabletele PC vor deveni populare peste doi ani (în 2002), lucru care nu s-a întâmplat; 2) Tableta Compaq, lansată în 2002 a avut aceeaşi soartă. Prototipul nu a ajuns niciodată pe piaţă, comunitatea IT nearătând un interes deosebit pentru acesta; 3) Lenovo ThinkPad X41, prezentat în 2005, a părut a reprezenta un posibil drum de urmat; 4) HP Slate PC, apărut după iPad, nu a putut concura niciodată cu acesta; 5) LenovoIdeea U1, hibrid între laptop şi tabletă detaşabilă, care urma să folosească Windows Home Premium, nu a ajuns niciodată pe piaţă; 6) Archos 9 PC Tablet: s-a vrut ca acesta să fie un hibrid între un player media portabil şi PC, dar nu s-a reuşit; 7) Dell Inspiron Dou s-a vrut combinaţia perfectă între un laptop şi o tabletă, dar nu a reuşit din cauza bateriei slabe; 8) Samsung Series 7 Slate 700T (similar cu Microsoft Surface) avea ca procesor Intel Core i5, eşecul tabletei fiind determinat de faptul că Windows 7 nu era potrivit ca sistem de operare pentru dispozitive cu ecran tactil (touchscreen); 9) Acer Iconia Tab a eşuat din cauza unor probleme similare cu cele ale predecesorilor săi.
Tabletele Surface dispun opţional de o tastatură QWERTY capacitivă (Touch Cover), care se conectează printr-o interfaţă magnetică, adăugând numai 3 mm grosime tabletei. Tastatura Touch Cover – comercializată în cinci teme coloristice, separat de tablete – poate interpreta inclusiv gesturile, având în dotare senzori de presiune. Alături de Touch Cover, este disponibilă şi tastatura Type Cover, cu taste fizice. Surface RT are procesor ARM (Nvidia Tegra) şi spaţiu de stocare de 32 GB şi, respectiv, 64 GB. Cu procesor Intel Core i5 ci tehnologie Ivy Bridge, tableta Microsoft cu Windows 8 Pro oferă până la 128 GB spaţiu de stocare, spre deosebire de iPad 3 care permite maxim 64 GB. Surface Pro vine cu Microsoft Office preinstalat şi permite instalarea unor programe de PC, putând fi astfel utilizat atât acasă cât şi la birou drept calculator. Ambele tablete au diagonala de 10,6 inch şi rezoluţie HD. Varianta ARM are o masă de 680 g, în timp ce Surface Pro are 903 g. Printre partenerii Microsoft care produc astfel de tablete sunt Acer, Toshiba şi Asus.
Universul tabletelor PC este în plină expansiune: sunt create noi dispozitive, din ce în ce mai uşoare, dar cu noi facilităţi. Se poate afirma că – în câţiva ani – tabletele vor înlocui laptopurile (cele mai căutate sisteme de calcul în prezent) în preferinţele utilizatorilor, mai ales că modelele recente sunt însoţite de tastaturi care se pot ataşa oricând acestora.
Traian Anghel


[1] Segmentul tabletelor ieftine (cu preţul de circa 200 de dolari SUA) era deţinut la data lansării Nexus 7 de către dispozitivul Kindle Fire (dezvoltat de Amazon şi manufacturat de Quanta Computer). Tableta – lansată în 28 septembrie 2011 – are un ecran multitouch de 7 inch şi rezoluţia de 1024x600 pixeli, procesor dual-core ARM Cortex A-9 de 1 GHz (OMAP 4430, produs de Texax Instruments), spaţiu de stocare de 8GB, memorie RAM de 512 MB, conectivitate Wi-fi şi USB 2.0, rulând sistemul de operare Android 2.3 Gingerbread.
[2] Apple pregătea pentru toamna anului 2012 un iPad mai ieftin, de 7-8 inch, la un preţ apropiat de cel al tabletelor Nexus 7 şi Kindle Fire, pentru a descuraja ambiţiile companiilor Google, Microsoft şi Amazon în segmentul low-entry.
[3] Disponibilitatea acestor tablete este anunţată pentru octombrie 2012 (versiunea entry-level), respectiv ianuarie 2013 (versiunea de top).

 

REPERE...
NEAGOE BASARAB ANTEU AL PANROMÂNISMULUI ŞI ORTODOXIEI LA 1512
Contemporan cu Erasmus de Rotterdam (n. 1466, 67 sau 69 - d. 1536), Nicollo Machiavelli (1469-1527), Ludovico Ariosto (1474-1533), Michelangelo Buonarotti (1475-1564), Thomas Morus (1478-1535), Rafael (1483-1520)  şi Martin Luther (1483-1546) – embleme ale unui ev perfecţionist, dar deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului românesc tinzând spre Absolut.
Format la Bistriţa – sanctuar european
Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului Dumnezeu.
Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.
Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului tradiţiilor arhaice autohtone.
În casa boierului Pârvu Craiovescu – tatăl său adoptiv, deoarece în realitate era fiul lui Ţepeluş -, viitorul principe şi voievod este iniţiat, după moda vremii, în cele şapte arte liberale şi învaţă la perfecţiune limbile latină, greacă şi slavonă.
El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la Academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi ucis de turci.
Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ.
Acad. Răzvan Theodorescu precizează: ,,Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie 2003, sub titlul Spiritul Olteniei)
 „Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.
În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spirituală bistriţeană”.
De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).
,,Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’
Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512).
Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).
În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta, într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu ! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”.
Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale.
Dar iată cum sintetizează acest aspect Î. P. S. Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era (n. n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor”.
Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti”.
Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi Moldova –, avansat mult spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balcanică, dar şi frumoasele capitale imperiale Budapesta şi Viena.
Pisc al cârmuitorilor Europei din 1512-1521
Continuând reformele începute de Radu cel Mare şi, în fapt, direcţia politică impusă anterior de boierii Craioveşti, Neagoe Basarab a promovat, din calcul diplomatic, supunerea aparentă faţă de turci, a amplificat relaţiile negustoreşti cu Sibiul şi Braşovul, oraşe-cetăţi din Transilvania, a apărat negustorimea locală faţă de presiunile tot mai mari ale concurenţei străine, a pus ordine în domeniul legislativ, prin aplicarea aceluiaşi mod de judecată în întreaga Ţară Românească şi acordarea unei ponderi tot mai mari dreptului scris. 
Ca un demn urmaş al lui Mircea cel Bătrân, singurul voievod creştin care l-a zdrobit pe Baiazid I, a acordat atenţie maximă organizării unei oştiri puternice, realitate confirmată de actele de cancelarie din vremea lui Neagoe Basarab, în deplină concordanţă cu principiile înscrise în testamentul său monastic şi moral: Învăţăturile... către fiul Theodosie.
,,Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab – scrie Al. Piru – a continuat politica de centralizare a statului feudal din vremea lui Radu cel Mare. Autoritar cu boierii din facţiunile adverse Craioveştilor (…), Neagoe scrie sibienilor pe un ton trufaş: ,,O să vedeţi că sunt domnitor destoinic şi are ţara aceasta domnitor’’, iar braşovenilor chiar ameninţător: ,,Voi face Ţara Bârsei aşa, că nu i se va cunoaşte nici locul’’. Trăgea în ţeapă ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl său, Ţepeluş, pe negustorii necinstiţi, spânzura pe hoţi, ceea ce nu l-a împiedicat, ca şi pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge, dar şi sfânt), să fie un domnitor religios, cel mai mare ctitor al perioadei feudale’’. (Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 34)
A luat toate aceste măsuri, pe plan intern, dar şi în politica externă, după ce „scanase”, din toate punctele de vedere, mersul lucrurilor în Imperiul Otoman, în toate ţările învecinate – Polonia, Ungaria şi cele din sudul Dunării -, în est până la Moscova şi în vest, până dincolo de Veneţia, Sfântul Scaun şi Viena.
Conştient că vocaţia europeană a neamului său este moştenită direct din substratul daco-roman şi din Bizanţ, Neagoe Basarab a înţeles, ca nimeni altul în vremea sa, că trebuie să ţină strâns în mâini hamurile echilibrului între cele două sau trei Europe.
Simultan, el a ajuns la concluzia că, în lucrarea sa de voievod-ctitor, gânditor, moralist şi artist, se impune a se regăsi sinteza de mare rafinament a poporului român, insulă de latinitate, aflată la răscrucea tuturor pohtirilor imperiilor vecine.
Cele enunţate mai sus constituie tot atâtea linii de forţă, vectori ai lucrării multilaterale a lui Neagoe Basarab, care i-au impus să fie, din toate punctele de vedere, un pisc al cârmuitorilor din Europa secolului al XVI-lea.
Monadă de sorginte arhaică
Aidoma miticului Anteu, cel mai de seamă vlăstar al boierilor Craioveşti, făurari de ţară şi cultură eclezială, are tălpile bine înfipte în solul fertil al obârşiilor de opt ori milenare.
Slujitor jertfelnic al spiritului locului – spiritus loci -, el păstrează, în adâncul sufletului său, descifrarea secretului că spiritus şi respirare provind din aceeaşi rădăcină. Spiritul / Duhul este chiar respirarea divină. Neagoe Basarab a respectat cu sfinţenie legământul de a respira cum se cuvine, cu voluptate, profund şi revigorant, ca în vârtejul unei hore celeste,  convins fiind că, dacă o singură clipă nu mai este conştient de propria-i respiraţie, riscă să-şi piardă chipul divin.
În Neagoe Basarab, permanent, spiritul românesc şi respiraţia conştientă întru acest spirit, prin excelenţă european, sunt o monadă de sorginte arhaică, un spaţiu-matrice pe care se cuvine să-l înnobileze rapid, contracronometru, prin fapte de voievod-ctitor. Căci niciodată nu se ştie cât mai are timpul răbdare.
Asumându-şi rădăcinile, timpul şi spaţiul unicului popor din această parte de lume care nu s-a pripăşit din alte zări, ci, dimpotrivă, a fost dintotdeauna autohton, adică al locului, statornicit pentru veşnicie pe moşia moşilor, strămoşilor, stră-stră-strămoşilor lui, de o parte şi de alta a Dunării -, Neagoe Basarab trăieşte cu intensitate, cu luciditate dureros de dulcea sărbătoare a rănii care înseamnă conştiinţa, viziunea şi destinul asumat al românităţii şi europenităţii sale.
Aici îşi poartă crucea, fără încrâncenare ori obidă, dimpotrivă, cu senitătate dacică şi christică, ba chiar cu bucuria sângerării pe Golgota.
Aici, în Europa Centrală, dar şi în punctul septentrional al Sud-Estului european, deşi mulţi ageamii ai geografiei ne includ în Peninsula Balnică, peninsulă şi lume – admirabile, altfel – ce-şi au ca frontieră nordică Dunărea, necum Carpaţii Meridionali, Transilvania, Maramureşul, Bucovina, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân, Matei Basarab sau Mihai Viteazul.
Prin lucrarea sa de Voievod şi Bazileu luminat, gânditor şi diplomat poliglot, asemănat cu împăratul roman Marc Aureliu – al cărui crez primordial era acela că ,,Violenţa este semnul lipsei de putere” -, Sfântul Neagoe Basarab şi-a rânduit viaţa şi opera cu măsură, ,,ca lumea”, adică în spiritul locului, cu energie, supleţe şi dinamism, asumate fără pic de ostentaţie, cu serenitate şi maiestuozitate de Pasăre Măiastră.
Mănăstirea Argeşului – copia Catedralei care-i chiar Neagoe Basarab
Deşi nu are pereche – în frumuseţea şi graţia zborului său de mireasă a lui Dumnezeu,  în parcă sfiosul şi totuşi vigurosul aer de arhaitate şi clasicitate, în armonia de Cuminţenie a Pământului care murmură o rugăciune, o colindă surâzătoare Trinităţii Divine, ţâşnind apoi, prin turlele înşurubate în azur, într-o Simfonie a bucuriei absolute, în aura tămăduitore, magică, a duhului acestui pământ românesc de la poalele Carpaţilor matusalemici -, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş/ Catedrala Arhiepiscopală a Argeşului şi Muscelului nu este decât la o privire grăbită cea mai şocantă realizare a Voievodului Neagoe Basarab.
Catedrala cea adevărată o constituie chiar viaţa şi lucrarea exemplare ale lui Neagoe Basarab.
Trupul său s-a stins. Duhul Domnitorului este însă viu. Urcat la ceruri, în cortul drepţilor, el veghează, de o jumătate de mileniu, să nu ni se stingă făclia şi sămânţa neamului românesc.
Numai viaţa sa pare să se fi risipit în zariştea veacurilor. Faptele au rămas. Iar una dintre întrupările acestor fapte de sorginte divină, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, este doar copia, în piatră gălbuie de Albeşti şi marmoră din preajma Bosforului, a vieţii şi operei lui Neagoe Basarab, prin care lamura spiritului românesc şi european dăinuie peste milenii.
’’Ctitor a toată Sfetagora’’, Neagoe Basarab a rămas în istorie, în primul rînd, prin capodopera sa de arhitectură: Biserica de la Curtea de Argeş, descrisă cu minuţiozitate şi har în Viaţa şi traiul sfântului Nifon, carte scrisă în greceşte, la Târgovişte, între 1517-1519.
După opinia celui din urmă istoric literar generalist (specialist, adică, în toate perioadele), Al. Piru, cea mai interesantă pagină din acest panegiric este dedicată capodoperei de arhitectură eclezială lăsată de Neagoe Basarab ca semn inconfundabil al trecerii lui prin această lume şi al puterii creatoare a neamului său românesc:
„Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru din dos, una cu alta, cu scoabe de fier de mare meşteşug, şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut pren mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi încreţiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute prin piatră, cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră împletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuin svânta şi nedespărţita troiţă. (...) Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, semănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altarul, împreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o împodobi predinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur”, după care conchide că, deşi nu este aşa mare ca Sionul, ,,carele îl făcu Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care au făcut marele împărat Iustinian, (…) cu frămseţea este mai pedeasupra acelora’’.
,,Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe Basarab se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie şi a construit acea capodoperă de arhitectură care este Biserica episcopală a Curţii de Argeş, dar şi din veşmintele pe care le purta (brocart roşu, cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială de bazileu). Comanda de la Braşov o blană de viezure, una de helge şi un colier de mărgăritare şi respingea ironic o cădelniţă de argint, lucrată la Sibiu în mod necorespunzător’’ – reţine Al. Piru, într-un portret sui generis al domnitorului, după care menţionează, cu un surâs abia perceptibil, mândrindu-se cu superioritatea indubitabilă a înaintaşului său: ,,Poetul grec de la curtea sa, Maximos Trivalis, îl numea într-o epigramă ,,divinul’’ şi-l aşeza în palatele Olimpului. Întreţinea pe chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un cal în valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon X, patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 să-i socotească legaţi de el, pe fiul său Theodosie şi pe supuşii săi, ,,prin alianţă perpetuă’’ cu biserica romană’’. (Id., pp.34-35)
Înscriere în context istoric
Pentru a înţelege mai bine însemnătatea covârşitoare a ctitoriilor lui Neagoe Basarab, e obligatoriu să recurgem la înscrierea într-un context istoric mai larg.
Ce se întâmplase, ce se întâmpla în Europa acelor ani? Ce rol jucau spiritul românesc şi românitatea pe tabla de valori adevărate a bătrânului nostru continent ?
La 1453, Constantinopolul, Capitala Bizanţului, fusese cucerit de turci. Patru ani mai târziu, sceptrul de domnitor al Moldovei este preluat, cu mână forte, de Ştefan, care va apăra Europa de tăvălugul otoman vreme de 47 de ani, până la 1504.
Între 1485-1492, perioadă la al cărei început presupunem că s-a născut Neagoe, pe tronul Angliei se află Dinastia Tudor. Cristofor Columb botează San Salvador insula din Bahamas pe care debarcase. La 1494, Spania şi Portugalia îşi împart Lumea Nouă, iar Henric al VIII-lea devine rege al Angliei în 1509.
De la finele veacului al XIV-lea şi până la 1526, când statul ungar, în urma dezastrului de la Mohacs, dispare din istorie până la Pacea de la Trianon (1920) -, ţările române se confruntă cu primul asalt al puterii otomane, care atinge linia Dunării – ce va constitui vreme îndelungată linia de front dintre Semiluna turcească şi Crucea creştină.
Istoricul Şerban Papacostea sintetizează astfel: ,,La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome”(Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 164).
Cu o ascensiune fulgerătoare: ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator (1446-1453) şi căpitan general al Regatului Ungariei (1453-1456), Iancu de Hunedoara, a cărui avere o depăşea cu mult pe aceea a întregului regat, plasează Transilvania – cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg – în planul dintâi al războaielor cu otomanii.
Poziţionarea trupelor turceşti la Dunărea de Jos şi tendinţa lor feroce de expansiune la nordul acesteia a deschis, în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402), una dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria românilor.
Răstimp de un veac şi jumătate (cinci generaţii), extinderea cotropirii otomanilor la nord de Dunăre şi în direcţia Europei Centrale a fost stopată de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar.
„În tot acest interval – conchide Şerban Papacostea -, Dunărea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite în această vreme”.
Iată şi câţiva dintre marii comandanţi de oaste şi bărbaţi de stat proeminenţi, personalităţi ale Europei din acele timpuri, care s-au situat în linia de foc a rezistenţei ţărilor române împotriva potenţialilor cotropitori otomani: Mircea cel Bătrân (1386-1418) – cu vestita biruinţă de la Rovine (10 oct. 1394), Dan II (1421-1431), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), Vlad Ţepeş (1456-1462) – care a pătruns într-o noapte în tabăra otomană, în fruntea unei cete, în speranţa de a-l surprinde pe sultan, incursiune şi faptă de vitejie uimitoare, care s-au bucurat de o largă notorietate în Europa.
Vreme de aproape o jumătate de secol, faza următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost susţinută de Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei între 1457-1504.
În jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi în primele decenii din secolul al XVI-lea, între Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia – cele trei mari puteri vecine cu statele româneşti - se atinge un echilibru de forţe, consacrat prin tratate reînnoite succesiv. Într-un atare context regional, ţările române scapă de grija invaziilor străine de genul celor cu care se confruntaseră în perioada precedentă.
Pe de o parte, Ţara Românească şi Moldova sunt incluse în tratatele de pace ungaro-otomane, iar pe de altă parte duc propriile lor negocieri, directe, cu Poarta Otomană, ceea ce le asigură ani de stabilitate relativă în relaţiile cu turcii. (Ibid., p. 193)
Niciodată mai prejos de vremurile sale
Este perioada când familia de mari boieri olteni a Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia. În cuprinzătorul şi rigurosul studiu Bănia în Ţara Românească (Ed. ALMA, Craiova, 2009, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), acad. Ştefan Ştefănescu precizează: ,,Ajutaţi de turci, Craioveştii ajunseseră să fie adevărata forţă politică în stat. Înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti, după moartea lui Vlăduţ, a lui Neagoe Basarab venea să confirme o stare de fapt, ea arăta că, în lupta împotriva domniei, Craioveştii repurtaseră pentru ei o victorie însemnată”. (p. 85)
În scopul de a-şi legitima noul statut dinastic, Neagoe Basarab (1512-1521) a invocat o înrudire cu familia domnitoare legitimă a Basarabilor.
Dacă acad. Ştefan Ştefănescu vede în Domnia lui Neagoe Basarab expresia apogeului puterii Craioveştilor, Şerban Papacostea apreciază că aceasta s-a caracterizat, pe plan extern, prin continuarea politicii de echilibru, iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt cultural.
Din această ultimă perspectivă, acad. Ştefan Ştefănescu este cât se poate de tranşant: ,, (...) sub aspectul dezvoltării fenomenului cultural, epoca de supremaţie politică a Craioveştilor (n. n. al cărei triumf maxim l-a reprezentat domnia lui Neagoe Basarab) nu poate fi comparată decât cu epoca lui Constantin Brâncoveanu când, sub raport cultural, Ţara Românească joacă un important rol internaţional” (Ibid., p. 105)
Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, posibilă prin îmbinarea luptei cu vocaţia tranzacţională, cu negocierile şi compromisul, a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze entitatea statală, ameninţată direct după cucerirea de turci a Peninsului Balcanice. Observaţia de mai înainte este continuată de autorii Istoriei României (n. n. al cărei titlu corect ar fi fost Istoria românilor) cu următoarele constatări, riguros documentate şi susţinute: ,,Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări (n. n. române), turcii au fost siliţi să-şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea”.
Monitorizând continuu climatul politic, social, cultural şi militar din regiune şi din întreaga Europă, Neagoe Basarab nu şi-a permis nicio clipă să fie mai prejos de vremurile sale.
Dimpotrivă, prin tot ceea ce a înfăptuit, a demonstrat că şi-a asumat plenar sentimentul de împlinire a spiritului acelor timpuri, momentul unui kairos românesc.
Practicant al rugăciunii minţii
Adept al isihasmului – doctrină conturată în Bizanţul secolului al XIV-lea, conform căreia ascetismul şi extazul sunt căile prin care omul poate să recepteze lumina harului, atingând astfel perceperea senzorială a energiei emanate de Trinitatea Divină -, Neagoe Basarab îşi impune practicarea zilnică a rugăciunii lui Iisus/ rugăciunea minţii, prin care atinge o stare de concentrare a minţii sale în ascensiunea spre Dumnezeu şi, concomitent, o pace lăuntrică atât de profundă încât sufletul i se deschide total faţă de Sfânta Treime.
În asemenea momente de comunicare supremă cu Dumnezeu, Neagoe primeşte periodic străluminări, clipe de inspiraţie, impulsuri celeste privind marile sale îndatoriri, obiective şi priorităţi.
Fără a-şi formula în termeni categorici problema spiritului românesc în istorie, luminatul Domnitor este frământat de aceasta, ca de o fulguraţie venită de la Creatorul Suprem, o trăieşte atât de intens încât ideea deşteptării şi afirmării neamului său, sentimentul kairotic de acum ori niciodată – care, se va adeveri în timp din ce în ce mai tare, ne-a salvat mai totdeauna – şi-l asumă ca pe un ţel de maximă altitudine şi amplitudine civică, morală, dinastică.
Evidenţiem faptul că punctul de vedere teologic constituie temelia conceptiei dinastice a lui Neagoe Basarab: domnitorul este ,,uns de Dumnezeu’’ (nu-i ales de boieri), ca să fie tuturor ,,cu dreptate’’. Aşadar, originea puterii centralizatoare a domnului şi raţiunea exercitării ei sunt de esenţă divină, deci absolute. ,,Ideea autorităţii supreme a domnitorului în statul feudal îşi găseşte aici întâiul (s. n.) ei teoretician. Dar Neagoe Basarab întrece chiar pe teoreticienii contemporani ai monarhiei absolute (s. n.) printr-o altă idee care, introducând în concepţia despre stat factorul popor, atinge rădăcinile regimului feudal. Venitul domnitorului provenind din munca săracilor (…) se cuvine să fie pus la dispoziţia lor’’ (Al. Piru, op. cit., p. 35)
Neagoe Basarab – noul Solomon
În minuţiosul şi doctul studiu Artă şi politică în ţările române (1400-1700) inclus de acad. Răzvan Theodorescu în volumul Drumuri către ieri (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, pp. 33-45), distinsul profesor analizează raportul dintre artistic şi politic în spaţiul românesc al celor trei veacuri dintre anii specificaţi în titlu. Acest raport îl regăsim începând de la o anumită atitudine militantă a românilor aflaţi în lupta pentru păstrarea independenţei, mai apoi a autonomiei lor statale în faţa pericolului otoman, până la corolarul spiritual al acestei atitudini: permanenta sprijinire şi ajutorare a unor întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la evidenţierea unei continuităţi a ideii dinastice până la identificarea unor modele de cârmuire în ideologia românească a timpului; în fine, de la sublinierea unităţii spirituale impresionante a pământului locuit de români până la indicarea unui specific cultural anume al marilor provincii istorice, conturat şi prin consonanţele felurite ale civilizaţiei româneşti cu stilurile europene postbizantine şi postrenascentiste, influenţate şi de unele opţiuni politice, într-o Europă în care, politic şi economic, românii se implicau tot mai mult la sfârşitul evului mediu. (p. 34)
Istoricul accentuează realitatea că, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, singurele acţiuni antiotomane efective au fost susţinute, în secolul al XV-lea, de conducători români: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.
După cucerirea turcească a Peninsului Balcanice şi mai ales după 1500, domnitorii români au iniţiat o semnificativă operă de patronaj cultural, de dimensiuni geografice şi de însemnătate morală şi materială foarte vaste. Acad. Răzvan Theodorescu precizează că se referă la ,,patronarea ortodoxiei sud-est europene şi orientale de către voievozii români, din secolul al XIV-lea începând – prin munteanul Vladislav I, ctitor şi protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, continuând în secolul al XV-lea cu Ştefan cel Mare şi Vlad Călugărul – sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf şi Vatopedi -, în secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, noul Solomon – ctitor şi donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai şi Ierusalim -, în secolul al XVII-lea cu Vasile Lupu, noul Justinian – protector şi arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Ierusalim, dar şi al comunităţii ortodoxe de la Lvov -, sau cu Constantin Brâncoveanu, noul Constantin, sprijinitor al bisericilor din Sinai, Antiohia, Alexandria şi Alep…’’
Patronajul cultural-artistic românesc, reiterează acad. Răzvan Theodorescu, constituie, în primul rând, o acţiune politică: ,,El se putea desluşi în ridicarea unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Balcani, ca şi în ajutorarea materială continuă a unor comunităţi din întregul Levant mediteranean, fiind o parte a acelui Bizanţ după Bizanţ pe care Nicolae Iorga l-a intuit magistral şi care însemna oarecum şi preluarea vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizantino-balcanică de către voievozii români’’.
În cazul lui Neagoe, noul Basarab, aura genezelor, adică dorinţa de a marca descinderea sa dintr-un neam dinastic ce dăduse ţării ctitorii importante, este perfect vizibilă încă de la debutul domniei, în 1512. ,,Legătura sa voită cu dinastia istorică a Ţării Româneşti – subliniază acad. Răzvan Theodorescu – se făcea exact în măsura în care domnul începea, foarte curând după urcarea sa în scaun, monumentul de anvergură sud-est europeană – Biserica Mănăstirii Argeşului, încheiată în 1517, lângă vechea reşedinţă de secol XIV a Basarabilor. (…) Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe Basarab aveau să fie zugrăviţi ,,programatic’’, la acelaşi început de secol XVI, primii voievozi ai Ţării Româneşti, vechii Basarabi, şi în tot acest spaţiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă necropolă voievodală, membrii familiei noului Basarab, raţiune pentru care această parte a lăcaşului avea să fie concepută într-o dezvoltare spaţială neobişnuită prin supralărgirea pronaosului şi dispunerea aici a unor coloane. Această concepţie de arhitectură va fi copiată ulterior în cazuri cu substrat ideologic similar’’. 
Promotor al sinergiei Ţării Româneşti, Balcanilor şi Mediteranei
Revenind la opera de bazileu şi voievod-ctitor a lui Neagoe Basarab, se cuvine să afirmăm cu toată convingerea că el a promovat sinergia Ţării Româneşti, a Dunării şi Mediteranei într-un proiect vast şi statornic de construire şi susţinere a bisericilor ortodoxe şi a sfintelor mănăstiri.
O demonstrează însăşi antrenarea de meşteri mari, calfe şi zidari, atât din Ţara Românească, dar mai ales din Transilvania, Veneţia, Elada, Armenia, Serbia şi Constantinopol, pentru construirea, în timp record, de numai cinci ani, a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş – apreciată, la momentul târnosirii sale, 15 august 1517, drept o minune a ortodoxiei Orientale.
Într-unul dintre primele sale eseuri publicate imediat după încheierea studiilor superioare, actualul Preafericit Părinte Patriarh  Daniel o descria astfel: „capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă resursele fără de sfârşit ale poporului nostru, eleganţa şi armonia, măiestria şi priceperea”.
Pornind de la modelul bizantin al Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş, ctitorie a strămoşilor săi Basarabi, Voievodul Neagoe purcede la zidirea unei alte capodopere în piatră: Catedrala din Târgovişte, a Mitropoliei Ungrovlahiei. Din nefericire, aceasta nu mai există în forma sa originară, din cauza nesăbuinţei arhitectului francez André Lecomte de Nöuy, care a culcat-o la pământ şi a înălţat alta, din temelii, din care spiritul epocii lui Neagoe Basarab a dispărut. Este doar una dintre crimele pe care acest francez, din ignoranţă crasă şi fără simţul valorilor reale ale trecutului, le-a comis împotriva patrimoniului eclezial românesc.
Ctitorii în Ţara Românească ale lui Neagoe Basarab sunt şi: Mănăstirea Snagov (înălţată aproape concomitent cu aceea de la Curtea de Argeş, între 1517-1521), Biserica „Sfântul Gheorghe Suseni” din Târgovişte, Schitul din Ostrovul Călimăneştilor, la care se adaugă acoperirea cu plumb a Bisericii de la Tismana, susţinerea financiară consecventă a sfintelor aşezăminte de cult de la: Corbii de Piatră, Gura Motrului, Bistriţa, Govora, Dealu, Cornet, Bolintin, Glavacioc, Cotmeana, Butoiu – Dâmboviţa, Vişina, Bălteni – Ilfov, Dobruşa, Cricov.
La anul 1515, a zidit, dincolo de Carpaţii Meridionali, în Transilvania, Biserica din Zărneşti şi a susţinut substanţial înălţarea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului.
Din scrierile lui Gavriil Protul reţinem un veritabil pomelnic al bisericilor miluite de Neagoe Basarab – în 31 de zone: „Să zicem denpreună toate (s. n.) câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tertuliia, în Sermie, în Lugodnie, în Petlangoniia, în Dalmaţiia şi în toate (s. n.) laturile de la Răserit pănă la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate (s. n.) sfintele biserici le hrănia şi multă milă pretutindenea da”.
În studiul Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Alexandru Briciu consemnează că, din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui Neagoe Basarab (adică 10-11 pe an), 50, adică mai mult de jumătate,  se referă la biserici. Iar dintre acestea, 34 – deci peste o treime – sunt acte de danie, care privesc fie întărirea unor danii mai vechi, fie repararea unor biserici.
Trei biserici ortodoxe de la sudul Dunării, acolo unde şi atunci, şi acum trăiau/ trăiesc viguroase comunităţi româneşti, au primit daniile voievodului-bazileu. E vorba de Tescaviţa, Cuşniţa şi Cuteasca.
În Siria, fortul din Ascalon îl întăreşte cu o culă bine înarmată. Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fosta capitală a Bizanţului,  îi dăruieşte, pe propria-i cheltuială, un nou acoperiş din plumb. Meteorele de pe Stânca Tesaliei, aşezămintele de pe Muntele Sinai şi din Ierusalim se bucură de acelaşi tratament generos.
Protosul athonit Gavriil se întreabă aproape retoric: „Ce vom mai înmulţi cuvintele, spuind toate mănăstirile pe rând ? Că toate (s. n.) mănăstirile den sfânt muntele Athosului le-au îmbogăţit cu bani, cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora”.
Stârnesc şi acum uimire daniile anuale în aspri (de argint) – 29.200 şi taleri de aur – 600 asigurate mânăstirilor de la Muntele Athos: Cutlumus, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar, Marea Lavră ş. a.   
Autorul primei capodopere a literaturii române
Analiza literară cea mai nuanţată a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie – alături de acelea ale lui Dan Zamfirescu şi Al. Piru - o datorăm regretatului Ion Rotaru, riguros critic şi istoric literar cu accentuat profil universitar, care consideră această carte de căpătâi drept „prima mare capodoperă a literaturii române, redactată iniţial în slavoneşte”, scrisă la Curtea de Argeş între anii 1512-1521.
Capitolul – de 13 pagini şi un sfert, pp. 77-90, format B4 – dedicat de Ion Rotaru acestui cap de pod al literaturii noastre, în primul volum din seria O istorie a literaturii române. De la origini până la Epoca Luminilor, serie reunită apoi într-o monumentală carte pe formatul celebrei Istorii... a lui G. Călinescu, pe care o şi depăşeşte din anumite puncte de vedere, este atât de convingător încât ne permitem să-l ilustrăm printr-o sintetizare extremă.
De reţinut că Ion Rotaru respectă, în documentare şi în structurarea materiei, toate criteriile impuse de G. Călinescu, extinse ulterior de discipolul acestuia, Al. Piru.
Prima remarcă este aceea că Învăţăturile... constituie o operă de uz didactic – ad usum Delphini -, care, deşi este foarte diferită, se aseamănă până la un punct cu Principele lui Nicollo Machiavelli, scris în aceeaşi perioadă. Amândouă pornesc de la modele bizantine foarte vechi, din secolele IX-XIV, toate având caracterul de enciclopedii de epocă.
Ion Rotaru precizează că părţi întinse ale capodoperei lui Neagoe Basarab, destul de singulară, misterioasă chiar până la un punct, „dezvoltă un misticism tipic medieval, rugăciuni nesfârşite, debitate parcă într-un fel de transă barocă”. Judecata de valoare a istoricului literar este exprimată fără echivoc: „Învăţăturile sunt tipice pentru mentalitatea evului de mijloc, într-un anume chip şi pentru spiritul românesc al timpului”.
Anticipând o anume direcţie a poeziei moderne din secolul al XX-lea, textul Învăţăturilor... „intră în cadenţe poematice, în frazări fastuoase, superioare mult altor scrieri vechi similare”. Din nou, judecata de valoare a lui Ion Rotaru este categorică : „Româneasca de aici este aproape perfectă, cu începuturi de întrepătrunderi dialectale, de sinteză a graiurilor din provincii”. Faptul denotă o profundă gândire şi rafinată simţire, semn al unei civilizaţii şi culturi remarcabile.
Fiorul liric, cuvintele-cheie, retorica subtilă, volutele incantatorii, cadenţele expresive „ne pot da o idee clară despre ceea ce s-a numit poezia-rugăciune, concept pur, contemplat în desfăşurări de propoziţii solemne”.
În rafinata sa analiză, Ion Rotaru include comparaţii cu generaţii de scriitori din veacurile următoare celui în care Neagoe Basarb a scris Învăţăturile..., punând în relief capacitatea de anticipare, din partea lui Neagoe Basarab, a mersului literaturii noastre naţionale şi rolul voievodului muntean de model şi deschizător de drumuri: „Fiorul liric, mult mai adânc aici decât în cazul chiar al unor Varlaam sau Antim (...), trimite insistent spre marea enigmă a sensului existenţei umane. Motivul antic al lui ubi sunt, filtrat de Ioan Hrisostomul, îl redescoperim exprimat în româneşte în forme cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în paginile lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir”.
Remarcând şi destulele pasaje epice – din apologuri, pilde-parabole -, istoricul literar reţine „un soi de epic descriptiv (...) pe care îl vom întâlni practicat sistematic, până la saţietate, de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, în alte scopuri însă, fără încrâncenările abisale de aici”.
Minuţia, acurateţea şi forţa imagistică a artistului cuvântului din Învăţăturile lui Neagoe... nu sunt atinse nici de Gavriil Protul, nici de zugravii de biserici care au exprimat, printr-o parabolă, o idee inspirată de Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.
Ion Rotaru consideră că maximumul de expresivitate în Învăţături îl constituie paginile conţinând elegiile-bocete când au îngropat a doua oară, în mănăstire la Argeş, oasele mume-sei, Doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi Doamnei Anghelinii... Istoricul literar evidenţiază că: „Este prima şi una dintre cele mai frumoase pagini de poezie în care se exprimă iubirea filială în arta cuvântului românesc. Puterea de sugestie şi cuprindere a imaginilor, directitatea şi omenescul lor (...), foarte personale, asemănătoare mult cu cele din O, mamă..., elegia funebră a lui Eminescu, sunt totul.”
,,Rafinament aristocratic şi de curte’’
Este dincolo de orice îndoială că o ştiinţă de carte cu totul aparte pentru acea vreme, dincolo de cea pur folclorică şi autohtonă, a influenţat şi a făcut să rodească pasaje de cea mai înaltă lirică, în autobocetul prin care Neagoe se adresează celor rămaşi în viaţă. Una dintre comparaţii, menţionează Ion Rotaru, cu totul surprinzătoare, imposibil de aflat în folclor, dovedeşte rafinament aristocratic şi de curte, peste marginile experienţei de obşte: „Că azi, feţii mei, vă despărţiţi de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei mării în adâncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite”. Experimentatul comentator formulează iarăşi o judecată de valoare tranşantă, apreciind că aici „sugestia de trecere în neant capătă o forţă şi originalitate în expresie neîntâlnite nicăieri altundeva”.
Al. Piru citează un pasaj consistent din rugăciunea lui Neagoe Basarab „la ieşirea sufletului”: „Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sunt feciorii şi fetele noastre? Unde este slava cea deşartă a lumii aceştiia şi bucuria ei? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sunt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul carele totdeauna veselea inima noastră? Unde sunt vioarele şi tobele şi surlele? Unde sunt caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite şi cu şale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt diadimele împărăteşti, care erau împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde sunt gurile hainelor împărăteşti ? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete?”
Preluat din Eclesiastul biblic şi din multe alte izvoare de omiletică bizantină, motivul baroc al fortunei labilis este adus de Neagoe Basarab în premieră absolută în literatura română. El va fi ilustrat mai târziu de Miron Costin, în poemul filozofic Viiaţa lumii, de Dimitrie Cantemir în Divanul... şi în Istoria ieroglifică, de mulţi alţii, până la marele Eminescu, cel din Memento mori sau Glossă.
Antim Ivireanul, de asemenea, este anticipat cu strălucire în această primă capodoperă românească, unde aflăm elogiul Fecioarei de o mare frumuseţe poetică, adevărat Ave Maria.
Precursor al lui Cantemir, Eminescu, Blaga, Rădulescu-Motru, D. D. Roşca
Analizând partea pur didactică, direct practică a Învăţăturilor…, istoricul literar glosează astfel: „Contrastul dintre partea lirico-teoretică, propovăduind deşertăciunea lumii şi chipul cum se poate câştiga împărăţia cerurilor prin viaţa ascetică, prin renunţarea la toate bunurile pământeşti, prin posturi şi rugăciuni necurmate, şi partea pur practică a scrierii, nu surprinde deloc pe cunoscătorul fenomenului cultural românesc, prin ceea ce ar putea numi filozofia teoretică şi filozofia practică, aşa cum o aflăm configurată în poezia noastră populară, începând cu balada Mioriţa (şi, istoriceşte, mai de devreme, poate, cu zamolxianismul dacic al dispreţului faţă de viaţa pământească şi al sfidării morţii, alături de tăria în lupta pentru apărarea ţării de invazii străine), cu operele unor Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, până la I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi mai cu seamă Eminescu; până, în fine, la filozofia unor Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru sau D. D. Roşca, cu necesara observare a tuturor nuanţelor şi împrejurărilor cu care, în diferite epoci, aceste manifestări ale spiritului naţional s-au produs de-a lungul istoriei”.  (Ibid., p. 87)
De mare interes, în pagini memorabile, sunt trecute în revistă o multitudine de sfaturi, pentru fiul Theodosie, privind, spre exemplificare, comportamentul domnitorului, care trebuie să fie, în toate împrejurările exemplar, ritualul primirii solilor, organizarea armatei, tactica războaielor şi mijloacele prin care se poate obţine şi menţine pacea (capitol studiat de Nicolae Bălcescu înainte de a scrie Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul).
Despre unul dinre sfaturile date de Neagoe Basarab, care dispunea de experienţă militară şi războinică apreciabilă, Ion Rotaru apreciază că: „ar putea foarte bine să fie dat mai cu seamă de un general de armate cum fusese Ştefan cel Mare”.
Merită reţinută, evident,  judecata de valoare exprimată de istoricul literar în finalul capitolului, conform căreia atât versiunea românească, dar şi cea slavonă originară, de neînlocuit, „participă la istoria culturii şi literaturii noastre naţionale şi mărturisesc despre o epocă de mare înflorire a lor, de la începutul secolului al XVI-lea până în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Ceea ce şi explică interesul manifestat astăzi, ca şi la 1848, faţă de capodopera Învăţăturile lui Neagoe Basarab... „de istoricii, filologii şi mai toţi cărturarii interesaţi de evoluţia spiritului naţional de-a lungul veacurilor, cristalizat magistral în această capodoperă”. 
La rândul său, Al. Piru reţine, în finalul capitolului său despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că – faţă de turci -  domnitorul recomandă atitudinea şoimului, care, netemându-se de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar, dacă duşmanii vor cu tot dinadinsul război, numărul lor oricât de mare nu trebuie să ne înspăimânte. Istoricul literar apreciază la Neagoe Basarab ,,îndemânarea elocvenţei, cadenţa de mare vibraţie retorică, mai ales când vorbeşte (după Ioan Zlataust) despre fragilitatea vieţii întreruptă de moarte’’, pentru a puncta apoi: ,,Patetică este plângerea morţii fiului Petre, cea mai mişcătoare pagină elegiacă din literatura română în limba slavonă’’ (s. n.)
Ca niciodată la Al. Piru, ultimul paragraf lasă să se întrezărească, dincolo de sinteza exemplară, o undă de vibraţie umană aparte, poate chiar o anume înduioşare faţă de destinul în postumitate al operei marelui voievod-ctitor: ,,Neagoe Basarab a murit în ziua de 15 septembrie 1521. Theodosie, care i-a urmat la tron, a domnit mai puţin de patru luni şi a murit la Constantinopol. Alţi doi fraţi, Petru şi Ion, şi o fată, Anghelina, muriseră înainte, iar Stana şi Ruxandra au devenit soţiile lui Ştefăniţă al Moldovei şi respectiv Radu de la Afumaţi. Ca în legenda meşterului Manole, pierit după zidirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi-au nimicit autorul, ajungând a fi socotite (pe nedrept) o scriere pseudo-epigrafă, anonimă’’. (Op. cit., pp.35-36)
Punte între Europa postbizantină şi Europa occidentală
Referindu-se la rolul neamului nostru în Europa bizantină şi post-bizantină, reputatul istoric literar Dan Zamfirescu punctează decisiv: „Românii au sporit această avere, creând în limba de cultură a întregului Răsărit, deci pe terenul însuşi al celor cu multe sute de ani în avans, o capodoperă istoriografică – Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, una hagiografică – Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Suceava – şi cea mai voluminoasă operă unitară scrisă vreodată în limba de cultură a lui Chiril şi Metodie: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. (Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006, pp. 31-32)
Continuându-şi cu fervoare cuceritoarea demonstraţie, avizatul editor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (împreună cu Florica Moisil) şi al unei fundamentale antologii de literatură română veche (în colaborare cu G. Mihăilă) susţine, cu autoritatea-i recunoscută, că, privit din avion, peisajul cultural european rezervă culturii române un loc cu totul special: „...ea ne apare ca singura cultură ce respiră, încă de la început, cu ambii plămâni. Este o cultură pe care mi-am permis să o definesc în 1973 drept „sinteză europeană”, dând astfel cu anticipaţie răspunsul cerut recent de un confrate occidental scriitorului Nicolae Breban: Să-mi defineşti cultura română numai în două cuvinte”.
Cu deplin temei, Dan Zamfirescu afirmă că, aici, la noi, Europa bizantină şi Europa occidentală de tradiţie catolică şi limbă latină „nu numai că s-au întâlnit pe un fel de punte între Orient şi Occident, într-un loc de răscruce de civilizaţii, ci au conlucrat necontenit spre a configura identitatea unei civilizaţii şi unui spirit ce ocupă un loc inconfundabil în ansamblul civilizaţiei europene”. (Ibid., p. 33)
Într-un paragraf memorabil, redutabilul cercetător – care are o licenţă în teologie cu teza Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice (scrisă în 1956 şi publicată abia în 1992) şi un doctorat în filologie, susţinut cu Dan Simonescu, cu teza Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate (Ed. Minerva, 1973) – conturează un original portret al domnitorului muntean: „Neagoe Basarab, acest împărat postbizantin, ocrotitor al întregii Ortodoxii, nu se sfieşte să trimită soli cu scrisori la Papa Leon al X-lea, protectorul lui Rafael. El se interesează de raţiunile urii dintre grecii ortodocşi şi catolicii apuseni, primind răspuns de la Manuil din Corint, dar nu se lasă impresionat şi în Târgoviştea sa adăposteşte o mănăstire franciscană, de unde află despre cultul rănilor Domnului. Cu această pietate franciscană ne întâlnim în Învăţături, altfel cea mai isihastă carte a culturii române”.
Efigii în bronz
În final, reiterăm, preluând din Scrisoarea... Î. P. S. Calinic, doar câteva dintre sintagmele – adevărate efigii în bronz – cu care Neagoe Basarab a fost pus în lumina eternităţii: „Domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul” îl proslăveşte Nicolae Iorga; „unul din cei mai culţi domni ai noştri din vechime” – îl descrie Ion Bogdan; „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof” – îl consideră enciclopedistul de talie mondială Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Pentru ca, mai aproape de noi, în 1981, Mitropolitul Antonie Plămădeală să-i creioneze un cuprinzător portret, din care spicuim: „Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat, în Învăţături..., ca şi în catedrală, o sinteză românească originală între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat”.
Respectând structurile canonice, asceza şi toate rigorile isihasmului, Neagoe Basarab a cucerit armonia – cu Dumnezeu şi cu neamul său, cu obârşiile daco-romane, cu spiritul românesc al înaintaşilor săi, de la Basarab I până la Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare – supranumit de occidentali Atletul lui Hristos - şi Radu cel Mare, înrâurind vocaţia unor magnifici urmaşi vestiţi în Europa, în lume: Mihai Viteazul – Restitutor Daciae; Constantin Brâncoveanu – Martirul Ortodoxiei, făurarul primului stil arhitectonic naţional, care-i şi poartă numele; Mihai Eminescu – Românul Absolut; Constantin Brâncuşi – Cioplitorul de lumină, de porţi româneşti şi de infinire în sculptura mondială, pe care a întors-o la Esenţe, la izvoarele primordiale, pe cât de româneşti, pe atât de universale, definit de experţi din străinătate drept Al Treilea Dumnezeu al lumii artistice, după Dumnezeu-Shakespeare şi Dumnezeu-Beethoven; George Enescu – Chintesenţa melosului românesc ridicat la rangul suprem de Muzică-Bucurie, Muzică-Imn de slavă lui Dumnezeu înveşnicit în vibranta Biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş.
Neagoe Basarab a anticipat, parcă, viziunea de peste veacuri a unui alt erudit, Timotei Cipariu (cleric greco-catolic, paşoptist, fondator al Academiei Române) conform căreia: „Acolo unde politicul dezbină, cultura uneşte”.
Prin numeroasele şi excepţionalele sale fapte culturale, Neagoe Basarab a unit destinul neamului românesc cu acela al Europei din epoca sa, dar şi cu acela al Europei din secolele ce i-au urmat.
Tocmai de aceea, acum, în zorii mileniului al treilea, episcopul catolic Josef Hommayer, acreditat pe lângă Uniunea Europeană, mărturisea anii trecuţi, după o vizită în ţara noastră, cucerit de căldura şi evlavia românilor: „Inima Europei, acum am găsit-o, aici, la Bucureşti”. Este o realitate care nu ar fi fost posibilă fără lucrarea plină de har a Voievodului Neagoe Basarab, de acum 500 de ani.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii !
Simona-Ştefania Lupescu şi Dan Lupescu (Craiova)

P. S.: Vă propun un salt cuantic, pe deplin întemeiat: fără aprofundarea vastei opere a lui Neagoe Basarab –-, Î. P. S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, nu l-ar fi des-tăinuit în profunzime pe Constantin Brâncuşi. Nu l-ar fi desghiocat din halourile de taine succesive în care este înveşmântat, precum ceapa miraculoasă în zeci de cămăşi mătăsoase. Şi, desigur, nu ar fi devenit un veritabil hermeneut al creaţiei de geniu a Titanului din Hobiţa – purtător, împreună cu Eminescu, Enescu, Eliade, Coandă, Babeş, Gogu Constantinescu, al praporilor spiritului românesc. Spirit european, prin excelenţă, fără de care bătrânul continent ar fi cu mult, mult mai sărac. În toate sărac şi, mai ales, cu Duhul.


FANTASTICUL ŞI OBSESIA IREALULUI

Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:

1)Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;
2)Producţiile romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului, aventurii şi antiteticului;
3)Romanticii de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe, Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică.
Fără-ndoială că pentru scopul propus în această scriere, cel mai reprezentativ romantic mi se pare a fi Edgar Allan Poe (1809-1849) . Influenţat de literatura gotică engleză, care, începând cu romanele de groază ale Annei Radcliffe, se delecta cu senzaţionalul redat în scene încărcate de mister şi coşmar, de asemenea influenţat de romantismul tenebros german şi, nu în ultimul rând, de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, unde şi-a petrecut copilăria, E.A.Poe a cultivat cu o măiestrie nemaiîntâlnită până la el, atât suspansul de factură poliţistă (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată), cât şi misterul avântat spre coşmar şi groază, pe direcţia celor „patru s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral (Metzengerstein, Masca morţii roşii, Hruba şi pendulul, Prăbuşirea casei Usher, Inima care-şi spune taina).
Dar dintre toate scrierile lui Poe, în care marele romantic american cultivă misterul în evoluția sa spre halucinant, nici una dintre ele nu poate să rivalizeze cu suprema măiestrie atinsă de Prăbușirea casei Usher pe direcția celor „patru s”, acțiunea încheindu-se cu prăbușirea în eleșteu a sfărâmăturilor casei Usher, luminate de „luna plină care apunea roșie ca sângele”, după ce Roderick Usher, ultimul proprietar al acestui „lăcaș al tristeții” și „victimă a groazei anticipate”, moare atunci când cadavrul surorii sale, lady Madeline, se prăbușește peste el.
Demonologia și oniricul sunt alte două direcții predilecte ale romanticilor, unde Poe și-a dovedit cu prisosință colosala sa înzestrare, atât în proză cât și în poezie. Astfel, dacă în savuroasa povestire Bon-Bon asistăm la întâlnirea dintre filosoful birtaș Pierre Bon-Bon și diavolul gentleman, întâlnire care, cu diferențele de rigoare privind conținutul conversației și consecințele vizitei întreprinse de Necuratul, ne duc cu gândul la memorabila întâlnire dintre Ivan Karamazov și demon, visul devine un motiv statornic în poezie (Un vis dintr-un vis, Un vis, Tărâm de vis), iar în proză (Îngropat de viu) o sursă de coșmaruri și suferințe dilatate până la absurd, atunci când visele își trag seva din lecturile despre morți aparente și sunt întreținute de-o imaginație maladivă.
Așa cum s-a întâmplat și cu alți artiști romantici, pentru Edgar Allan Poe viața a fost extrem de zgârcită. Zgârcită în ceea ce privește liniștea și fericirea, dar foarte generoasă în ceea ce privește eșecurile și încercările dureroase (moartea mamei și soției). Indiscutabil că în această suită de experiențe amare trebuie căutată setea lui Poe de macabru și fascinația exercitată asupra lui de moarte, fie atunci când moartea pătrunde și face ravagii în locuri considerate inexpugnabile de către organizatori (Masca morții roșii), fie în stare de transă sau moarte aparentă, fie în procesul de descompunere al domnului Valdemar, pe corpul căruia se experimentează înfricoșătoarele procedee ale mesmerismului, magnetismul de natură animală.
Căci e un lucru știut că Edgar Allan Poe s-a arătat foarte interesat de cele mai năstrușnice invenții ale timpului, precum călătoriile cu balonul, ori ingenioasa șarlatanie cu jucătorul „programat” de șah, și că pe linia ascendentă a tradiției anglo-saxone, el și-a pus fantezia la treabă pentru a construi un fabulos sistem spațio-temporal, care să-i permită explorarea Cosmosului până la Lună și retur (Hans Phall), respectiv călătorii cu un vas-fantomă (Manuscris găsit într-o sticlă – povestire inspirată de Coleridge), ba chiar până în străfundul oceanului (O pogorâre în Maelström), fantastica experiență trăită de marinarul scăpat ca prin minune din infernul lichid.
Toate astea explică îndeajuns enormul respect arătat operei lui Poe de către ilustrul nostru compatriot I.L.Caragiale, care chiar a tradus din franceză Balerca de Amontillado, precum și consistenta influență exercitată de marele romantic american asupra clasicului român, atât în ceea ce privește procesele psihice în marșul lor de la obsesii până la crimă (Inima care-și spune taina, Pisica neagră), cât și în studiul efectiv al comportamentului nebunilor în acel sanatoriu unde bolnavii reușesc să-i pună la popreală pe paznici și sanitari (Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană).
Ca o concluzie generală, trebuie să subliniem ba umanismul și sensul etic al unora dintre scrierile lui Poe pe direcția restabilirii adevărului (Tu ești ucigașul!) ori al răzbunării (Balerca de Amontillado, Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți), ba umorul suculent al autorului și grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb putința răsturnării valorilor în lume, binele fiind îngenuncheat de răul biruitor.
N.B.Este cât se poate de evidentă influența decisivă a lui Poe asupra literaturii americane. Practic, literatura nord-americană a demarat cu acest mare și complex artist!
O influență însemnată, deși nu la fel de categorică, a exercitat E.A.Poe în literatura anglo-saxonă, mai exact în întreaga literatură universală, căci noua modalitate a simțirii moderne, începută în Europa de simboliști, purcede din opera acestui genial nedreptățit de soartă și semeni.
Dincolo de înnoirile impuse în tehnica de analiză, investigație psihologică și în cea de cultivare a senzaționalului, opera lui Edgar Allan Poe a contribuit la identificarea și afirmarea a trei noi falange în literatura universală:
a)Literatura de aventură și anticipație, care, continuând superbele fantezii ale lui Rabelais și J.Swift, a cunoscut mai apoi realizări de prestigiu prin Samuel Butler (Erewhon și Întoarcerea din Erewhon), Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, Copiii căpitanului Grant etc.), Hermann Melville (Moby Dick), Robert Luis Stevenson (Comoara din insulă), Herbert George Wells (Omul invizibil, Primii oameni în lună, Mașina timpului etc.), W.Wilkie Collins (Piatra lunei), Pierre Boulle (Planeta maimuțelor);
b)Literatura de investigație psihologică, cu uriașul ei salt datorat lui F.M.Dostoievski, iar în secolul XX cu remarcabila contribuție a lui Franz Kafka, Marcel Proust, Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf;
c)Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret.

George Petrovai (Sighetul Marmaţiei – Maramureş)


SEBESUL DE SUS – MIT “ONKEL MITICA” DURCHS LAND DER ERINNERUNGEN / UBERSETZUNG AUS DEM RUMANISCHEN VON GABRIELA CALUTIU SONNENBERG

Motto:„Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang. Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.” Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”

 63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebeşul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebeş in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute
Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitică” lange Zeit unterhalten. Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.
Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”
 In Sebeşul de Sus gab es keine Siebenbürger Sachsen und auch keine Ungarn. Die Härte des Lebens am Fuße der Karpaten hielt viele davon ab, sich in der Gegend niederzulassen. Nichtdestotrotz weist die Bauart der Häuser einen gewissen Einfluss des deutschen architektonischen Stils auf. In Talmesch (rumänisch Tălmaciu) - ein naheliegender, größerer Ort - gab es jede Menge Sachsen. Für einige hatte Onkel Mitică´s Vater ein paar Häuser errichtet. Zusammen mit seinem Bruder, Ion Sinu hatte er auch das Kulturheim im eigenen Dorf gebaut. Die Dachziegel kamen aus der kleinen Ziegelfabrik, die von seinem Großvater mütterlichereits, Ion Stănilă, genannt Der Ziegler, betrieben wurde.
 Onkel Niculiţă, der väterliche Großvater war genau das Gegenteil seines mütterlichen Opas: weise und großzügig schenkte er allen Leuten seine Achtung und half gern vielen Mittbürgern in Not. „Sogar die Sachsen hoben ihren Hut vor ihm”. Onkel Niculiţă´s Ehefrau kam aus Talmesch, eine geborene Ritivoi. Sie stammte aus derselben Familie wie Ion Ritivoi, der, laut Mitică, wahrscheinlich der fleißigste Mensch der Welt war. Auch dieser hatte einige Jahre im Ausland verbracht um Geld für seine Familie zu verdienen, kehrte jedoch irgendwann zurück. Die Familie Ritovoi besaß ein besonders großes Haus in Talmesch, welches später nationalisiert und in ein Schulinternat umgewandelt wurde.
Um dieselbe Zeit war Sebeşul de Sus eine selbständige Gemeinde, geführt von einem Bürgermeister, der als Birău bezeichnet wurde; sein Stellvertretender war ein Pristav, heute würde man Vize dazu sagen. Für die ungestörte nächtliche Ruhe sorgte ein Boactăr, wärend die Wache über die Felder von einem Vornic übernommen wurde. Der Pârgar war zuständig für die Überbringung der Nachrichten; er übte sein Metier mit Hilfe einer Trommel, aus dessen Schläge jeder Versammlung auf dem Dorfplatz voraus gingen. Für die Niederkunft, zum Zähne ziehen und um Krankheiten zu besprechen gab es die Hebamme (rumänisch Moaşa). Man verfügte sogar über einen eigenen Purcar (Schweinezüchter) und einen Căprar, der auf die Ziegen aufpasste (Capra heißt auf rumänisch Ziege)!
Der Bürgermeister war der führende „Haushälter” im Dorf. Onkel Mitică Sinu erwähnte einen Ioan Manduc, der das Amt des Bürgermeisters 30 Jahre lang ausgeübt haben soll. Er war einer der meistgeachteten Bürgermeister der Gegend. Mit tadellosem Organisationstalent hatte er eine Menge Wissen von den siebenbürger Sachsen übernommen und konnte die Dorfbewohner wunderbar motivieren. „Er schämte sich nicht zuzugeben, dass er die Kunst des Haushaltens bei den Sachsen gelernt hatte" – erzählt der 56 jährige Marius Traian Dumitru aus Hermannstadt, Manduc´s Enkel.
Der gemeinschaftliche Boden wurde mit Hingabe und Ernsthaftigkeit sorgfältig verwaltet. Alle lebten in Frieden miteinander und bearbeiteten gemeinsam den kargen Boden, unter nicht gerade günstigen klimatischen Bedingungen. Sie züchteten Vieh, aber sie waren auch gute Handwerker. Die Varniţă (rum. Var bedeutet Kalk) erzeugte den nötigen Kalk für die Wände und Maurerarbeiten. Dazu verfügten sie noch über die bereits erwähnte Ziegelfabrik des Großvaters, dann das Mahlwerk (rum. Piua), dessen Aufgabe sowohl das Getreidemahlen wie auch die Ölgewinnung war. In der Wachswerkstatt wurde Bienenwachs geschmolzen und zu Kerzen verarbeitet. Das steinerne Mühlrad diente der Erzeugung von Essig und Apfelsaft. Auf ewig den alten Traditionen des Hermannstädter Randgebiets getreu, fehlte es ihnen an nichts Überlebenswichtigem!
Nachdem die Kommunisten die Staatsmacht an sich gerissen hatten, galt der Ort nicht mehr als eigenständige Gemeinde; er wurde als einfaches Dorf in die benachbarte Gemeinde Racoviţă eingegliedert. Nun hatten die Sebeşer keinen eigenen Bürgermeister mehr und mussten für jedes klitzekleine Verwaltungspapier einen Ausflug in der Nachbarschaft auf sich nehmen.
Die Bewohner dieser zwei Dörfer - Sebeş und Racoviţă - hatten ohnehin kein gutes Verhältnis miteinander. Schon seit ungewisser Zeit herrschte dicke Luft, angeblich aufgrund einiger Taten der Racoviceni, die jedoch im Laufe der Jahre von Allen vergessen wurden. Laut Onkel Mitică „waren die Racoviceni für uns so etwas wie die Russen für die Rumänen. Sie kamen, holzten den Wald ab, nahmen die Steine aus dem Flussbett und fuhren dann wieder weg!”
Da gibt es noch eine alte Geschichte, an die sich Onkel Mitică erinnert. Opa Niculiţă hatte ihm von einer Frau erzählt, die die Ohrläppchen ihrer Tochter durchbohren ließ, um ihr Ohrringe anzustecken. Üblicherweise zog man einen seidenen Faden durch die Löcher, um zu verhindern dass diese sich wieder schlossen; man hing auch einen kleinen Wachsklumpen daran, um sie zu beschweren. Da aber die genannte Frau gerade in diesem Augenblick kein Wachs zur Hand hatte, nahm sie einfach ein Stück Polenta. Die Racoviceni dachten sich ein spöttisches Lied dazu aus, sehr zum Leidwesen der Sebeşeni : Iese Buha din colibă / Cu cercei de mămăligă... („Kriecht die Eule aus dem Nestchen/ Mit Polenta an den Läppchen...”). In Sachen Humor ist der Folklore unübertroffen! Ob fröhlich oder traurig, für ein Gedicht waren sich den Leute nie zu schade.
Wann immer er mit dem Dorfleben anfängt, streut Onkel Mitică eine bunte Mischung lokaler Sprüche und ehemaliger Redewendungen ins Gespräch ein. Auch die Bräuche und Traditionen kommen nicht zu kurz. Als wahre Speicher unserer spirituellen Identität werden sie wohl von keinem von uns jemals vergessen werden.
Volksfeste und -bräuche aus Sebeşul de Sus
Als begeisterte Anhänger volkstümlicher Bräuche, die in dieser Gegend Rumäniens durchaus verbreitet waren, hielten die Bewohner von Sebeşul de Sus große Stücke auf das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren. Möglicherweise trug auch die Abgeschiedenheit dieses schwer auffindbaren Ortes, verborgen im Schoße des majestätischen Berges Suru (der Schimmel), zur Erhaltung genannter Traditionen bei. Wie dem auch sei, Anfang des zwanzigsten Jahrhunderts war das Pflegen bestimmter Bräuche und Feste nach einem ganz bestimmten Muster eine Sselbstverständlichkeit.
 Wenngleich auch heute einige dieser Gepflogenheiten am Leben erhalten werden, die Pracht und Schönheit jener guten alten Zeiten, als Dumitru Sinu noch ein Kind war ist nicht mehr im gleichen Maße vorhanden. Im Alter von 85 Jahren erinnert er sich noch mit großer Freude an die Volks- und Religionsfeste des damaligen Sebeş. Jedes einzelne davon wird von ihm vorgetragen, als ob er aus einem Buch vorlese. Das ganze lebendige Treiben erwacht geradezu bildlich vor seinen Augen.
Palmsonntag
„Unter Leitung unseres Popen (sein Name war Tatu), seiner Gattin, und unseres Lehrers Stoia bildeten wir Kinder am Palmsonntag eine Prozession. In den Händen zarte Ruten, aus Trauerweide geschnitten, gingen wir zum Dorfeingang; der Pope und der Lehrer führten die Kolonne an, die Frau des Popen kam hinterher. Wir sangen: Sehet, die wärmenden Tage/ folgen dem eisigen Sturm./ Die Sonne des Palsonntags komme/ der Palmsonntag strahle darum./ Die Lerchen erfüllen den Himmel/ und Jesus mit seinem Gefolge/ bringt Liebe und Sanftmut vorbei./ Durch sein Gewand auf dem Boden/ den wahren Weg kündigt er an. Am frühen Morgen des Palmsonntags, um 6 Uhr, ging Popa Tatu in die Kirche und richtete an die heilige Maria ein eigens dafür gedachtes Gebet um die Vergebung aller Sünden der Dorfbewohner zu erreichen. Nach der heiligen Messe nahm jeder eine heilige Weidenrute mit nach Hause. Es galt als Vorschrift, dass man am Palmsonntag unter anderen auch Fisch zu Mittag essen musste.
Vor Ostern, während der heiligen Fastenzeit, gab es bestimmte Regeln, die beachtet werden mussten: gleich bei der Beichte brachte man zwei oder vier Eier mit (besonders ältere Leute und Frauen taten das). In der Woche zwischen Palmsonntag und Ostern sammelte sich das ganze Dorf täglich in der Kirche, jeder musste in die Beichte gehen und jeder bekam die heilige Weihe. Die Karwoche, war als Reinigungswoche der Ordnung gewidmet. Ähnlich einer schönen Frau, putzte sich die Kirche heraus und schmückte sich mit den schönsten Kleidern, um Ostern entgegen zu schauen. Dasselbe galt für jedes einzelne Haus im Dorf. Am Gründonnerstag wurde die heilige Messe der 12 Evangelien abgehalten. Speziell am Karfreitag war das Fasten extrem streng. Auf diese Weise, innerlich und äußerlich gereinigt, erwartete die Sebeşer das Fest der Wiedergeburt.
Das heilige Osterfest
Wer einmal die Nacht der Wiedergeburt in Sebeş erlebt hat, konnte das niemals vergessen: schon außerhalb des Dorfes vernahm man das Glockenläuten und das rhythmische, rituelle Schlagen der Toaca (eine Art Holzbrett, ein Aufruf zur Aufmerksamkeit). Mit donnernder Stimme rief der Pope: Ihr Herren, öffnet die Tore des Himmels und lasset Seine Heilige Hoheit eintreten! Gefolgt von Kommt und nehmt Euch das Licht! Nachdem er den Altar erreichte, wand er sich zur Gemeinde: Freut Euch alle, die Ihr gefastet habt und auch die, die es nicht haben! Dann ging jeder mit seinem Kelch nach vorne, nahm sich vom heiligen, im Wein getränktes Wafer etwas mit, deckte es mit einem sauberen, handbestickten Tuch ab und trug es nach Hause...
Währenddessen sangen der Chor und die Gemeinde Christus ist aufgewacht! Onkel Mitică erinnert sich an ein paar unglaublich schöne Stimmen aus seinem Dorf, die von Vasile Nicula oder die des Vasile Bădilă.
Der Frühling brachte immer das Fest des Heiligen Gheorghe mit sich. Da sammelten sich die noch ledigen Söhne des Dorfes und flochten Kronen aus Tannenzweigen. Diese hängten sie an die Tore der Häuser, wo Mädchen wohnten, die gerade mit dem Schulabschluss fertig waren. Dies war ein Zeichen: sie planten, am Abend nochmal vorbeizukommen, um die Mädchen mit Wasser zu bespritzen (verspricht Reichtum im Leben).
Es folgten die Pfingsten. Zu dieser Gelegenheit hielt man im Anschluss an die übliche Sonntagsmesse eine zusätzliche Predigt. Darin bat man um eine heile Rückkehr der Hirten und Schafsherden aus den Bergen. Zwischen Ostern und Pfingsten feierte man das Fest des Maßes. Hiermit verabschiedete man sich feierlich von den Schafherden, die von nun an zu den Almen in den Bergen getrieben wurden. Auch wurde mit jedem Schafbesitzer die genaue Menge an Milch abgemessen, die ihm weiterhin im Herbst zustehen würde. Die Berge und die ganzen Täler der Umgebung hallten, wenn der große Tisch festlich gedeckt war und die anmutigen Tänzer eifrig ihre Schritte vorführten! „Wie könnte man nur so etwas jemals vergessen?”, fragt mich Onkel Mitică und lächelt.                            
Weihnachten
„Zu Weihnachten waren wir Kinder und Jugendliche die glücklichsten von Allen”, erzählt Dumitru Sinu. Am Weihnachtsabend versammelten wir uns am Dorfeingang und übten schon die Weihnachtslieder. Diejenigen, die im unteren Teil des Dorfes wohnten, übernachteten bei Gheorghe oder bei Dumitru. Die „Mittleren” quartierten sich bei Vasile oder Aurel ein, und die aus dem oberen Teil bei Bucurenciu. Pro Haus sammelten sich etwa zehn bis fünfzehn Kinder.
Um vier Uhr in der Früh, am Weihnachtstag, band jeder seine Stofftasche an einem Stock, schulterte sie und ging aus dem Haus, um an den Türen der Dorfbewohner die Geburt Christi anzukündigen. Jeder tat sein Bestes und sang nach Kräften Deine Geburt, Jesus Christ oder Heilige Maria, Du Unbefleckte, denn wir wussten dass die Mühe sich lohnen würde: man gab uns Äpfel – genannt Roşcove (die Rötlichen), Birnen und Nüsse,
2-3 Stück Würfelzucker, Trockenobst. Manch einer gab uns sogar 2-3 Heller. Wir wussten, dass es sich sowohl bei Toma Tomiţii, wie auch bei den Maniocs nicht lohnte vorbeizuschauen, denn entweder hielten sie ihre Tore verschlossen, oder gaben uns bloß ein Stück Kohle.
Wenn wir mit Singen fertig waren, ging einer von uns ins Haus und grüßte artig. Sobald alle Häuser aus unserm „Revier“ fertig abgeklappert waren, machten wir uns auf dem Weg nach Hause. Du hättest uns sehen sollen, wie wir beim Geschenke auspacken jubelten! Außer uns vor Freude steckten wir die ganze Familie an; die freute sich mit, sozusagen über unsere Freude.”
Ähnlich wie vielerorts in Siebenbürgen (rumänisch Transilvania) gingen am Weihnachtsabend die heiratsfähigen Jugendlichen von Tür zu Tür und sangen ihre Weihnachtslieder. Die Gastgeber bereiteten für sie ein geflochtenes Rosinenbrot, geräucherte Würste und Katenschinken vor. Manchmal gaben sie ihnen auch Geld. Wenn Mädchen im Haus wohnten spielte die Musik ein paar Tanzlieder extra dazu und man blieb halt ein bisschen länger. Die üblichsten Weihnachtslieder waren der Viflaimul und der Irod.
Die Jugendbande traf sich in den Weihnachtstagen in einem der größeren Häuser, aß und trank von den geschenkten Vorräten und feierte mit Gesang und Tanz die ganze Zeit über. Oft wurde die Nacht zum Tage gemacht. Die Gruppe wurde von einem eigenen Birău und Pristav geführt, die für die Organisation zuständig waren. Der Wein kam aus der Târnave Gegend (auf Deutsch Scharosch), die Lebensmittel aus dem Dorf. Die Mädchen bereiteten das Essen vor. So konnten die Jungen beobachten, welche von den Mädels sich am besten als Braut eignete. Jeder junge Mann hatte drei Holzspieße mit seinem Namen drauf. Einer davon war für Schnaps, der andere für Wein und der dritte für Bier. Mit Strichen auf den Spießen hielt man die Rechnung fest. Erst später, zum Heiligen Johann bezahlten sie für den Verzehr...
„Die Weihnachtsstimmung, die einmalige Atmosphäre die um diese Zeit das Dorf Sebeşul de Sus umgab, all diese Bräuche und Traditionen, alleine der Geruch nach Sarmale (Krautwickel), Räucher- oder Leberwurst, sowie die Aromen des hausgebackenen Kuchens, all dies sind Sachen die ich niemals vergessen werde“ – erzählt Onkel Mitică.
Er hat mir noch vieles über das Dorf mitgeteilt, doch ich bin sicher, dass es noch jede Menge Dinge gibt, die erwähnenswert wären. Er weckte bei mir die Neugier. Ich begann mich für Sebeşul de Sus zu interessieren und hoffte auf eine Begegnung mit dem rumänischen Dorf von heute, mitten im dritten Millennium. Mich reizte der Vergleich mit Onkel Mitică´s Erinnerungen. Dumitru Sinu schien ein seltener Zeitgenosse aus dem letzten Jahrhundert zu sein, dessen Spuren ich unbedingt erkunden musste.
Sebeşul de Sus heute – mitten im Sommer 2011
Ich konnte der Versuchung nicht widerstehen, das Dorf Sebeşul de Sus näher kennenzulernen. Die Reise in Mitică Sinu´s Heimatdorf blieb keineswegs ein Traum von mir, wenngleich ich nicht persönlich dahin reisen konnte, sondern ein befreundeter Reporter. Es war der Sommer 2011.
Sebeşul de Sus ist nicht nur ein ruhiger Ort auf Erden, sondern auch ein äußerst gastfreundlicher. Im reinsten Sinne ist es ein typisch rumänisches Dorf, seit Ewigkeiten lediglich von Rumänen bewohnt. Es gab hier praktisch keine Einflüsse von außen, keinerlei Wirkung anderer Kulturen und Volksgruppen, die in Siebenbürgen durchaus zu Hause sind (insbesondere Deutsche, Ungaren, Szekler).
Ende des Zweiten Weltkrieges gab es eine große Auswanderungswelle, die auch diesem Ort einen beträchtlichen Bevölkerungsschwund bescherte. Über ein Viertel der Dorfbewohner verließ das Land. Die Daheimgebliebenen verstanden es gut, die über Generationen vermittelte Lebensart weiter zu pflegen. Die Schönheit und Natürlichkeit des Lebens am Fuße des mächtigen Berges Suru wurde wie selbstverständlich geschätzt und erhalten, trotz aller wirtschaftlichen, sozialen und politischen Widrigkeiten, die Rumänien wie ein Fluch immer wieder heimsuchten. Sie überstanden die Nationalisierung, die Kollektivierung und die Genossenschaften. In den letzten 21 Jahren erlebten sie eine Form des Kapitalismus, die in Rumänien seltsame Blüten trägt, „ein Hurdu-Burdu-Kapitalismus“, wie Iustina Cercel – eine verschmitzte Nachbarin – das Ganze spöttisch bezeichnet.
Zwischen Friedhof, wo das Dorf beginnt und dem anderen Ende leben 312 Familien; dazu gesellen sich weitere 38, die am Wald zu Hause sind und etwa 20-25 Zigeunerfamilien, die ihre Häuser auf gekauften Grundstücken gebaut haben. Diese führen ihr eigenes, ungestörtes Leben und mischen sich nicht in den Angelegenheiten anderer Dorfbewohner ein. Hauptsächlich beschäftigen sie sich mit Waldfrüchte- und Pilze sammeln, sowie mit dem Holvertrieb.
Am oberen Ende des Dorfes, im Tal der Hebamme wurden einige moderne Villen errichtet. Nahe am Waldrand gelegen, in einer traumhaften Naturkulisse, dienen sie vielen reicheren Stadtleuten als Wochenendhäuser. Anwälte, Ärzte und Geschäftsleute fanden hier ein ruhiges Fleckchen Erde, vor den gezackten Gipfel der anmutigen Fogarascher Berge.
Das Dorf verfügt über Wasser- und Gasleitungen, aber hier und da stehen in den Höfen immer noch die alten Brunnen. Sebeşul de Sus ist eine beliebte Adresse für Ferien auf dem Bauernhof (Agrotourismus).
Sogar die Europäische Union hat einige der Projekte finanziell unterstützt. Insbesondere die neue Zugangsstraße, die das Dorf mit der Nationalstraße verbindet entspricht den höchsten europäischen Standards. Es besteht Hoffnung, dass die Erneuerung der Infrastruktur weiterhin andauern wird, dank EU-Unterstützung. Allerdings handelt es sich hierbei um einen sehr langwierigen und kostspieligen Prozess.
Sieben private Läden dienen der Versorgung vor Ort mit wichtigen Lebensmitteln. Dazu ein Motel, eine Terrasse und ein Restaurant. Es gibt sogar eine Nachtbar, die von den jüngeren Bewohnern gern angenommen wird.
 Das Kulturheim, neulich renoviert, weist immer noch Spuren des Baustils seines Erbauers, Ion Ţiglaru’, Onkel Mitică Sinu´s Großvater; das Dach ist mit Ziegeln aus seiner Manufaktur bedeckt.
   Ein Großteil der heutigen Sebeşer übt einen handwerklichen Beruf aus. Sie sind entweder Maler, Maurer oder Konstrukteure und führen somit die Tradition Ihrer Vorfahren weiter. Indem sie durch Ihre Arbeit Respekt und Achtung vor guten Leistungen und vor den anderen Menschen beweisen, bleiben sie der Tradition treu. Viele züchten auch Vieh; man kann in den Höfen Schafe, Ziegen, Pferde und Kühe erspähen. Von den früheren Ziegel-, und Ölbetrieben, sowie von der alten Mühle ist leider nichts mehr übrig. Auch die damit verbundenen Handwerke sind leider längst ausgestorben.
Viele Jugendliche arbeiten im Ausland, aber sie kehren zurück und bauen schöne Häuser, beziehungsweise renovieren die alten Gebäude. Lediglich diejenigen, die nach dem Zweiten Weltkrieg die Heimat verlassen haben sind nicht mehr zurückgekommen. Ab und zu besuchen sie noch das Dorf, doch das Wiedersehen reißt alte Wunden auf. Die Schmerzen, die ihnen durch den Kommunismus zugefügt wurden, können sie nie mehr vergessen.
Im kommenden Jahre steht ein besonders wichtiges Fest an: alle Bewohner des Dorfes, auch die die nicht mehr da wohnen, sind auf dem „Treff aller Dorfsöhnen“ eingeladen. Sandra, Onkel Mitică´s Tochter wird mit Sicherheit teilnehmen! Jährlich besucht sie das Eltern- und Großelternhaus. Obwohl sie selbst zu hundert Prozent Franzosen sind, lieben ihre Kinder die Schönheit dieses Ortes und die offene Art seiner Einwohner. Ihre Mutter hat es geschafft, ihnen die Liebe zur Heimat Ihres Großvaters erfolgreich zu vermitteln.
Im Laufe des Jahres 2011, noch vor dem sommerlichen Fest des Heiligen Ilie wurden in Sebeşul de Sus zehn Paare vermählt. Mit einem statistisch ermittelten Wert von elfeinhalb Hochzeiten im Jahr kann sich der Ort als jung bezeichnen. Die Sebeşer blicken zu Recht mit Optimismus in die Zukunft, denn das ist für rumänische Verhältnisse viel. Das Dorf verfügt über Kindergarten und Grundschule. Ab der fünften Klasse werden die Kinder per Schulbus ins den Nachbarort Racoviţă gefahren.
Die orthodoxe Kirche, die etwa 1000 Personen fasst, wurde neulich renoviert. Der Pope hütet Das Goldbuch, wo man die Namen aller Beteiligten an den Renovierungsarbeiten vermerkt hat. Auch Onkel Mitică Sinu ist mit einem recht großen Geldbetrag eingetragen: er hat die Innenmalereien finanziert.
Es gibt auch eine Monographie über das Dorf; der Autor, Dumitru Stănilă ist der Vater der Professorin Luciana Stănilă, eine Dorfstochter, die außerordentlich hohe akademische Ehren genießt. Sie ist Doktorin der Medizin und lehrt an der Medizin- und Pharmazieuniversität Iuliu Haţieganu in Klausenburg (Cluj-Napoca). Aufgewachsen ist sie in dem Haus gegenüber von Onkel Mitică´s Elternhaus und ist, genauso wie er, eine begeisterte Unterstützerin. Mit der Familie Sinu verbindet sie eine langjährige Freundschaft. Ihr Elternhaus wird von einer ärmeren Familie bewohnt.
   Die meisten Dorfbewohner, speziell die Älteren können sich gut an die Familie Sinu erinnern. Von den vier Brüdern lebt keiner mehr in Sebeş: Iosif (genannt Sâvu) wohnt in Hermannstadt (Sibiu) und Onkel Mitică in den Vereinten Staaten. Die Brüder Ion und Nicolae sind beide verstorben. Nur noch einige fernere Verwandte sind in Sebeşul de Sus weiter ansässig.
 Wer mehr über Onkel Mitică´s Familie erfahren möchte, setzt sich in Verbindung mit dem ältesten Dorfbewohner, Vasile Ionaşcu, ehemaliger Kirchenschreiber (rum. Crâsnic),. Im hohen Alter von 96 Jahren lebt er zusammen mit seiner jüngeren Frau, einer 86-jährigen. Natürlich erinneren sich beide an Ihre Jugend und an die Sinu´s! Onkel Niculiţă und Tetea Ţiglaru’, sowie Onkel Mitică und seine Brüder gehörten damals zum Gesamtbild des Dorfes. Beide hoffen auf ein Wiedersehen mit Dumitru und Sâvu (Iosif) Sinu auf der großen Versammlung im nächsten Jahr!
Vasile kriegt zwei Renten: eine von der Kirche und eine als Kriegsveteran. Seiner Meinung nach war alles immer gut; auch unter den Kommunisten und auch jetzt. Er hat mit dem Leben seinen Frieden geschlossen, ist weise und zufrieden geworden. Im Krieg hat er gekämpft und war vom Reichtum der damaligen Ukraine geradezu verblüfft, als dort die Hilfe aus Amerika antraf. Die rumänischen Kampfeinheiten waren den Deutschen auf der Spur und folgten ihnen weiter. So überquerte Vasile das Tatra-Gebirge und erreichte die Tschechoslowakei. Als der Krieg zu Ende ging, kehrte er zu Fuß nach Hause zurück… Die Geschichte seiner Heimkehr hört sich an wie eine endlose Geschichte voller Qualen. Ein Wunder, dass er dieses hohe Alter noch erreicht hat!
Fräulein Iustina Cercel ist eine quirlige, sehr schlaue Bewohnerin des Dorfes. Als ehemalige Buchfhalterin der Kooperative im nahe liegenden Ort Avrig (Freck) erhält sie heute, mit 76 Jahren eine angemessene Rente. Doch sie widmet sich auch dem Haushalt, hält zwei Ziegen und ein Pferd, arbeitet auf dem Feld und genießt am meisten das Heumachen im Sommer. Zusammen mit ihrem Bruder, Rusalim, bewohnt sie ein Haus aus dem Jahre 1935, gebaut in sächsischem Stil, das früher mal eine Bäckerei war. Beide erinnern sich gern an Onkel Mitică.
In Sebeşul de Sus stehen viele Häuser verschlossen und verriegelt, denn ihre Besitzer sind im Ausland. Einige sind leer, mit den ganzen Erinnerungen darin gehortet. Sie warten auf ihre Herren, wer weiß wie lange…Andere werden noch von irgendeinem Familienmitglied bewohnt. Es sind Menschen, die älteren Menschen, die ihren Kindern nicht ins Ausland folgen wollten. Sie lassen sich nicht entwurzeln.
So geht es auch der Mutter von Ian Radu, einer der Sebeşer, die sich wie viele Andere in Detroit, Michigan niedergelassen hat. Ligia Podorean, aus Spanien und Dumitru Căpăţână aus den Vereinten Staaten haben vor kurzem das Dorf besucht und versprachen Hilfe bei den Vorbereitungen für das Fest im Jahre 2012.
Die Höfe sind in Sebeşul de Sus generell groß. Sie bestehen meist aus zwei Gebäuden, dazwischen ein großes Tor, welches sich zum Innenhof öffnet. Die Höhe des Torbogens und die Breite der großzügig geschnittenen Höfe erlauben den Eintritt und das Wenden eines Pferde- oder Bullengespanns. Ganz hinten, am Ende des Hofes befinden sich die Scheunen, Ställe, Schuppen und der Garten.
Nicht weit weg vom Dorf befindet sich der Wasserfall Chiişoara, die Badestelle schlechthin, ein Ort an der mit Sicherheit auch Onkel Mitică als Kind gespielt hat. In zwei Kilometer Entfernung vom Dorfeingang findet man die Eisenbahnhaltestelle Sebeşul de Sus. Gleich dahinten fliesst der Alt (rum. Olt) und gleich 500 Meter weiter befindet sich einer der neuesten und modernsten Wasserkraftwerke des Landes. So ungefähr sieht es in und um Sebeşul de Sus im Sommer 2011 aus…
Wenn es um seinen Heimatort geht, spricht Mitică Sinu viel vom einzigen Bruder der noch am Leben ist, Iosif.
Wer Kirchen baut, errichtet Herzburgen – Iosif Sinu
Iosif Sinu wurde am 4.Juni 1923 in Sebeşul de Sus geboren. Er ist das dritte Kind der Familie Sinu, drei Jahre älter als Onkel Mitică. Abgesehen von ihm ist er der einzige, der noch lebt. Er wohnt in Sibiu und führt dort ein ruhiges Leben, umgeben von seinen geliebten Erinnerungen. Auf sein erfülltes Leben ist er sehr stolz und erinnert sich gerne an all die Bauten, die er gekonnt und voller Freude errichtet hat.
Schon als Jugendlicher erlernte er den Maurerberuf, ein traditionelles Handwerk aus seinem Heimatdorf. Als geachteter Häuserbauer war sein Vater damals im gesamten Hermannstädter Rundgebiet sehr angesehen, bekannt und beliebt. Sogar die Sachsen, die bekanntlich ihr Süppchen eher allein kochen, hatten ihn gerne und respektierten ihn. Schade dass er in einem absurden Unfall, im Alter von gerade mal 75 Jahren, sein Leben verlor – erzählte mir Iosif Sinu neulich in einem Telefongespräch. Er hätte ruhig weiter leben können. Es passierte während seiner Rückkehr vom Viehmarkt, aus Freck. Als das Gespann plötzlich vor einem Hindernis anhielt, fiel er Kopfüber aus dem Wagen; ein Rad fuhr genau über seinen Hals. Vergeblich versuchte seine verzweifelte Frau ihn wiederzubeleben. Er hatte im Himmel einen Termin…
Mann kann getrost sagen, dass der Sohn das Handwerk seines Vaters in Ehre weitergetragen hat. Sein Leben lang übte er es weiter aus, mit sichtbarem Erfolg. Nachdem er sein Studium als Konstrukteur abgeschlossen hatte, wurde ihm oft die Bauaufsicht für viele wichtige Großprojekte im Hermannstädter Raum übertragen. Eines seiner Meisterwerke – denn Iosif Sinu hat Dinge gebaut, die diese Bezeichnung durchaus verdienen - ist das berühmte Kloster Sâmbăta de Sus, eines der schönsten Bauten seiner Art im Komitat Fogarasch (rum. Ţara Făgăraşului). Dazu gesellen sich zwei Kirchen in Heltau (rum. Cisnădie), eine andere in Stolzenburg (rum. Slimnic) und die Kathedrale in der Gheorghe Dima-Straße von Hermannstadt – allesamt Kunstwerke, die ohne seine Erfahrung und sein Talent niemals so entstanden wären. Mit allem was er in seinem Leben erreicht hat ist er zufrieden. Er verbringt sein Lebensabend in liebevoller Umgebung, stolz auf seine kostbaren Erinnerungen zurückblickend.
Geheiratet hatte er natürlich auch. Seine Frau, Arthemiza, die Tochter des Anwalts Vasile Chivu, war ein herzliches Mädchen mit tadelloser Erziehung, aufgewachsen in intellektueller Tradition (Ihre Mutter war Lehrerin). Durch die Ankunft der zwei Kinder Gabriel und Corina wurde ihr Glück als Ehepaar vervollständigt. Sie starb am 13. Oktober 1995. Arthemiza hatte eine Schwester, Daniela, die in Großnikopel (rum . Turnu Măgurele) als Ärztin praktizierte.
Die zwei Kinder von Iosif und Arthemiza sind nach Deutschland gegangen; beide sind Ärzte und wohnen in Frankfurt. Gabriel ist Anästhesist – sagt Iosif Sinu - verheiratet; seine Frau übt den gleichen Beruf wie er aus. Corina, meine Tochter, ist Zahnärztin. Ihr Mann, ein Siebenbürger Sachse ist Ingenieur. Ich erfahre von Iosif Sinu, dass im Moment der Auswanderung seiner Kinder, deren Onkel, Mitică in Paris wohnte. Für den Anfang sind sie zu ihm nach Frankreich gezogen. Doch es gab Schwierigkeiten bei der Anerkennung Ihres Abiturs. Demzufolge entschieden sie sich, weiter nach Deutschland zu ziehen. Dort studierten sie Medizin. Meine Tochter, Corina verdankt Ihr Medizinstudium ihrem Onkel, Mitică – sagt Iosif Sinu. Er ist derjenige, der Ihre Schritte in diese Richtung leitete.
Zusammen mit Iosif Sinu unternahm ich eine Reise durch die Familiengeschichte… Bei ihm, wie auch bei seinem Bruder, fand ich dieselbe Hochachtung für Eltern und Großeltern, allen voraus das Bild ihres Vaters, dessen Ehrlichkeit, Begabung und Zuneigung die Söhne tief geprägt hat. Dann die Großeltern, damals allerseits geachtet und bekannt, eine Erinnerung wie ein kostbarer Talisman, tief in ihren Herzen verborgen. Im Gespräch mit Onkel Iosif erfuhr ich auch wie Ţiglaru’, der Großvater mutterseits, seinen Beruf als Ziegelmacher in Russland während des Krieges erlernte. Dort wurde er in die Einzelheiten dieses Handwerks eingeweiht und so konnte er nach der Rückkehr in senem Heimatort eine eigene Fabrik gründen. Er war ein wohlhabender Mann, allerdings etwas streng, beendet Iosif Sinu die kurze Schilderung seiner Familie.
Im Laufe meiner zahlreichen Gespräche mit Dumitru Sinu durchblätterten wir eine Menge schriftlicher Anmerkungen über Sebeşul de Sus und seine Einwohner. Alles findet sich darin wieder. Es schien mir schier unmöglich dermaßen viele Informationen in einem einzigen Menschenleben aufzuschreiben, sorgfältig zu sortieren und ordentlich abzuheften, je nach Thema, Bereich und zeitlichem Rahmen. Als ob er meine Gedanken lesen könnte, begann er über seine Schlaflosigkeit zu erzählen…
„Schon als Kind konnte ich nicht schlafen!”
„Pro Nacht schlief ich immer nur ganz wenig. Diese Eigenart zieht sich unverändert durch mein ganzes Leben. Möglicherweise handelt es sich um eine Krankheit, obgleich ich eigentlich noch nie richtig krank gewesen bin. Sogar die Krätze, die alle Kinder im Schulinternat befallen hatte, machte vor mir halt! Meine Sicht, meine Zähne, mein Gehör, all das ist mit mir alt geworden… Noch heute weiß ich, wie ich damals für mich und für meine Brüder die Nachtlager im Schuppen auf Heu vorbereitete. Wie schnell waren alle eingeschlafen! Nachdem sie kurz miteinander sprachen –wir vermissten unsere früh verstorbene Mutter sehr – schlummerten sie davon. Ich konnte nicht! Mich quälte der Gedanke an Mutti, die Erinnerung war ganz frisch, obwohl ich sie eigentlich nicht viel gekannt habe. Dann stand ich auf und ging nach draußen. Wenn der Himmel klar war, zählte ich die Sterne. Bei 20 blieb ich stehen; weiterzählen konnte ich noch nicht, also sagte ich „noch eins“ und „noch eins“ und „noch eins“… In meiner Vorstellung war meine Mutter bei den Sternen und blickte auf mich herunter.” 
Weise und liebevoll, besorgt um die Schlaflosigkeit seines jüngsten Sohnes riet ihm sein Vater jeden Abend vorm Einschlafen, ein Kreuz auf seinem Kissen anzudeuten… Das Kind gehorchte folgsam und, statt zu beten, rezitierte es dazu: „Kreuz im Himmel, Kreuz auf Erden, Kreuz an der Stelle wo ich schlafe”... Herrgott nochmal, bete anständig! - erwiderte sein Vater und ärgerte sich über Opa Niculiţă, der seinem Sohn solchen Unsinn beigebracht hatte. Der Kleine fügte hinzu „Lieber Gott, verzeih all die Sünden von Mutter Eva, Mutter Ana und von meiner Schwester“… Der Vater wiederum sprach „Vater Unser, gib´ uns Gesundheit!“ und Mitică ergänzte: „den Rindern, dem Pferd, dem Büffel, den Schweinen, den Hühnern, den Katzen…”, bis sein Vater es satt hatte und den Bengel ins Bett schickte: „Schlaf dich aus, du Kleintaugenichts! Nicht einmal das Gebet kriegst du richtig hin!
Später, nachdem er diese Schlaflosigkeit mit sich in die weite Welt trug fand Dumitru Sinu auch ein Gegenmittel, indem er sich einfach in der faszinierende Welt der Bücher zurückzog. Er las enorm viele Bücher und nutzte die extra freie Zeit um seine eigenen Erinnerungen niederzuschreiben. Seine Ehefrau, Nicole gestand, dass er dreißig Mal in der Nacht das Licht anknipste und etwa sieben Stunden pro Tag mit Lesen verbrachte. Auf diese Weise gelang es ihm, eine beeindruckende Menge an Notizen und Anmerkungen zu sammeln, Hefte voller Gedanken und Erinnerungen.
„Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!”
Seine älteren Brüder nannten ihn ständig der Kleine, der Ungeschickte, Flitzer, der Schlaflose. Manchmal übertrieben sie und behaupteten er sei so viel Wert wie eine gefrorene Zwiebel, oder er wüsste nicht mal wie man die Bullen führt, und schon gar nicht wie man sie reitet. Natürlich war er darüber verärgert.
Das spornte ihn später an sich selbst und den Anderen zu beweisen, dass er gar nicht so unbegabt war. Als erwachsener Mann zeigte er, dass er durchaus in der Lage war, seine Ziele zu erreichen: ein erfülltes Leben, glücklich und zufrieden mit seinem eigenen Weg.
Zwar hat er nicht studiert, denn die Zeiten und seine materiellen Möglichkeiten waren damals ungünstig. Doch er ergänzte seine mittlere Reife aus einem Hermannstädter Lyceum durch eine Menge Lektionen aus der Schule des Lebens. Als Autodidakt lernte er aus den Erfahrungen anderer und umgab sich mit wertvollen, gebildeten Menschen, mit denen er gut mithielt. Die Anhäufung von Allgemeinwissen und seine natürliche Neugier trugen zum Formen seines Charakters bei und machten aus ihm einen Menschen von beneidenswertem Bildungsgrad. Doch all das wäre nichts wert ohne seine stete Bemühung, vor allem als rechtschaffener Mensch durchs Leben zu gehen.
Ohne Aufforderung schenkte er vielen Bedürftigen Hilfe und Unterstützung; seine Großzügigkeit ist sowohl im Familienkreis wie auch Dorf bekannt. Sein Lohn kam vom lieben Gott!
Nachdem er jahrelang in Frankreich, Kanada und den USA hart gearbeitet hatte, konnte er sich schließlich den Traum seines Lebens erfüllen. Er ist jetzt stolzer Besitzer dreier Hotels in Amerika: eines in Long Beach, California, das andere in Reno, Nevada und schließlich eines in Phoenix, Arizona. Das letzte trägt den Namen CORONADO. Rückwerts gelesen heißt das auf rumänisch so gut wie Oh, Ja, Glück (O, DA, NOROC)!
Mitică Sinu gibt zu, dass er eine Menge seines Erfolges dem Zufall verdankt, doch: „Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!” bemerkt er verschmitzt. Er kann es nicht lassen, die lustigen Redewendungen, die aus seinem früheren Leben inmitten der damaligen Dorfgemeinschaft stammen, immer wieder zu benutzen...
Seit wann waren sie nicht mehr in Sebeşul de Sus? – fragte ich Onkel Mitică. “Es sind schon zehn Jahre vergangen, seitdem ich 2001 das Dorf besuchte”, antwortete er mir. Und welche Gefühle er beim Betreten des Dorfes, nach so vielen Jahren, hatte?
”Sie kamen mir alle so fremd vor, und ich war ihnen genauso fremd. Es war nicht mehr das Rumänien von früher…”
Octavian D. Curpaṣ (Phoenix, Arizona)

CHIPUL ETERNITĂŢII DIN INSULA CETĂŢII
PROIECTAT ASUPRA CATEDRALEI NOTRE DAME DIN PARIS
Am părăsit „axa istorică” a Parisului de îndată ce am păşit afară din Palatul Luvru şi m-am îndreptat de-a lungul Senei către binecunoscutul Pont Neuf, care leagă cele două maluri ale acestui fluviu, dar care deopotrivă îţi permite să ajungi pe renumita Insulă a Cetăţii, în franceză: „Île de la Cité”. Acest loc găzduieşte mai multe obiective turistice obligatorii atunci când vizitezi Parisul şi anume: catedrala Notre Dame, Palatul de Justiţie şi închisoarea de tristă amintire unde a fost întemniţată Maria Antoaneta înainte de a fi executată într-un mod barbar de către revoluţionarii acelei epoci.
Insula Cetăţii alături de insula Saint-Louis sunt singurele „bucăţi de pământ” constituite natural în mijlocul Senei ca urmare a depunerii numeroaselor aluviuni purtate de apele învolburate ale fluviului. Acest fapt sporeşte atractivitatea locului parcă anume pus în mijlocul Parisului cu scopul de a evoca într-un spaţiu relativ îngust diversitatea de timpuri şi epoci care şi-au pus amprenta de neşters într-o simbioză deopotrivă stranie şi contradictorie. În acest sens, relicve din perioade succesive ale istoriei se întreţes într-o structură unică fascinantă, având impresia că distingi pe rând siluetele galilor din tribul Parisii luptând cu trupele lui Iulius Cezar, pentru ca ulterior să distingi umbrele regilor merovingieni confruntându-se cu vikingii invadatori alături de proiecţiile sumbre ale asediilor, nu puţine la număr, suferite de această renumită cetate a Franţei.
De fapt, poziţionarea centrală a Insulei Cetăţii în inima Parisului a condus la definirea kilometrului „zero” chiar în piaţa ce se întinde la apus de catedrala Notre Dame, de aici calculându-se toate distanţele din interiorul oraşului. Şi chiar aceasta este senzaţia pe care o ai atunci când parcurgi la pas străzile de pe mica insulă separată fizic, dar nu şi funcţional, de restul metropolei. Este ca şi cum te-ai afla în centrul unui imens carusel ce se desfăşoară pe o întindere mărginită doar de către orizont. Sau ca şi cum ai atinge un loc cu o gravitaţie maximă, în jurul căruia se mişcă tot ce este în jur. De aceea, impresiile culese de pe această insulă completează armonios tot ceea ce am putut admira pe întinsa axă istorică a Parisului ce începe de la Arcul de Triumf şi se termină la Palatul Luvru.
Această insulă cu aspect de corabie plasată în mijlocul apelor îţi oferă o senzaţie de protecţie faţă de malurile foarte apropiate ale Senei, un fel de loc de refugiu, care a inspirat scrierea romanului „Cocoşatul de la Notre Dame” de către Victor Hugo. Trăirea pe care o ai când păşeşti în interiorul ei este similară intrării pe un teritoriu ce nu mai aparţine omului, ci doar lui Dumnezeu, aflat sub protecţia cerului în faţa năvalei apelor şi a pământului. De o parte şi de alta se află mulţimile nenumărate ale urbei, dar pe această insulă regulile se schimbă brusc oferind senzaţia de eliberare şi ocrotire providenţială.
La extremitatea de apus a „corabiei” se află Palatul de Justiţie, construit în timpul „împăratului” Napoleon al III-lea, obturând frumoasa Capelă a lui Ludovic al IX-lea. Într-un efort de schimbare a identităţii Parisului, manie împărtăşită de către toţi dictatorii din toate timpurile, Napoleon al III-lea a dorit să îşi impună prezenţa sa de mare judecător cu un palat aflat nu departe de Palatul Tuileries, unde îşi avea vremelnica sa reşedinţă ca împărat autoproclamat al francezilor.
Chiar „lipită” de Palatul de Justiţie se află şi acea închisoare faimoasă din descrierile evenimentelor Revoluţiei, unde şi-au petrecut ultimele momente ale vieţii mulţi nobili ucişi în numele „poporului” de către tribunale încropite la repezeală de persoane zeloase pentru noua orânduire. Atât Palatul de Justiţie, cât şi această închisoare, se pot vizita la anumite ore şi în anumite zile de către cei interesaţi. În ce mă priveşte, am căutat să evit o asemenea „plăcere”, spiritul regalist din timpul vizitării Palatului Luvru determinându-mă să detest pe moment o astfel de „distracţie”.
Însă către extremitatea de răsărit a „corabiei” se află renumita catedrală Notre Dame, care conferă un sens unic şi o strălucire cu totul deosebită Insulei Cetăţii. Aspectul arhitecturii acestei construcţii oferă perspectiva punţii de comandă a unei nave cu două turnuri gemene ce se înalţă elegant şi demn pe frontispiciu într-un stil gotic francez, având o vechime de aproape opt sute de ani, ultimul retuş al primei etape de ridicare a edificiului fiind făcut în jurul anului 1240. Şi tocmai de aceea, nu poţi vorbi despre Insula Cetăţii fără a face referinţă la această catedrală care încorporează o atât de îndelungată istorie.
În momentul în care am stat în faţa catedralei Notre Dame am simţit cum întregul înţeles al locului capătă un sens cu totul nou, diferit de cel pe care îl percepusem de-a lungul malurilor Senei. Mi-am dat seama că privind din mijlocul pieţei, întreaga perspectivă a Parisului devenea armonioasă, fiind centrată pe Insula de la care s-a dezvoltat întreaga urbe de-a lungul multor veacuri de existenţă. Oferind o simetrie în raport cu „axa” naturală a cursului Senei, Insula Cetăţii realizează o translatare a orizontului istoric către o perioadă mult mai veche şi deopotrivă către primordialitatea aşezărilor umane care s-au întemeiat sau au dispărut în acest spaţiu geografic unic.
Dacă „axa istorică” a Parisului conturează grandoarea regalităţii şi ulterior a imperiului ajuns la apogeu, axa naturală a Senei, faţă de care este aliniată Insula Cetăţii, conferă simţământul permanenţei şi veşniciei formelor de relief peste care s-a suprapus zbuciumul comunităţii umane, mereu tulburată de imperfecţiuni şi prefaceri continue. Mai mult chiar, am avut percepţia timpului absolut, care nu cunoaşte schimbare, iar alegerea acestui loc pentru înălţarea unui templu spre gloria Creatorului universului mi s-a părut a fi o foarte bună alegere.
Intrând în interiorul catedralei, simţământul de sacru m-a străbătut ca un fior lăuntric în timp ce păşeam cu sfială de-a lungul coridoarelor de acces şi al spaţiilor special delimitate pentru circulaţia vizitatorilor. Ştiam despre faptul că o altă biserică fusese clădită în acel loc înainte ca Notre Dame să prindă chip, dar gândul m-a purtat şi către vechile altare romane sau celtice de pe Insula Cetăţii, care au precedat creştinarea francilor sub regii merovingieni. Există puţine astfel de locuri în care religiile să se suprapună armonios peste veacuri cu temple succesive comemorând o aceeaşi idee de divinitate ce transcende spaţiul şi timpul. Din acest punct de vedere, amplasarea catedralei Notre Dame corespunde noţiunii de loc sacru, conferit de aspectul geografic al aşezării respective, putând spune că astfel am avut ocazia de a mă afla în chiar inima spirituală a Parisului.
Atmosfera interioară, marcată de un amestec interesant de lumină şi întuneric, avea un aspect fascinant şi terifiant, deopotrivă, aşa cum paradisul şi infernul se proiectau prin vitralii imense încastrate în ferestre ogivale sau rotunde. Iar coloanele înalte, ce susţineau acoperişul clădirii, induceau senzaţia de sublim pentru toţi vizitatorii ce se încolonau disciplinat şi tăcut pe măsură ce treceau prin dreptul diferitelor compartimente ale clădirii. Din acest punct de vedere, pot spune că în nicio altă biserică nu am avut un sentiment de o evlavie aşa de profundă ca în această catedrală în care rafinamentul şi stilul se îmbinau armonios.
Fără să vreau, gândul m-a purtat în perioada revoluţiei din 1790, când acest aşezământ a fost desacralizat sălbatic de către gloatele barbare ale Parisului şi când aşa-zisul „cult al raţiunii” a fost instaurat, catedrala devenind un templu al ateismului declarat. Cât de trist trebuie să fi fost în acele clipe, când reprezentările creştine au fost distruse cu un elan plin de cruzime. Nu întâmplător, în catedrala Notre Dame s-a desfăşurat cea mai mare ceremonie de instaurare a acestei mişcări întunecate, care a proclamat zeificarea acelei „raţiuni” nimicitoare de credinţă.
Acest simţământ l-am trăit intens şi dureros de-a lungul perioadei tulburi a comunismului, când propaganda ateistă a căutat să distrugă credinţa în Dumnezeu, iar bisericile şi casele de rugăciune au fost distruse cu un elan proletar. Ceea ce s-a întâmplat la Notre Dame avea să se repete ulterior în Rusia, China şi Europa răsăriteană ca un scenariu trist, desprins din întunericul iraţionalităţii oarbe. Nu întâmplător, am avut convingerea că dacă gloatele Parisului ar fi avut simţul raţiunii, atunci istoria ar fi fost cu totul alta, fiindcă indiferent cât de mult s-a greşit prin religie, nimic nu justifică desfiinţarea credinţei în Dumnezeu.
La Tuileries ateismul agresiv a detronat pe rege, dar la Notre Dame acest curent tenebros s-a încumetat să îl detroneze pe Dumnezeu într-o sfidare plină de semeţie, care a devenit laitmotivul revoluţiilor din secolelor următoare. „Axa istorică” a fost alterată de către oameni rău intenţionaţi, iar „axa naturală” a fost deviată de la cursul ei firesc, oamenii uitând de Creatorul lor. De fapt, la Notre Dame nu a fost o reacţie doar împotriva catolicismului, ci o contestare a Marelui Creator, indiferent de religie. Aici a fost locul unui sacrilegiu care a cutremurat din punct de vedere spiritual toate veacurile, iar ecourile sale nu se vor stinge vreodată.
M-am retras din catedrala Notre Dame, dar nu înainte de a admira ultimele raze ale soarelui din acea zi de primăvară revărsându-se asupra celor care ieşeau din clădire, oferind imaginea veşniciei Celui pe care oamenii L-au batjocorit şi L-au nesocotit în atât de numeroase ocazii de-a lungul istoriei. M-am îndepărtat la suficientă distanţă pentru a admira încă o dată silueta elegantă a catedralei şi pentru a-mi lua rămas bun de la kilometrul „zero” al Parisului. La Luvru am fost impresionat de măreţia regalităţii şi de bogăţiile nenumărate acumulate în spaţiile sale generoase, însă la Notre Dame am avut descoperirea gloriei lui Dumnezeu, a unei dimensiuni spirituale mai preţioase decât orice alt lucru din această lume.
Distrugerea regalităţii a fost un act lipsit de raţiune, însă încercarea de nimicire a credinţei a demonstrat pe deplin caracterul întunecat şi răzvrătit al unei mişcări pretins „iluminate”, care de fapt nu a condus decât la dezordine şi haos. Istoria are multe momente de descătuşare a tendinţelor negative din natura umană, dar aşa cum apele Senei trec învolburate mai departe, şi astfel de evenimente ajung în cele din urmă un trecut, de care tot mai puţini îşi mai pot aduce aminte. De aceea, am lăsat şi eu ca aceste impresii să îşi urmeze cursul, pe măsură ce asfinţitul şi răcoarea serii mă grăbeau către staţia de metrou cea mai apropiată. Oricum, eram fericit fiindcă descoperisem axa spirituală a Parisului, acea identitate lăuntrică transcendentă peste spaţii şi veacuri din chiar inima Franţei, ascunsă trecătorului grăbit şi ferită de privirile indiscrete ale celor ce sunt doar curioşi, dar care nu pot ajunge niciodată la profunzimea căutătorului de comori ce au o valoare veşnică.
Octavian Lupu (Bucureşti)

NEVOIA DE EVADARE DIN SPAŢIUL MEDIA AUTOHTON
Sunt zile călduroase de vară tropicală, cu o vegetaţie arsă de lumina unui soare nemilos şi cu oameni agresaţi de un anotimp ieşit din limitele sale fireşti. Sunt săptămâni de când norii nu au mai apărut decât trecător pe deasupra pământului şi doar pentru a fugi imediat alungaţi de vântul torid, ce nu suportă blânda lor prezenţă. Şi sunt luni de zile de luptă şi ceartă nesfârşită între oameni pentru diferite lucruri de-a lungul şi de-a latul întregii lumi, fapt care te face să îţi îndrepţi cugetarea către vremelnicia plăsmuirilor de orice fel de pe pământ.
Când privesc scenele din oraşul Alep, Siria, sunt cutremurat de imagini de o rară violenţă, mulţimi de cadavre de bărbaţi, femei şi copii zăcând claie peste grămadă sub cerul deschis denotând o ură viscerală, de neînţeles. Cu siguranţă, aceste atrocităţi nu stârnesc nici un ecou în media românească, preocupată exclusiv de reglările de conturi dintre partidele politice de diferite coloraturi. Nimic nu ne determină să schimbăm canalele de propagandă pentru a vedea nenorocirile ce se întâmplă cu adevărat în lume, ce întrec şi cea mai diabolică imaginaţie a producătorilor de filme.
Chiar acum, când meditez la aceste lucruri, citesc despre 47 de oameni ucişi de un foc izbucnit într-un tren de pasageri din provincia Andhra Pradesh, India, acest eveniment adăugându-se nenorocirilor ce lovesc necontenit acest subcontinent plin de dileme ce nu vor putea fi rezolvate vreodată. Nu pot să nu mă gândesc la groaza şi suferinţa celor surprinşi într-un tren din care nu puteau să scape decât cu mare greutate. Dar nici un român nu rezonează la astfel de ştiri, fiindcă ochii sunt mereu aţintiţi pe „ştirile de la ora 5” şi mai nou, la estimările electorale ale momentului. Nicio grijă, după ce trece şi acest divertisment estival, atenţia se va îndrepta natural spre subiectele mondene ale zilei, care reuşesc să umple spaţiile de emisie ale canalelor de televiziune şi paginile de Internet.
Nici Africa nu se lasă mai prejos la capitolul ştirilor cu impact umanitar, în sudul Kenyei peste 20.000 de persoane părăsindu-şi casele din cauza luptelor interetnice, care afectează puternic regiunea. Toţi aceşti oameni sunt nevoiţi să doarmă sub cerul liber, fiindcă nimic şi nimeni nu poate să le mai garanteze viaţa. Dar nimeni din spaţiul românesc nu are astfel de preocupări, fiindcă mediocrele subiecte autohtone ce aparţin triadei nefericite a politicului, mondenului şi divertismentului nu mai lasă spaţiu pentru ceea ce se întâmplă în lume, bulimia prostului gust ocupând toată atenţia.
Trăim într-o lume în care informaţia circulă foarte uşor de-a lungul şi de-a latul întregului mapamond, iar selectarea devine obligatorie pentru ceea ce este relevant. Internetul a produs o mutaţie profundă, oferind posibilitatea de a lua cunoştinţă de ceea ce se întâmplă în diferitele colţuri ale pământului, dar preocuparea noastră rămâne preponderent orientată spre noi înşine, spaţiul virtual reproducând mai mult sau mai puţin această tendinţă egoistă de a ignora ceea ce ni se pare că nu ne priveşte. Şi tocmai din această cauză, spaţiul media românesc este atât de sărac în privinţa conţinutului, având o calitate dubioasă în ce priveşte informaţia oferită.
Din această cauză, mi-am făcut un obicei din a accesa zilnic canale de informare mult mai diversificate şi mai bine documentate, orientate pe ceea ce se întâmplă cu adevărat în mica lume în care trăim. De exemplu, postul de radio „BBC World Service” este extraordinar prin viziunea globală pe care ţi-o oferă prin documentare bine puse la punct, interviuri şi discuţii „live” de cea mai bună calitate, dezbateri pe diferite teme de actualitate, precum şi prin interactivitatea pusă la dispoziţia auditoriului prin intermediul paginii de Internet. De aceea, seara, în loc să deschid canalele de ştiri autohtone, prefer să selectez acest post radio de pe Internet şi să ascult cel puţin o jumătate de oră programele difuzate, ce includ şi jurnale de actualităţi cu subiectele zilei.
Spre deosebire de alte canale „internaţionale”, „BBC World Service” nu este destinat promovării valorilor „britanice” în lume, ci surprinderii problemelor ce apar la scara întregii umanităţi, nicio regiune nefiind neglijată în cadrul emisiunilor sale. Mărturii, reportaje şi documentare bine realizate reuşesc să te informeze într-o manieră obiectivă, ce lasă loc formării opiniilor personale, fără a se impune dictatorial un anumit punct de vedere. Axându-se pe fapte şi exprimând păreri dintre cele mai diverse, emisiunile acestui post de radio îţi oferă posibilitatea de a converti informaţiile în cunoştinţe, lucru esenţial atât în cultivarea conştiinţei individuale, cât şi a celei colective.
De asemenea, tot pe pagina de Internet a BBC-ului, pot fi accesate diferitele „canale tematice” dedicate ştiinţei, culturii, muzicii sau divertismentului, fără ca aceste genuri să fie amestecate unele cu altele. Evitând abordarea stil „bazar” şi aglomerarea amorfă a diferitelor subiecte ce nu au legătură unele cu altele, BBC-ul reuşeşte să ofere un model în stil britanic a ceea ce înseamnă cu adevărat un trust media dedicat publicului larg din întreaga lume. Pe lângă acest lucru, engleza vorbită de prezentatori este de cea mai înaltă clasă, ajutându-ne să ne perfecţionăm folosirea acestei limbi, ce a devenit obligatorie pentru orice om civilizat al secolului XXI.
Dar nu doresc să înalţ osanale unui anumit trust media, ci doar să ofer un exemplu pentru ceea ce se constituie ca o alternativă la situaţia nefericită din spaţiul românesc, ce se confinează pe zi ce trece, sau mai bine zis, devine tot mai sărac şi mai lipsit de conţinut pentru un auditoriu tot mai prost informat asupra adevăratelor probleme ale lumii. Uneori, am impresia că ieşirea de sub umbra nefastă a comunismului nu s-a produs cu adevărat nici la peste douăzeci de ani de la decesul său oficial. Undeva, el continuă să mai existe prin prost-gust, dezinformare şi izolare faţă de lume, totul învârtindu-se în jurul moriştii propagandistice colorate de diferitele interese ale momentului.
Deşi mi se pare caraghios, ascultarea unor posturi străine gen BBC, sau citirea presei străine pe Internet, îmi generează aceeaşi senzaţie pe care o aveam când pe vremuri, cu radioul dat la minimum ca volum, ascultam pe unde scurte „Radio România Liberă”, „Deutsche Welle” sau „Vocea Americii”, din dorinţa de a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în lume şi din silă faţă de canalele propagandistice ale puterii. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar din punctul de vedere al informaţiei oferite situaţia nu s-a schimbat prea mult, fapt pentru care aştept apariţia unor trusturi media care să ofere informaţii autentice şi cunoaştere celor care le accesează programele.
Octavian Lupu (Bucureşti)

OMUL CA MAESTRU CARE NU RESPECTĂ REGULILE
Orice privire poate fi o fereastră către cer, o descoperire a unui orizont nou şi o dezvăluire a unui detaliu inedit. Orice gest poate reprezenta atingerea frumuseţii lumii în care trăim, descătuşarea unei trăiri lăuntrice profunde sau dezvăluirea unui gând cunoscut doar de către noi înşine. Prin orice impresie şi prin orice faptă venim în contact cu un univers prieten sau ostil, apropiat sau distant, şi indiferent de conotaţie, cu o lume de care depindem şi care deopotrivă, depinde într-o anumită măsură de fiecare dintre noi.
Nu există indiferenţă în relaţia dintre fiinţa umană şi realitatea exterioară, aceasta fiind sursa a unei game nesfârşite de emoţii, ce dau culoare fiecărei experienţe, conturând, exagerând sau diminuând impactul acesteia asupra lumii din interiorul fiecăruia dintre noi. De aici şi reacţiile diferite în funcţie de context, chiar şi în cazul aceleiaşi persoane la momente diferite pe axa timpului.
De fapt, natura nu posedă sentimente, ci are doar reguli, unele mai lejere, altele mai stricte, care în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor, generează consecinţe de care fie că dorim sau nu, trebuie să ţinem cont. Nu te poţi juca iresponsabil, fiindcă mai devreme sau mai târziu vei constata că „vei culege ceea ce ai semănat”, şi tocmai de aceea cunoaşterea autentică te ajută să ai cunoştinţă de aceste legi ce guvernează tot ce există în această lume.
Însă fiinţa umană este caracterizată de trăiri şi emoţii, care conduc la sentimente şi preferinţe de lungă durată, ce definesc în cele din urmă totalitatea alegerilor pe care le facem, oricât de raţionali am încerca să fim. Oricât de mult ne-am înfrâna, ne-am educa şi am încerca să ne convingem cu privire la justeţea urmării unei căi, dacă nu există un acord emoţional, atunci totul se va nărui mai devreme sau mai târziu.
Este nobilă ideea datoriei mai presus de sentimente, dar a forţa lucrurile dincolo de măsura interioară a sentimentelor, conduce mai devreme sau mai târziu la monstruozitate şi nefericire. Acest lucru este valabil când ne întemeiem o familie, când ne alegem un loc de muncă sau când căutăm să ne conformăm unei religii. Indiferent de situaţie, dacă nu există acordul sentimentelor, atunci realizarea lucrului în cauză va fi şubredă şi se va prăbuşi mai devreme sau mai târziu, după o perioadă de nemulţumire, criză, suferinţă şi agonie.
Dar cum poate o fiinţă „sentimentală” să supravieţuiască în mijlocul unei lumi guvernate de „reguli”? Cum este posibil să împăcăm legea cu preferinţa personală, care de multe ori este posibil să meargă în sens opus?
Realitatea este că dacă fiecare dintre noi ar face ceea ce îi place, sau ceea ce se simte îndemnat, atunci rezultatul ar fi o confuzie generală, iar construcţia socială nu ar mai fi posibilă, instaurându-se anarhia şi domnia bunului plac. Tocmai de aceea, soluţia nu constă în a merge la extreme prin impunerea rigidă a regulilor şi nici în urmarea lipsită de discernământ a instinctelor şi emoţiilor. Dobândirea capacităţii de a armoniza aceste două aspecte, în mare măsură contradictorii, reprezintă fundamentul unei adevărate educaţii, ce te conduce în final să deprinzi arta de a trăi o viaţă plăcută şi utilă pe pământ.
Să ne gândim la un instrument muzical, să spunem o vioară, şi să înţelegem puţin regulile fizice la care aceasta se supune. De fapt, o vioară reprezintă un dispozitiv acustic, care generează sunete cu diferite tonalităţi în funcţie de dimensiunile sale fizice şi de materialul din care este realizată cutia de rezonanţă a corpului ei, de lungimea coardelor, de forţa cu care sunt acestea întinse, precum şi de alte elemente constructive. Nu în ultimul rând, modul de aplicare a tensiunii mecanice asupra corzilor prin intermediul arcuşului, determină sunetele ce vor fi emise, ca volum şi tonalitate.
Din acest punct de vedere, vom intui o mulţime de reguli ce guvernează procesul de emitere de sunete, multe dintre ele fiind complicate şi necesitând un proces de instruire sub îndrumarea unui maestru. Tocmai de aceea, deprinderea artei de a cânta la vioară se desfăşoară pe o perioadă îndelungată, nefiind niciodată pe deplin finalizată, existând mereu loc pentru îmbunătăţire.
Din ce cauză apar toate aceste lucruri? Pur şi simplu fiindcă există reguli şi restricţii tehnice, la care se adaugă cele de natură artistică, care trebuie bine învăţate înainte de a putea să cânţi la respectivul instrument. De aceea, înţelegerea şi deprinderea regulilor reprezintă primul pas în educaţie, indiferent de domeniu, precum şi în cunoaşterea lumii în care trăim.
De îndată însă ce toate regulile de bază sunt înţelese şi însuşite, se poate trece la partea cu adevărat artistică, reprezentată prin transpunerea sub formă de sunete a emoţiilor şi trăirilor dintre cele mai variate. Astfel, fiinţa umană găseşte un canal extraordinar de exprimare, de transmitere către lume şi către ceilalţi a celor mai intense şi mai interesante sentimente.
Atât în compunerea unei partituri muzicale, cât şi în interpretarea ei, există emoţii, sentimente şi pasiuni ce vibrează interior şi exterior deopotrivă. Acest fior sacru al realizării unor linii melodice de excepţie se poate manifesta nealterat, doar după ce regulile au fost bine deprinse, omul şi instrumentul fuzionând în mod miraculos din punct de vedere tehnic, aşa cum sufletul şi emoţia se unesc în exprimarea naturii profund sentimentale a fiinţei umane. Aici este de fapt grandoarea unei compoziţii de excepţie, transpuse la un nivel de înaltă clasă de un artist de valoare.
Să ne întoarcem acum către un alt domeniu, şi anume cel al însuşirii măiestriei de a putea juca şah. Acest gen de activitate, simplă la început, se dovedeşte greu de stăpânit în lipsa unei pregătiri corespunzătoare. În acest sens, orice instruire adecvată presupune înţelegerea mutărilor de bază, lucru care în câteva ore se deprinde imediat. Dar după aceea, este necesară însuşirea „anostei” teorii a deschiderilor jocului de şah, unde trebuie învăţate mai multe suite de mutări până la „întipărirea” lor la nivel de automatism.
A înţelege diferenţa dintre un joc închis şi unul deschis, dintre o „apărare siciliană” şi un „gambit al reginei”, precum şi multe alte astfel de secvenţe de mutări, reprezintă o etapă fundamentală înainte de a se trece la practicarea artei şahiste. Continuând, după aceea, cu tehnicile de continuare a jocului, de anticipare a mutării următoare a adversarului, precum şi de definire a strategiei de joc, urmată de mutări tactice în acest sens, se ajunge treptat la stăpânirea tuturor etapelor prin care se trece de la prima mutare până la mult doritul „şah-mat” aplicat adversarului.
Toate aceste lucruri necesită timp, perseverenţă şi dedicare în înţelegerea şi învăţarea regulilor, multe dintre ele neputând să fie transpuse în cuvinte, fapt pentru care îndrumarea unui maestru devine indispensabilă în trecerea de nivelul mediu. Dar de îndată ce regulile de bază sunt deprinse, se poate trece la partea „artistică” a jocului, la combinaţii neaşteptate şi la strategii surprinzătoare. Abia atunci creativitatea umană se poate manifesta, iar viziunea interioară se poate manifesta cuprinzător în realitatea concretă a jocului.
De fapt, însuşirea regulilor şi exprimarea universului lăuntric al emoţiilor, trăirilor şi sentimentelor merg de multe ori împreună, conducând la o armonizarea dintre interior şi exterior, dorinţe şi realitate, precum şi la o unire creativă dintre om şi lumea în care trăieşte. Este o învăţare şi o perfecţionare ce nu încetează de-a lungul întregii vieţi, de fiecare dată existând o nouă posibilitate de îmbunătăţire, de atingere a unui nou nivel şi de relaţionare la un nivel tot mai profund cu realitatea în care trăim.
Numai aşa trăirea devine plenară, viaţa capătă culori plăcute, iar piedicile devine ocazii de dezvoltare dintre cele mai favorabile. De fapt, nu există o altă cale în afară de aceasta pentru a evita plafonarea, cenuşiul şi prăbuşirea interioară, un scenariu nefericit ce se repetă la fiecare pas în societatea în care trăim.
Revenind la „natura ce nu cunoaşte sentimente”, totuşi, ea nu ne tratează cu cruzime, ci ne oferă ocazii multiple în a-i deprinde regulile, în a învăţa cum să însuşim deprinderile de bază în a le respecta, după care să putem să ne exprimăm creativ sentimentele, dorinţele şi aspiraţiile într-o armonie desăvârşită. Numai pe această cale putem să fim deopotrivă noi înşine în ceea ce facem, fără a mai exista pericolul de a genera haos în jurul nostru.
Dacă ne vom însuşi reguli corecte în ce priveşte stilul de viaţă, respectul pentru semeni şi deopotrivă, pentru lumea în care trăim, atunci realitatea va începe să îşi schimbe „atitudinea” faţă de noi, iar viitorul se va deschide larg înaintea noastră prin oportunităţi neobişnuite. De fapt, putem să fim liberi să facem tot ce dorim, însă numai după ce am deprins cu adevărat regulile vieţii.
Acest lucru este similar libertăţii de a conduce o maşină, însă numai după ce ai fost învăţat asupra acestui lucru şi ţi-ai luat atestarea de rigoare. Numai atunci dorinţa ta nu va reprezenta un pericol public şi nici un atentat asupra libertăţii altora de a trăi. Problema noastră este că dorim să fim maeştri fără să deprindem regulile, că vrem să dăm sfaturi, fără ca în prealabil să fii învăţat temeinic, că vrem să vorbim, fără a şti să ascultăm, să conducem, fără a avea o cunoştinţă clară a ceea ce înseamnă să execuţi. Şi din dorinţa de a „arde” etapele vieţii, de a o lua pe scurtături nepermise, ajungem în cele din urmă să trăim o viaţă confuză, contradictorie şi îndreptată flagrant împotriva celor mai elementare legi ale naturii, uitând de faptul că fiinţa umană nu va putea niciodată să impună reguli nici universului şi nici Creatorului ei!
Octavian Lupu (Bucureşti)

MARIE PARADIS – PRIMA FEMEIE CARE A AJUNS PE MONT BLANC
Simbolul alpinismului modern, Mont Blanc este un înalt loc istoric de expansiune personală şi una dintre destinaţiile turistice de top din lume. Acesta face astăzi obiectul unui program de înscriere în patrimoniul UNESCO. Mont Blanc are o înălţime de 4807 m, fiind depăşit în Europa de muntele Elbrus din Caucaz (5642 m).
Marie Paradis născută în 1778 la Chamonix, cătunul Baurgeat din Franţa, este cunoscută ca prima femeie care a escaladat cel mai înalt vârf din Europa de vest, Mont Blanc, pe 14 iulie 1808. O simplă chelneriţă de la ţară, luată aproape cu forţa de către prietenii săi ghizi, care sperau să devină celebri şi bogaţi, Marie Paradis povestea că a fost ajutată, fiind trasă şi purtată până sus. Ascensiunea sa nu a avut parte însă de o mediatizare deosebită, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Henriette d'Angeville 30 de ani mai târziu. Cu toate acestea, în cinstea sa este denumită o stradă din Chamonix, iar şcoala primară din Saint-Gervais-les-Bains îi poartă de asemenea numele.
Alexandre Dumas (1802-1870), aflându-se într-un sejur la Chamonix, o întâlneşte pe Marie Paradis, fiindu-i prezentată de către ghidul său, Payot. Aceştia îi povestesc scriitorului despre aventura urcării pe munte. O echipă de şase şamonizieni în frunte cu ghidul Jacques Balmat era pe cale de a porni la drum. Acestora li se alătură două femei care doresc să-i însoţească. Ghidul Balmat o refuză pe una dintre ele ştiind că alăptează un copil de doar şapte luni, în schimb o acceptă pe cea de-a doua, Marie Paradis. După o urcare grea până la Grans-Mulets, au avut parte de o noapte de odihnă.
În ziua următoare lucrurile au devenit din ce în ce mai dificile, Marie Paradis ajungând la o porţiune destul de abruptă. S-a descurcat destul de bine, dar la final simţea că picioarele nu o mai ascultă şi nu-i mai ajunge aerul să respire şi l-a rugat pe Jacques Balmat sa fie mult mai lent. Sleită de puteri, Marie a trebuit să fie luată de subsuori şi ajutată să meargă. A ajuns în vârf aproape leşinată, dar acolo şi-a revenit, după cum povestea Payot, şi a îmbrăţişat cu privirea orizontul imens.
Devenită eroină a Chamonix-ului, Marie Paradis s-a stabilit deasupra cătunului La Cote şi a oferit pentru o bună perioadă de timp trecătorilor, precum o zână bună, o cină la care nu puteai rezista să nu revii. Cu o sticlă în mână, gazda îşi invita musafirii să bea pericolele călătoriei şi în cinstea unei noi ascensiuni reuşite.
În 1838, cu câteva luni înainte de a muri, Marie, supranumită din Mont Blanc, a participat la recepţia dată în cinstea alpinistei Henriette d'Angeville, pe care o felicită pentru faptul că este prima sportivă veritabilă care reuşeşte performanţa de a escalada regele munţilor din Europa vestică.
La 63 de ani Marie Paradis se stinge, trecând spre cele veşnice, iar ospitalitatea ei este luată drept exemplu de locuitorii din Chamonix şi poate tot ea îi veghează din Paradis pe cei ce mai încearcă şi astăzi aventura urcării pe munte.
Tatiana Scurtu-Munteanu (Galaţi)
ATELIER
AUGUST SPRE SEPTEMBRIE
se povârneşte carul vremii spre
tot mai multă umbră – şi noaptea stăruieşte - tot
mai sfruntată – să mă
hipnotizeze – dansând cu paşi din ce în
ce mai apăsaţi – mai expresiv lascivi – prin
spatele retinei mele obosite
 
din flaute nu mai cântă orbii lunii – se scurg
ca zărul – printre degetele Moşneagului
ursite părăsite
 
tot mai sărac sunt – tot mai
multe gânduri îmi cad – pleşuv – din
ramuri – şi simt că
zidurile fortăreţei au renunţat la
flamuri
 
tot mai indiferente la moarte sunt
stelele din cer: încep să se ferească de
flacăra minunii – armate mari de
îngeri – se predau
sfios îndurerat – furiş
genunii
 
OSTROV
ostrov de linişti greierinde
în nopţi de vară se aprinde
şi hori de zâne se rotesc
bătrâne graiuri se rostesc
 
pâraie elocvent aprinde
iar graţioasele luscinde
se scaldă-n vis de flori în jind
de vezi luceferii tânjind
 
lumină de-amintiri şi dor
scoboară-te din zori în zor
trezeşti colindele sticlinde
izvoarele agonizânde
 
ostrov cu măreţii de sfinţi
recheamă harul de părinţi
străluminat de-nţelepciune
lunecă lin în rugăciune
 
e margine roind de rai
nu te clinti căci n-ai să dai:
aici îngenunchezi primind
nou trup de aur aburind…
 
NUMAI ÎN MUNTE-AM TRĂIT
numai în munte-am trăit
nou legământ răsărit
înalte idei forfotesc
înalt şi limpide foşnesc
 
pădure de gând clocotit
şi pasăre-n zborul oprit
trăind în nădejdea nocturnă
viaţa-mi încep taciturnă
 
numai în munte-am trăit
spre mine mereu au venit
strămoşii cu grai de granit
eroi irizând vechiul mit
 
zeul nu vrea să cunune
ci face din ceruri arvune:
privesc peste umăr - orfeu
pierzând-câştigând ce nu-s eu
 
NOAPTE ÎNAFARĂ
zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte - ca nişte pulsari
cosmici - clipocind printre
constelaţiile negre ale
brazilor lumii: fulgeră şi - smulse cu forcepsul (năclăit
septic de-nalte doriri – aflate în plin proces de putrefacţie) - din
pântec de munţi - se mereu frâng în
fulgere oarbe - clopote
clopote clopote clopote…
…cai înspumaţi nărăvaş galopează prin
fraza blestemului
…călugării din umbra arcadelor de-ntuneric - îşi târăsc
lungile rantii - prin
sângele meu mlăştinos – făcând pârtii - iar de sub glugi
aud cum îşi zdrobesc oasele feţei – şi se
mestecă înşişi – avan clefăind
până la deplina
pulverizare
 
nu-ncape-n nicio piele - acest trup flagelat de
nopţile nesfârşite – asasin de târzii: rugăciunile devin
isteric-apoteotice - ori
seci înspinări - spinări călărite de diavol
 
…ascuns cer – bordei suflet – mizer săpat
contorsionat ritmic - din vagi temelii - de
zbieretele iluziilor: încă o noapte
înfipt în mijlocul groazei – în mijlocul celor ce zadarnic am
vrut să le uit – să le-ndulcesc spre
uitare
 
mă trage de picioare dracul
discret dar energic – insistent şi energic - să nu mă
cumva cred din
plămadă-nfocată – ci să ştiu că soarta-mi
atârnă pe garduri – jilavă – precum pieile turmei
crud jupuite – de cuţite
tocite de apocalipsă
 
ninge funingini voinţa – chircesc
zei sub pernă – să nu mi-i afle spre-osândă
Stareţul Nopţii: odios
Miezul de Noapte – căscând guri de
balauri căzuţi din banal – plictisiţi de
sângele care apă se face: e tot noapte – noapte – mereu numai
noapte – totuşi înafara tuturor socotelilor de
diavoli: mă pitesc adânc îmblănit - în
lătratul cel ritmic – precum motoarele duduind ale
morţii: vesel – sardonic – huhuie toată şleahta-mbuibată de-anunţuri
funebre – a câinilor cerberi
 
SILABE-N SUBLIM
aş vrea mult să priviţi – dimpreună cu
mine - cum trec umbrele prin
pereţi – şi apoi s-ascultaţi cum
le bârfesc cutremurător - în urmă-le - pereţii
…peregrinele – îndoliatele umbre
care-ntre timp nici nu se mai văd în
vreun colţ al veciei
 
sunt covins că v-aţi schimba – radical
buna părere despre lucruri şi
despre toate celelalte
convenţii ale tăcerilor lumii
 
nu e nicăieri mai multă zarvă – decât
în camerele pustii: prin oglinzile lor
trec nostagii – trec convoiuri de
scandalagioaice-amintiri – gureşe erynii-n rotiri
asurzitor de nedrepte cu viaţa celor pe care
i-au cunoscut – din carnea cărora oglinzile – canibalic - s-au
hrănit şi-au crescut (precum ochi enormi
batjocoritori - ai pereţilor dintre
lumi) –
 
oglinzi grandilocvente – pantomimânde zănatic - dimpreună cu care
vieţile – acum
invizibile - prin vremi au trecut – moarte cu ele-au peţit
oglinzile
grotesc – au maimuţărit vieţile - şi-n cele din urmă
ca ultimele otrepe – ele - oglinzile
au dat dosul – josnic zeflemisind - ele
oglinzile – pe vieţi în deşertul lunar le-au
părăsit…
 
nu mai bateţi ceasurile – în turnuri de
neguri - nu mai scormoniţi în
jarul părerilor de rău: acolo – dincolo de auz şi de
văz – dincolo de Marele Havuz - aşteaptă – cu colţii rânjiţi
a nemulţumire şi umflat plictis – duhul cel
rău: tricefalul
dulău
 
…mi se urcă pe picioare – precum un roi de
furnici – părerile zeilor – tot mai de
proastă calitate gazde – ale
ideilor: am încercat să le zâmbesc – ei
nu – ei de orişice înseamnă lume
şi timp – ipohondri-enervanţi – se
feresc
 
nu – nu pot să mă hrănesc – aşa cum ei vor
numai cu aureole şi cu parfum de
tămâi şi ambrozii – cu dansuri de-amurg şi cu
praful de stele-n explozii: în uriaşa cameră a
sfinţilor – eu voi fi dizident – voi fi coada
cozii – şi cine se va încumeta să mă strige pe
nume – nu se va alege decât cu
ironii şi cu glume – cu alergice
spume
 
…o văd pe Ea trecând cu paşi nenufari
Maica de Lacrimi: aştrii – solemni şi tot mai
rari - se dau în laturi – cu-aristocratice - adânci
reverenţe: învioraţi pândari - devin heruvii-nţelepţi - şi
pentru Ea - nostalgici ca lebedele sub
lună – se-arcuiesc serafii - rătăcind în
asfixiata-n entuziame
Iubire
 
iar El trece încălecat pe torente de nori văpăiaţi - şi
irizat îngână un cânt peste
năhlapii de foc – întristat şi crin
curcubeu lin: e-atât de nobilă pacea vederii Lui
încât veşnicia-a şi trecut – c-un
suspin
 
eternitatea Lui e doar
modul supin: de plutit - năvalnic încălecând peste
înfriguratul – tot mai chircitul - invizibil destin - fraţi Lui îi suntem
silabe-n sublime.
                                                                                                                                                                           Adrian Botez (Adjud - Vrancea)

VERDICTUL
Anamaria făcuse faţă multor provocări, dar – de departe – aceasta era cea mai mare dintre ele. Nici una dintre persoanele cunoscute şi cu atât mai puţin familia, nici în cel mai aberant exerciţiu de imaginaţie, nu şi-ar fi putut-o închipui vreodată în această situaţie... Cu toate acestea, de câteva zile, Anamaria se trezea dimineaţa în acel pat metalic neîncăpător, în acele aşternuturi care îi erau străine, folosea un duş comun, servea, într-o cantină, mâncăruri cu un conţinut îndoielnic, era nevoită să suporte cu stoicism compania a încă cinci persoane într-o cămăruţă nu mai mare decât camera ei de oaspeţi, de acasă... Iar cerul, oh cerul, nu îl putea privi decât printre gratii...
Libertatea nu vine numai din spaţii deschise, Anamaria ştia asta! Imaginea acelui petec de cer privit printre gratii îi amintea mereu de neputinţa de a-şi purta paşii în orice direcţie ar fi dorit însă, mai mult decât atât, avea sentimentul că liberă fiind, printre oameni, ar fi trebuit să îşi poarte şi vinovăţia, nu numai paşii, să stea dreaptă în faţa judecăţii lor. Şi de asta se temea... Gravitatea faptei o conştientizase chiar în momentul petrecerii ei, restul sentimentelor şi teama de judecata oamenilor venise mai târziu să îi amprenteze sufletul chinuit de întrebări şi remuşcări.
Cu colegele de celulă interacţiona puţin şi strict necesar. Două dintre ele, închise pentru omor deosebit de grav, încercaseră să îşi impună autoritatea în faţa ei, însă Anamaria, deloc impresionată de duritatea lor şi cu o profundă detaşare faţă de obiectele şi pachetele pe care le primea de-acasă, le transferase lor (fără efort şi fără constrângere, din proprie iniţiativă) dreptul de proprietate asupra a tot ce le-ar fi putut interesa, făcând astfel aproape inutil efortul acestora de a-şi dovedi duritatea pentru a obţine foloase necuvenite. Devenise astfel, brusc, din ameninţată – protejată, iar acest drept dobândit îl folosi strict pentru a-şi proteja intimitatea gândurilor, lăsând de înţeles, în mod tacit, că singura ei nevoie era aceea  de a se izola, de a trăi răsfrânt în ea însăşi, de a nu fi deranjată.
Cererea formulată pentru judecarea în libertate fusese respinsă şi Anamaria se afla încarcerată de 29 de zile. Avocata ei, fostă colegă de liceu cu care păstrase relaţii calde, uzase de toate tertipurile avocăţeşti, făcuse tot ceea ce era omeneşte posibil să obţină judecarea în libertate, invocând lipsa probelor directe şi a antecedentelor penale, însă voinţa procurorilor şi a judecătorului de caz fusese mai puternică.
În ziua in care primise mandatul de arestare, părinţii Aneimaria, oameni cu stare, odată dezmeticiţi din şocul întâmplării, căutaseră să îi angajeze un avocat faimos pentru speţele dificile pe care le instrumentase. Anamaria însă se opusese, cu ultima fărâmă de vlagă pe care o mai avea. Îşi dorea un avocat cu care comunicarea să îi fie uşoară şi – din această perspectivă – Sabina raspundea în dublu mod cerinţelor ei, fiindu-i şi prietenă. Aceasta din urmă fusese şocată la aflarea cumplitului fapt şi îi mărturisi din capul locului, trecând peste calitatea de avocată, că nu înţelege cum de asupra Aneimaria, o femeie educată, sensibilă, echilibrată, ajunsese să planeze suspiciunea de crimă. Uimirea era cu atât mai mare cu cât ea îşi cunoştea prietena drept o femeie cu o carieră de succes, arhitectă la cel mai mare trust de proiectare din ţară, fără prea mari probleme existenţiale, care îşi refăcuse frumos viaţa într-un timp relativ scurt după despărţirea de cel care îi fusese soţ. O întâlnise de câteva ori în ultima jumătate de an, de fiecare dată radioasă la braţul iubitului ei. Îi păruse fericită.
...Oare fusese? Anamaria părea să nu mai ştie răspunsul… Pe Ducu îl întâlnise la ceva vreme după divorţul ei dureros. Apăruse, tânăr şi plin de entuziasm, în viaţa ei. Nu o cucerise uşor, Anamaria find reticentă din multe puncte de vedere, perfect justificabil după o perioadă atât de lungă în care fusese minţită, trădată, rănită în orgoliul ei de femeie şi de om. Ducu avusese răbdare, însă o rabdare care nu era specifică oamenilor tineri. Diferenţa de vârstă dintre ei, aproape zece ani, fusese surmontată după un timp, când Anamaria descoperi în Ducu o persoană matură şi responsabilă, care o surprindea în mod plăcut şi alături de care începu să îşi dorească să trăiasca. Curând se mutară împreună, în casa ei cochetă, proiectată de ea însăşi, casă care îi revenise ei după divorţ. Diferenţele fizice erau greu sesizabile, în pofida faptului că îi desparţeau o sumă considerabilă de ani. Ajutată şi de nişte gene bune, moştenind frumuseţea mamei ei, Anamaria punea de asemenea pret pe aspectul ei exterior şi nu făcea rabat de la nimic care avea darul să îi menţina trupul tonifiat şi chipul îngrijit.
Se iubeau şi deciseseră împreună să acorde o şansă în plus relaţiei lor atunci când, în preambulul căsătoriei, au decis să îşi împartă nu numai timpul, sentimentele dar şi spaţiul locativ. Ideea nu fusese primită cu entuziasm de către familia ei, poate nici de a lui, dar în faţa faptului împlinit fiind puse, ambele familii nu avuseseră decât a accepta. Nimic nu părea să tulbure armonia dintre ei. ...Anamaria renăscuse frumos, Ducu îi aducea dese dovezi de iubire şi increderea ei în el creştea, fundamentat, pe zi ce trecea, astfel încât dupa trei luni de convieţuire în aceeaşi casă, ambii conveniră că venise momentul să îşi oficializeze relaţia.
Ar fi trebuit să fie o zi fericită aceea în care, însotiţă de o prietenă, mersese la un targ de nunţi pentru a-şi alege rochia de mireasă.... şi fusese, până în momentul în care, extenuată după o zi prea lungă, cu rochia împachetată, Anamaria se întorsese acasă unde îl găsi pe Ducu abătut, îngândurat, privind-o oarecum distant, străin... Nu o îmbrăţişase ca de obicei, nici nu îi zâmbise... Ridicase spre ea doar o privire îngândurată. Alertată de prezenţa lui abătută şi de un al şaselea simţ, Anamaria îl intrebă, cu teamă, ce se întâmpla. În loc de raspuns, el îi întinse, mut, o fotografie, din care zâmbea dulce o fetiţă dolofană, în vîrstă de aproximativ un an. Anamaria se prăbuşise pe un fotoliu, cu acea fotografie în mână, neîndrăznind iniţial să întrebe nimic. Cum tăcerea dintre ei se prelungea şi Ducu nu părea dispus să ofere o explicaţie, Anamaria ceru confirmarea sau infirmarea suspiciunii ei şi astfel îi spuse că acea fetiţă era copilul lui, despre care aflase abia astăzi, căutat fiind de mama copilului cu care el avusese o relaţie pasageră. Un calcul rapid îi strecură Aneimaria furie în priviri şi în suflet. Copilul fusese conceput în timpul relaţiei lor, atunci când ea se considera iubită, respectată, dorită. Avu sentimentul unui deja-vu şi furia începu să crească vertiginos în ea…
…Gardiana îi întrerupse gândurile, anunţându-i faptul ca în douăzeci de minute urma să fie preluată, transportată şi prezentă instanţei. Nu avea prea multe de pregătit. Fără a se privi în oglindă, şi trecu nervos mâna prin părul scurt, îşi aranja un pliu imaginar al fustei şi urmărită de privirile colegelor de celulă, se îndrepta către peticul de fereastră, respirând adânc, căci simţea că se află în vecinătatea unui mic atac de panică. Încercarea unei femei de a se apropia de ea, de a o încuraja, se lovi de zidul tăcerii şi indiferenţei ei.
Drumul către tribunal, în maşina securizată, i se păru infinit de lung. Flancată de gardieni, cu cătuşele la mâini, urmărită de privirea înlacrimată a mamei sale, Anamaria păşi în sala de judecată. Nu îndrăzni să privească în jur, cu atât mai mult cu cât bănuia prezenţa în sală a părinţilor lui Ducu. Îndureraţi. Nici vocile din jur nu le desluşea prea clar, era un amalgam de sunete şi imagini în mintea ei. O singură imagine clară o urmărea cu obstinaţie, aceea a lui Ducu în cădere liberă de pe piscul pe care începuse cearta lor, cearta finalizată atât de tragic.
În ziua aceea el please. Incapabil să îi explice cum au putut balansa în inima lui sentimentul iubirii şi al trădării, Ducu alesese tăcerea şi plecase fără a-i oferi o explicaţie care să să satisfacă orgoliul ei rănit. Era doar clar ca ea nu îi fusese deajuns, că el avusese o relaţie paralelă, din care rezultase un copil de al cărui existenţă el aflase în acea zi .
Au stat separaţi o lună, evitându-se reciproc. O lună lungă pentru Anamaria, care experimenta multe trairi, îşi puse multe intrebări. Avea o intoleranţă la minciună. Pe fundalul unui istoric trist, al unei căsnicii eşuate, era incapabilă să înţeleagă şi să accepte cum de omul care îi aducea constant dovezi de iubire, o putuse înşela. Îi puse această întrebare o lună mai târziu, când el o căutase propunându-i să încerce să discute măcar.  Acceptase. Se aflau, la dorinţa ei expresă, la munte. Îşi dorise ca această discuţie să aibă loc fără constrângeri, măcar fără ascendent “teritorial”, pe un teren neutru. Amândoi, părţi beligerante, obosiţi de atâta război, îsi doreau să semneze curând, dacă nu un tratat de pace, măcar un armistiţiu şi muntele le păru amândorura un loc potrivit. Nu îşi vorbiseră deloc în tren, fiecare se temea cumva de reacţia celuilalt, îşi cântăreau în minte gândurile, cuvintele...
Nu şi-au vorbit nici în timpul escaladării, dar fiecare simţea în felul său că se apropie momentul unui deznodământ pe care însă niciunul dintre ei nu îl bănuia a se transforma într-o tragedie. Amurgul se lăsase încet peste muntele blând. Anamaria aştepta începutul confesiunii lui, care nu veni uşor. Nu îl întrerupse măcar o dată, asculta, într-o linişte tristă, povestea trădării lui. La final, se ridicase şi se îndepărtase de focul în care mai ardeau stins câteva vreascuri. Simţea nevoia să fie singură o vreme, să rememoreze fiecare cuvânt, să chibzuiască, să îşi analizeze sentimentele, să stabilească prioritatea lor…. Numai că el nu înţelese şi o urmă, neliniştit de lipsa ei de reacţie. Prezenţa lui o irită mai tare şi întorcându-se brusc către el, cu lacrimi în ochi, îl lovi. Palma ei căzu grea, neaşteptat peste obrazul lui, însă odată dezmeticit din şocul gestului şi înţelegând totuşi drama din mintea şi sufletul ei, Ducu încercă să o prindă în braţe, să o consoleze, să o liniştească. Nu reuşi, o îndârji doar mai tare. Îl lovea haotic cu pumnii ei mici, la un moment dat chiar îl zgârie adânc pe obraz, în vreme ce îi striga obsesiv, plângând: “De ce? De ce? De ce nu ţi-am fost de-ajuns?” Apoi, peste mintea ei se aşternu o ceaţă adâncă… Lovindu-l, împingându-l, el căzu în gol. Îl văzu dezechilibrându-se, dar nu bănuise că se aflau pe buza unei prapastii. Îl văzu zburând, dar nu realiza, pe moment, că zbura spre eternitate…
…Îsi petrecuse restul nopţii pe marginea aceea de prăpastie, privind în gol, prea speriată să încerce să coboare la poalele muntelui, fără putinţa de a folosi telefonul mobil pentru a solicita ajutor. Poate că Ducu ar fi avut o şansă infimă de supravieţuire dacă telefonul ar fi avut semnal în creierul acelui munte sau dacă tristul eveniment s-ar fi produs în timpul zilei. Cand zorii se iviră peste cea mai tragică zi din viaţa ei, Anamaria coborî la poalele muntelui şi anunţă mai întai salvamontiştii iar câteva ore mai târziu, împreună cu aceştia, poliţiştii. Trupul lui fusese ridicat de la morgă câteva zile mai târziu, iar înmormântarea avusese loc fără ca ea să fi putut fi prezentă.
Îl plânsese în tăcere, cu deznădejde mută, în celula pe care o împărţea cu încă cinci femei… Auzea ca prin vis vocea Sabinei, era singura pe care o recunoştea şi de care se agăţa în contactul cu realitatea sumbră din care Ducu nu mai facea parte… Avocata încerca să o plaseze în afara cazului, să obţină achitarea ei, invocând dovezile circumstanţiale, indirecte şi un viciu de procedură. Dezbaterea aprinsă se purta în jurul faptului că urmele adânci ale zgârieturii se regăseau şi pe obrazul lui şi sub unghiile ei, sub care fuseseră depistate urme de ţesut. Cu toată priceperea şi abnegaţia de care dăduse dovadă, Sabina nu reuşi să îi obţină achitarea.
Verdictul îi aduse, în chip neaşteptat, un sentiment de uşurare. Cu sau fără judecata oamenilor, a instanţelor, Anamaria ştia ca oriunde se va afla, va trebui să poarte povara grea a vinovăţiei, că Ducu va fi stigmatul unei vieţi peste care soarele iubirii nu va mai răsări vreodată.
Gina Petre (Zimnicea – Teleorman)

ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR
Cei mai mulţi dintre noi iau în calcul trecerea timpului atunci când ajung în prag de An Nou sau când o anumită dată din calendar le marchează cu pioşenie vârsta. Cu mine e altceva; învăţător cu state vechi, om încărunţit de ani şi vremuri şi de generaţii de elevi, femeie cu suflet legat într-o batistă şi descătuşat din când în când, privesc lumea prin geamul aburit al vieţii şi identific de fiecare dată, la mijloc de septembrie, bâjbîielile şi orgoliile mai-marilor noştri, erijaţi în înţelepţii statului. Depindem de deciziile lor, luate cel mai des după nopţi aburite de alcool sau frustrări profesionale, după interese politice care trag după sine confortul material, după zvâcneli sentimentale care erup când curelele sunt tot mai slabe.
Nu mă mai topesc de dor şi de drag după idealuri, înţeleg tot mai bine sensul cuvântului „utopie”, pe care la 20 de ani îl negam cu desăvârşire, şi ignor cu bună ştiinţă lingăii, care, din păcate, se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Dă mai bine să pupăm poala popii decât să facem discret, în casa inimii noastre, crucea de slavă a lui Dumnezeu.
S-au schimbat miniştri ca la alba-neagra, inspectori şi directori, după principiul „vin ai noştri, pleac-ai noştri” (şi-mi vine în minte continuarea din cântecul lui Victor Socaciu), s-au făcut „mişcări” de cadre didactice „în interesul învăţământului” (după acelaşi principiu), iar sarabanda continuă frenetic, de data aceasta, în stil mioritic.
Merg şi eu cum merge lumea, dar mă trezesc adesea la margine de drum, fiindcă n-am deprins meşteşugul „datului din coate”. Nici nu plâng şi nici nu râd cu gura până la urechi, ci zâmbesc cu îngrijorare, şi uneori cu milă, spre cei care clocotesc de durere şi dorinţă să cuprindă o bucată cât mai mare de drum.
Nu-i nici de-acum şi nici de ieri interesul viu şi pervers al românului care face tumbe şi temenele pentru o bucată de plăcintă sau cozonac din care să fure măcar stafidele sau rahatul (după caz). Dulce şi bun, ingredientul se digeră uşor mai ales când umbra spatelui care-l susţine este considerabilă.
Eee, dar învăţământul românesc se vrea condus şi-nfăptuit după coordonate şi concepte europene, uitându-se de specificul ţării. Încercăm să ne aliniem programelor externe şi ne-aliniem prost, fiindcă mersul pe bicicletă presupune echilibru, iar acesta trebuie câştigat prin trudă şi colaborare, prin voinţă şi multă disciplină. Aici nu-i loc pentru orgolii! A zâmbi sarcastic spre adversar, care din păcate e confratele tău (doar că se află în altă barcă, dar vrea s-ajungă pe acelaşi mal), a replica usturător spre a scoate la lumină hibele unei alte perioade, a contra doar să vadă alţii ce maestru al cuvintelor (fără fond) eşti, toate la un loc scot la iveală neputinţa de a fi uniţi.
Spre deziluzia mea, şi-a altora, se aude la tot pasul, şi tot mai des, expresia: „dă-l afară!”. Dă-l afară, să n-apuce să muşte prea tare şi nici să scormonească prea mult sub preşul şefului, oricare ar fi el, indiferent de rang.
Aşadar, după o vacanţă trăită la temperaturi super ridicate, elevii şi profesorii intră în iureşul cotidian al şcolii, continuându-şi exerciţiul funcţional spre cunoaştere şi desăvârşire. Că au parte de şcoli aşezate ca la carte sau intră cu teamă într-o clădire insalubră, şi unii şi alţii au de străbătut acelaşi parcurs didactic, iar sunetul clopoţelului sau al soneriei, din păcate, este auzit diferit.
Există o motivaţie în fiecare acţiune săvârşită, iar inexistenţa ei (a motivaţiei) duce la eşec. Şi eu, ca învăţător (mai nou, prof. înv. primar, care nu este decât o siluire a cuvântului de început – învăţător) şi elevul meu vrem să fim motivaţi. Păşim pragul şcolii cu acelaşi scop, îi datorăm respectul cuvenit, considerând-o instituţie de cultură, ne disciplinăm după voinţă şi putinţă, vrem să identificăm parteneri de nădejde printre cei care  decid în numele nostru şi nu printre cei care „fac blatul”, şi cel mai mult ne place să statornicim o relaţie amiabilă pentru a progresa în demersul nostru, spre binele nostru, al tuturor!
Un an şcolar cu roade bogate, minte luminată şi credinţă!
Angela Burtea

FRANCESCA
- Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!
Francesca se opri. Înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:
- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…
- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?
- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...
Şi Francesca începu să plângă. Viorica ştia că Francesca avusese mai mulţi pisoi. Într-o primăvară, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Francesca s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Francesca, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Aşa îi pusese numele. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.
- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.
- Şi mie mi-au murit doi motani: unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi că face acest lucru oribil?
- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezesc.
Francesca îşi întoarse capul şi îşi şterse o lacrimă. Viorica nu spuse nimic. O urmărea cu îngăduinţă pe femeia din faţa ei.
- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.
- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
Între cele două femei, se aşternu liniştea. Francesca avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.
- Nu de mult, ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un nume frumos.
- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…
- Dacă am fi în altă ţară… Există o legislaţie care l-ar putea pedepsi pe acel Brad, dar la noi nu îi face nimeni nimic.
- Sigur, numai noi suferim…
De cele două femei, care vorbeau lângă poartă, se apropie un vecin.
- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?
- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.
- Doamna Francesca, păreţi bolnavă…
- Nu e bolnavă! E supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.
Francesca îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută îi spuse:
- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că Aurica îl avea chiar de la tine, vecino. Eu cred că ştiu cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea opri din plâns.
- Exact despre pisoi vorbeam cu Francesca. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 
Vecinul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.
Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Francesca. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Totuşi, vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Francesca nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen.
Soţul Francescăi le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.
Maria Tirenescu (Cugir - Alba)

ARMONIE DETOAMNĂ
E o zi ploioasă de toamnă… rece chiar, de “nici câinele să nu-l scoți afară”… și, totuși, mă simt în formă maximă!
M-am trezit la ora 6,00, eu, care sunt mama somnoroșilor. Vezi ce poate face un CPAP (un aparat de presiune pozitivă continuă a căilor respiratorii) și o mască nazală? O bună oxigenare a creierului și un somn odihnitor îți asigură... zâmbetul matinal! Of, de-aș putea să le spun tuturor celor care sforăie... sau celor care nu pot dormi lângă... sforăitori... cât de simplu poate fi!
Am început școala și sunt nesperat de încântată. Bobocii de-a IX-a sunt drăguți, cuminți și interesați de școală. Cei de-a X-a sunt... favoriții mei! Pe cei de-a XI-a, i-am preluat, și mă străduiesc să-i cunosc. Anul ăsta... nu dau Bacul! Cancelaria e plină de figuri noi. Generațiile se schimbă... de parcă an de an am alt loc de muncă. Mereu trebuie să înveți să te adaptezi, să relaționezi cu o diversitate de mentalități și caractere.
“Aștept ora de mâine, să ne revedem!” mi-a scris pe facebook un elev. El e “asistentul meu”! Deși pentru unii e un elev turbulent, prin spiritul lui de glumă, eu l-am considerat mereu o fire foarte sensibilă. Mai de joacă, mai în serios, m-a ajutat de multe ori la redactarea schemei lecției pe tablă (a fost singurul care a sesizat că, la înălțimea mea, tabla e prea sus postată, că după ora 13, brațele îmi erau, uneori, obosite... că strănutam des... de la praful de cretă...). Azi a fost cuminte, atent, cooperant... semn că se maturizează.
Pentru mine, schimbările de directori, în școala mea și în celelalte școli din județ, au fost prilej de bucurie. Așa mi-am redobândit unele prietene, prea ocupate până acum cu funcțiile lor. Atmosfera din școală s-a mai detensionat. Unele din fostele mele eleve ori studente au fost promovate. Unele colege de liceu, de asemenea. Este și aceasta o experiență interesantă.
Pe net, un coleg se plângea că e dezamăgit de... falși prieteni. “Eheee! îmi venea să-i zic... asta e o pâine pe care am mâncat-o și eu... vine odată cu funcția... la pachet! Dar toate trec... și bune, și rele. Important e să nu-ți pierzi încrederea în tine și în Dumnezeu!”
Am descoperit, în timp, oameni de o frumusețe sufletească extraordinară. De ce să suferi și să bocești după oameni cu care nu te potrivești? Suntem milioane pe planetă… Trebuie doar să învățăm să mergem… doar înainte… niciodată cu privirea plecată ori înapoi. Ce am lăsat în urmă, dus e, pentru totdeauna. Viața ne cerne unii pe lângă alții și ne învață să ne însoțim, în mod fericit, ori să ne căutăm fiecare calea. Totul e în mișcare!
Pot spune, cu mâna pe inimă, că am un sentiment de fericire, de împlinire, izvorât din convingerea că D-zeu lucrează în viața noastră, când I ne încredințăm. Nu frecventez, din păcate sau din fericire, nicio biserică. Am învățat să cred și să-mi accept clipele de îndoială sau de tăgadă, alături de Arghezi, ori mi-am întărit rugăciunea, cu Vasile Voiculescu. O să ziceți că… fabulez. Devenim… ceea ce lucrăm. Alegem să lucrăm, dacă se poate, ceva ce ne reprezintă.
De mai bine de 20 de ani asta predau… Nu e rutina! E o adâncire a sensurilor, în timp. E o modelare continuă… a mea și a celor din fața mea. Fiecare generație vede altfel lumea. Fiecare clasă la care predau vede altfel un text. Fiecare elev are ceva de spus… de acceptare și sporire a sensului ori de negare și reinterpretare.
Am o profesie… provocatoare! Poate tocmai de aceea, în final, am ales… tot un dascăl, și în plan personal (pentru că avem ce vorbi!).
Deosebirile profesionale sunt interesante, pentru unii, în tinerețe. Cele de salarizare… mereu! A te regăsi sau completa, cu succes, și profesional… e o cheie, valabilă încă, în reușita unei relații (acum chiar acuz firmele care nu permit colegilor din branșă să aibă și relații… personale). Cum se poate bucura partenerul meu de reușita unui elev de-al meu la olimpiadă… dacă pe mine nu m-a interesat… bilanțul lui contabil, la final de lună… sau mai știu eu ce? Ceea ce nu înțelegi, nu te preocupă… nu te poate apropia. E ca și cum ai fi silit să duci mereu două vieți… cea de la job și cea de acasă!   
Gata cu teoria! E seară. Și ce dacă plouă? “Cineva”a venit și pe ploaie, de la dentist, într-o scurtă vizită. În fața balconului, mi-a plantat, acum câteva zile, gard viu, veșnic verde, pentru ca toamna să nu mă întristeze așa de amarnic. Îl cercetează, cu ochi de veveriță, să vadă dacă-i merge bine. Îl privesc, din spatele perdelei, cu inima ca o ciută speriată... Omul acesta chiar mi-a adus bucurie în suflet! Mă tem... de mine!
...E toamnă. E seară. Și ce dacă plouă?
Corina-Lucia Costea (Timişoara)

TIRANE!
La nunta îngheratei haite
Puterea ce ţi-o dă mulţimea
I-o iei prin smulgere parşivă:
Ţi-o va întoarce-ntunecimea
Ofrandă spartă, pe-o colivă !
E-n fi rea ei orbecăindă
Să-şi facă idoli, să-i emane.
A laşităţii ei oglindă
Spoit pe moaşte şi ciolane
Înşeal-o, minte-o cât mai tare:
Eşti quintesenţa oarbei gloate
Şi din prăsila ei soioasă
Puterea pute ca „ dreptate”,
Ca-n blana hienei, viermănoasă
Va să te spurce pe măsură
Când hoitu-ţi lăcomit la ură
Ţi-l va svârli prin calendare
De aur putred prin sudoare -
Ca „sfânt al neamului”,Tirane!
 
HERMENIA OGLINZILOR
Oglinzile care te-au văzut
Goală, aburind a sărut,
Ca poemele cele insinuante
Cu tangente, curbilinii, secante...
 
Prin cărţile sublim delirante
Cu meandre, cascade şi pante,
Şi cu suspendate-n subcuante,
Oglinzile, geloase amante...
 
Undeva, cândva, mâine, ieri,
Pe asprite de zvâcnet atlazuri,
Cu ţărmuri retrase-n dureri
Şi luna suind din talazuri
 
Cineva le va pune linţoliu,
Zăbranic nirvanic, de doliu
Şi mâna aceleia, poate,
Cu degete îngândurate
Le va sparge, orbite, pe toate...
 
IMORTELE
Seminţe adormite, seminţe uituce
În lutul roşu al cărnii bătrâne
Inversa curgere-a arderii, cine
Înşeptilelor charme pune răscruce?
 
Rogvaiv al de sinei cunoaşteri, năuce.
Devenire nocturnă-n Lumine/
Imortelă, cuvântul năluce.
Eugen Evu (Hunedoara)

DIN ŞAUA VIEŢII SUB COPITA SOARTEI
 -mă tropăie...-
mă tropăie între copite soarta
cal otrăvit de nu
știu cine
de Cel ce îmi închide zilnic poarta
atunci când tu mă izgone
ști din tine

nu
știu în șa să stau cuminte
nu vreau să călăresc precum un mort
înveninatul armăsar n-ascultă de cuvinte
iar tu m-alungi
și-atunci îl călăresc cum pot

nu ştiu mai nimic despre femei
doar le iubesc lăuntrul benefic absolut
m-aruncă soarta din
șa fără temei
tu ţii mor
țiș ca să mă duc...

voi trece vama dincolo cât mai curând
și poate nu voi avea bănuţi de plată
vreau să nu-mi pierd rând
căci nu se
știe niciodată...
 
SECĂTUIRE
 -zaţ de cafea-
mi-au secat ochii privirea mă doare de susurul adâncimilor

nimic nu mai e ca la început numai morile de vânt pe care le respir încă de la naştere
nimic nu ţi se mai pare interesant decât lumea dinprejur hotărâtă să meargă mai departe
totul s-a pierdut a fost visare
vise de ceară precum luna curată din viermele de pe sufletul meu
acesta a fost cel mai profund vis cu fierul încins la flacăra iubirii din sfera nopţilor albe
în propriile amintiri mă afund colcăie cafeaua amară în mine precum dragostea decantată într-o viaţă de animal săgeţi i-au împuns inima
sânge negru strecurat prin zaţ de cafea îmi bombardează neuronii
sufletul trist nu lasă speranţă otv-ul anunţă venirea sfârşitului lumii în luna novembre
viaţa încă pulsează în mine anemic nici măcar antropologii nu ştiu din ce specie fac parte
am zburat liber pentru o clipă numai pentru una singură şi atât
eu fluturele tu felinarul se întind din nou în mine aripile durerii
trec dincolo dincolo dincolo dincolo nimic nu mai e ca la început
nimic nu ţi se mai pare interesant totul se pierde a fost vis
visul cel mai profund gândesc la ce a fost în propriile amintiri mă afund
săgeţi împung inima sufletul trist nu-mi lasă speranţe
viaţa încă trăieşte chiriaşă în mine cuibărită sub aripile cloştii
totul s-a pierdut a fost vis visul acesta cel mai profund
săgeţi împung inima greţoasă tristeţea nu lasă

speranţe pulsează doar aripile
 
VIERMELE SFREDELITOR
 -viaţa-
durerea e
un vierme sfredelitor
de la tine îmi vine viaţă
speranţa tu mi-o dai
două aripi o singură pasăre
cuibărită între noi
zborul captiv
ideal născut din credinţă
mântuirea mea eşti tu

Dumnezeu mi te-a înfipt în inimă
acum mi te răsuceşte benefic
 
LINIŞTEA ÎMI TROZNEA ÎN URECHI
-din haos în haos -
am urcat după tine. până la Cer
am trecut de norii spăluciţi
hidoşi. apoi de soare

liniştea troznea. în urechi
lacrimi mă azvârleau. din haos în haos
şi tot aşa

până când. te-am apucat de mână
aşa. am crezut că e Dumnezeu

convins. L-am rugat doar atât. mai lasă-mă Doamne
să-mi mângâi sufletul pe care
de-abia acum l-am găsit

şi m-a lăsat

numai să tac. şi să te sărut şi să te privesc
apoi a fugit. în lumea largă

abandonându-mă. ţie
Virgil Andronescu (Turnu Măgurele – Teleorman)
ATITUDINI
MI-E SCÂRBĂ...!
...Secăturilor!
Fii de SCLAVI SCÂRNAVI!!!
Voi vă ziceţi „parlamentari”, handicapaţilor şi retardaţilor şi vânzătorilor de NEAM, de ISTORIE DE NEAM şi de ŢARĂ – pe NIMIC...?! Adică, mai exact, pe Vântul cel Rău, venit (de fapt, ŞI acceptat de IUDELE NOASTRE!), dinspre AMURGUL LUMII!!!
...”USELIŞTILOR”, aţi stat, azi, 27 august 2012, ca momâile, în băncile Parlamentului României, zgubilitici şi parkinsonieni trădători  ce sunteţi (...afară de un biet diversionist de ocazie, unul...Ioan Ghişe!, trezit, şi ăsta, a ŞAPTEA ZI DUPĂ SCRIPTURI!...ziua aia, care nici nu se pune la „socoteală gospodărească”, de ...„meditativă” ce este!), PENTRU A ASIGURA CVORUMUL ÎNTOARCERII LUI BĂSESCU, LA COTROCENI...!!! – ascultând, pentru ASTA, de comenzile lui VICTOR NAUMOVICI-PONTA, care cânta, în delir comunisto-bolşevic, „Internaţionala”, în Africa de Sud (ce ironie cumplită a sorţii!), dar dădea şi ordinele dezertării laşe, prin SMS (PTIU!!!) - ...şi ale unui „CRIN” de dormitor, care pute în pantaloni, de „be-belit/be-beluş” ce este! Ambele amoebe (cică „oameni de staaaat”...în băs!), având izmenele galbene, de frica corporaţiilor multinaţionale şi ale plutocraţiei mondialiste iudeo-masonice (din Germania re-nazificată şi până în SUA, cele bolşevizate!) – şi defecând pe un popor întreg, adică, vreau a zice, pe singurii oameni vii, din România: pe cei 8,5 milioane de oameni cuvântători, VOTANŢII! Care alungau, prin vot PERFECT DEMOCRATIC, din fruntea Sfintei Românii...UN DERBEDEU!!!
...Cine naiba va mai crede, în lume, de azi încolo (adică, din 27 august 2012!), în „povestea cu cocoşul roşu”, a ...”DEMOCRAŢIEI”?
NUMAI  RETARDAŢII  MENTAL!
...Şi unde au fost cei 8,5  milioane de „oameni vii”? În faţa televizoarelor!!! Acolo, viermilor, vă blestem să vă apuce şi Judecata din Urmă – SINGURA DREAPTĂ!!! – laşilor şi iresponsabililor!!!
...Şi mi-o doresc, Judecata asta DREAPTĂ,  „a venire” cât mai grabnic! - pentru că această lume este, de azi încolo, A VIERMILOR!!! Ceea ce ar fi trebuit să fie umanitate „după chipul şi înfăţişarea Lui Dumnezeu” – s-a volatilizat, ca într-un vis rău, parcă!!!
La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,/Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,/Blestemul îl invoc;/Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,/Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară/Cu fierul ars în foc (…)Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?/Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,/O, oameni morţi de vii!/Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate/Ce chiuie-n orgii?(…)În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,/Vă zguduie arama urechea amorţită/Şi simţul leşinat;/Virtutea despletită şi patria-ne zeie/Nu pot ca să aprinză o singură scânteie/În sufletu-ngheţat…”
– îi apostrofa AMINUL/EMINESCU (în veacul său), pe “junii” veacului al XIX-lea, care erau pe cale să se transforme, şi ei, în nişte mutanţi oribili (aflaţi TOT sub influenţa “Soarelui Amurgului” - şi nu ne-am învăţat minte…: cel care nu învață din greșelile înaintașilor săi, acela e condamnat să le repete– zicea, cu ultimă înţelepciune, Iorga)! Ştim că nu cu mare folos…Dar nesimţiţii şi prăduitorii şi pustiitorii satanici ai vremii noastre nu sunt doar “JUNII”, ci şi BĂTRÂNII VAMPIRI - EGAL! Şi nu le pasă lor, nu de…Poet, dar nici, măcar, DE PROPRIII LOR COPII!, care vor purta, pe frunte, în veci (din pricina păcatului contra Sfântului Duh, făptuit de părinţii lor! - cumplit, incredibil de iresponsabili!), BLESTEMUL LUI CAIN şi BLESTEMUL LUI IUDA - EGAL!!!
...Sau, mă înşel? După aparenţe – NU mă înşel! - ...şi ce rău îmi pare, totuşi! Am crezut, am nădăjduit că Dumnezeu se va îndura de poporul ăsta, ajuns de... de celenterate („[...]AVÂND CORPUL FORMAT DIN DOUĂ FOIȚE embrionare, și anume ectoderm!) - ...am crezut în lumea asta, am crezut în viaţa asta, am crezut chiar în oamenii de pe pământul ăsta...PÂNĂ ÎN ULTIMUL MOMENT!!! Acum, mi-e scârbă de ei, de TOŢI! Inclusiv, de mine. Pentru că, vorba lui Coşbuc, „asezonată” după timpuri -  ...„atât de slab sunt!/N-am glas de vifor, să jelesc (n.mea: acest popor nemernicit, de mult!);/N-am mâini de fier, ca fier să frâng (n.mea: odată cu cătuşele, pe care singuri ni le-am pus, cu o cuminţenie de retardaţi, în faţa UE şi SUA!);/N-am mări de lacrămi, mări să plâng (n.mea: pentru halul în care ne-a adus lipsa noastră de credinţă, exprimată în totala lipsă de minte, de Duh, de reactivitate şi de putinţă!)/Nu sunt de foc, la piept să-mi strâng (n.mea: poporul, în care m-am născut – şi să-l pot ÎNVIA!)/Să-l încălzesc (n.mea: până va deveni, DIN NOU, reactiv, VIU ÎNTRU FĂPTUIRE…precum era/a fost, în veacuri demult trecute!)…” și endoderm
...Nimeni, cu cât de mici „însemne” umane, în fiinţa sa, nu se va ma lăsa păcălit, de azi încolo, de minciunile (puse în mişcare de Marele Iluzionist!), numite „partide politice”, „parlamentarism”, „libertatea de expresie” (expresie, fără încetare uzitată, atât de măcelarii-de-serviciu, ai Terrei, cât şi de laşii-de-serviciu, din România – şi folosită pe post de hârtie igienică!), „vot universal” (care măreşte stocul de curpapir!!!)...
Mai vreţi, de azi încolo, votul nostru, MONŞTRILOR VIERMIFORMI? Veţi avea doar CĂLCÂIUL nostru, CARE VĂ VA STRIVI!
...Pentru cei câţiva, care am mai rămas oameni vii (dacă e să ne luăm după protestele „de piaţă”, din zilele astea, nu mai există, într-o ţară de viermi, cum a devenit România, decât vreo câteva zeci de ...OAMENI!), este clar că, de azi încolo, s-a creat situaţia, extrem de gravă, a ANOMIEI: dacă CCR şi Parlamentul acceptă, de dragul unor pomeni europene, nedorite de noi şi complet nedemne (dar şi iluzorii şi extrem de periculoase, OTRĂVITE!!!), să-şi trădeze complet, ABSOLUT FĂRĂ DISCERNĂMÂNT!, alegătorii, să micţioneze pe Duhul şi pe Voinţa SINGURILOR ROMÂNI VII!!! – ... atunci, românii aceştia vii (câţi vor mai fi rămas, prin Voia Lui!) nu se mai simt angajaţi, prin vreun Contract Social, să mai respecte un stat care îi rejectează (cu maximă indiferenţă şi nesimţire!) spre neant! S-A RUPT Contractul Social, VIERMILOR, prin gestul vostru de trădare şi de laşitate (şi, nu mă îndoiesc, de LĂCOMIE VAMPIRICĂ! – din moment ce aţi preferat OAMENILOR VII POMENILE EUROPENE, cele PUŢIND A HOIT! - din care să furaţi, cot la cot cu satanele pedeliste!!!
...De azi încolo, probabil, România se va situa nu doar în zona coloniilor de mâna a şaptea (veţi vedea că, de pe 27 august 2012 încolo, România va fi „ghidată”, din zori şi până-n zori, de la telefon, de către MERKEL-OAIA şi de către BARROSS-OIUL, şi de către GORDON-OSUL şi...şi...de oricine se va scula mai de dimineaţă!!!), conduse din metropolă/metropole (asupra cadavrului României stau, cu colţii rânjiţi, nerăbdători, atât Monştrii Europeni „AMURGIŢI”, cât şi Monştrii Plutocraţiei Iudaice Americane!) – ci şi în ZONA ANARHIEI! Cu maximă durere o spun, pentru că tocmai de asta a fost organizat tot bâlciul ăsta: în ape tulburi, SE PESCUIEŞTE TOTUL -  ŞI PERFECT!!!
...De ceea ce voiam să ferim poporul, VIERMII au decis, „viermuind” printre hârtii asasine şi pline de fecalele Trădării de UMANITATE şi de NOMOS - că ...NU SE POATE!
USL şi PDL sunt numele acestor VIERMI ÎNFRĂŢIŢI ÎN TRĂDARE ŞI TICĂLOŞIE, care au deschis drumul spre un „NO MAN'S LAND” şi spre acţiuni, unele, probabil, samavolnice, teroriste şi sălbatice! - dar, dacă nu justificabile – atunci, EXPLICABILE!!! (aşteptate de noi, cu maximă amărăciune!) ale celor pe care istoria... „metaistorică” (de peste judecăţile pripite ale prezentului!), îi vor numi, sunt sigur, „NEO-DESPERADOS”!!!
...Mi-e scârbă de toţi VIERMII, politici sau/şi civili laşi – ...dar mi-e groază şi cumplită durere de viitorul României şi al Planetei Terra, vândută HAOSULUI/NEANTULUI, de cretini şi  de javrele trădării – şi cumpărată, în numele Satanei, de Plutocraţia Iudeo-Masonică!
...Numai HRISTOS-DUMNEZEU ne va mai putea judeca, de acum înainte, ÎN CUMPĂNIRE DREAPTĂ, pe toţi cei care am dat un chix aşa de...”MĂREŢ!: „CHIX” - nu doar în ce priveşte „avortonul democratic”, CI CHIAR ÎN CE PRIVEŞTE UMANITATEA DIN OMENIRE!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

CHIXUL DEMOCRAŢIEI - ...ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME!
...Undeva, într-o ţărişoară din Estul Europei, „democraţia” iudeo-masonică...”s-a demascat”, cum ziceau bolşevicii!!!
Da, în ziua de 21 august 2012, în România ar fi trebuit să se instituie DOLIU NAŢIONAL. Dar nu s-a prea ţinut seama de realitate – şi, deci, MOARTEA/CHIXULdemocraţiei” iudeo-masonice mondiale a fost trecută cu vederea.
De fapt, însăşi anularea voinţei/VOTULUI POPORULUI ROMÂN/”DEMOS”-ului ROMÂNESC (care, întru totul, mai numără, se pare, circa vreo  14 milioane de oameni-votanţi...), de către o instanţă complet extraterestră – C.C.R.!!! – anulare a voinţei unui POPOR, CARE REFUZĂ SĂ SE MAI LASE CONDUS DE UN GOLAN „MAIDANEZ (iar şapte milioane şi jumătate înseamnă MAJORITATEA ACELUI POPOR!), CARE POPOR VREA SĂ-L DE-SCĂUNEZE PE UN TIRAN TÂMPIT ŞI RĂU ŞI HIDOS/SINISTRU... - , ne convinge că „democraţia”, aşa cum au re-gândit-o iudeo-masonii, prin Revoluţia Franceză (deicidă şi regicidă) – A MURIT! Sau, în cel mai fericit caz – A DAT UN CHIX, MARE CÂT CASA!!!
Un „chix” moşit, în primul rând, de SUA, prin ambasadorul SUA la Bucureşti - Mark Gittenstein, prin Philip Gordon, asistentul luiHillary Clinton…şi, fireşte, prin “asistenţii” SUA, din UE: “merkeloaie”, “martinschultzi” şi “barroşi”!
Iar România a fost transformată, din păcate, în laboratorul mondial, al exploziei acestui...ENORM ŞI PUTUROS CHIX GLOBALISTO-MONDIALIST!!!
...Da, ştim, „democraţia” cu pricina (aia propovăduită de  SUA&UE, „arheii democraţiei mondial-mondialiste”!) agoniza, ea, de mult. Prin „cazul Coreea de Nord” (1950-1953), prin „cazul Vietnam” (1961-1972), prin...bombardarea Serbiei (spre „democratizare” şi „eliberare”, fireşte, au fost trimise, în capul sârbilor – copii, femei, bătrâni... – bombe pe care ghiduşia „democratică” americană scria: „Paşte fericit”!), prin masacrele populaţiei civile din Afghanistan, Iraq etc. etc. etc. („etc.” numeşte, în fapt, misiunile cvasi-secrete, de comando şi de bombardament, din Columbia-1903, Nicaragua-1926 şi 1981-1988, China-1945/1946 şi 1950/1953, Filipine-1946, Porto Rico-1950, Guatemala 1978, Liban-1958, Indonezia-1958, Laos şi Cambodgia -1961-1972, Congo-1964, Panama-1964 şi 1989, Republica Dominicană-1965, Peru-1965, Salvador-1980-1990, Libia-1986, Filipine-1989...cf.AGRESIUNI AMERICANE ÎN LUME DUPA 1848 (Lista incompleta), din Justiţiarul online, 23 aprile 2009).
…Şi să nu uităm (pentru nimic în lume!) de “CAZUL KOSOVO”!!! “PRECEDENTUL KOSOVO”…!
Toate demenţele şi masacrele astea, din partea slugii sionismului mondial, SUA (şi multe altele, de acelaşi fel, despre care vom afla, cândva!), s-au făcut, bineînţeles, în numele lui: “DEMOCRACY”& “LIBERTY”!
…Agoniza-agoniza ea…DAR, AZI, PRIN “CAZUL ROMÂNIA” - A DAT CHIX! Sau, mai pe limba Golanului Băsescu – “a dat cotul”!
“DE TOT ŞI DEFINITIV”!!! De la Referendumul din România/2012, încolo - e greu de închipuit că vreun stat/popor al Terrei, chibzuit/înţelept, va mai crede în…PUTEREA VOTULUI POPULAR! - … izvorâtă, fireşte, din “DEMOCRACY”& “LIBERTY
…În România, nu s-a bombardat decât cu…C.C.R. şi cu “băseli”! Dar SUA (cu concursul la-a-a-arg, al “amicei” sale, U.E.!), a ucis (este un RECORD MONDIAL ABSOLUT,
de…”bumbăceală/bombardeală  democratică”!), DINTR-O SINGURĂ SALVĂ, a C.C.R. & ”BĂSELI”, - ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE DE ROMÂNI VII! Afirmăm această cifră, pentru că nu există (în gândirea noastră, poate greşită! - dar…vorba unuia: “Dacă altceva nu avem…”), ca formă umană de viaţă REALĂ, decât aceea numită: ”OAMENII  DEMNI ŞI REACTIVI!!!
…Şi s-a zis (pentru că SUA nu poate, cum ar face orice măcelar onorabil, să ucidă …ŞI SĂ TĂCĂ, NAIBII, DIN GURĂ!!!), prin ambasadorul Mark Gittenstein (dublat de “philipgordoni” …”hillăriţi/KILLERIŢI” MORAL!), în momentul când s-a tras asupra celor şapte milioane şi jumătate de victime: “Decizia C.C.R. vorbeşte de la sine!”
Scurt, mult mai scurt decât în …Vietnam!!! Dar ce zice, de fapt, C.C.R., când…“vorbeşte de la sine”, oare? Că asta v-a fost vouă, VOIA, yankeilor, şi că C.C.R. şi Golanul vor vorbi, în locul vostru, la noi, în România…probabil! Dar noi, românii, am scăpat (e drept, după vreo 500 de ani!) şi de turci…apoi, am “mărit” viteza de “scăpare”, şi am dat afară din ţară, câtămai Armata Roşie Sovietică de ocupaţie (1944-1958 – …după 1964, adică de la venirea lui Ceauşescu încolo, influenţa U.R.S.S., în România, a fost aproape NULĂ!)…! Scăpăm noi, probabil, şi de SUA! -  încă şi mai repede, decât de bolşevismul sovietic!!!
…Şi, totuşi, şobolanilor, din SUA şi din C.C.R. şi Cotroceni şi din haitele de procurori ai D.N.A./România: nu poţi ignora, în văzul lumii, un popor (prin ANULAREA EXPRESIEI VOINŢEI LUI SACRE VOTUL!), fără ca celelalte naţii ale Terrei (ne referim la popoarele Terrei, iar nu la conducătorii lor vânduţi Satanei!),  să nu înceapă a se feri de ciuma numită “DEMOCRACY”& “LIBERTY”!
…Iar domnii de la USL să termine cu tâmpenia: “Noi respectăm decizia C.C.R. -  şi avem datoria să-i apărăm pe cei şapte milioane şi jumătate de români!”
Nu! Nu puteţi să-l slujiţi, în acelaşi timp, şi pe dracul, şi pe Dumnezeu! Nu-i puteţi respecta, simultan, şi pe NEMERNICII ŞI TRĂDĂTORII DE LA C.C.R. (o democraţie adevăratăNU ARE DREPTUL SĂ FACĂ, DIN CURTEA CONSTITUŢIONALĂ - O ZEITATE!  - iar C.C.R. trebuie să fie desfiinţată, şi re-înfiinţată, cu judecători de cel mai înalt profesionalism, dar aflaţi sub controlul Parlamentului: nu pot fi, într-un stat, DOUĂ AUTORITĂŢI …“SUPREME: dacă Parlamentul este “garantul SUPREM al democraţiei”, atunci, AŞA SĂ FIE/AMEN! … iar C.C.R. să tacă, dracului, cu toate “aspaziile” şi “zegrenii” ei - vicleni, corupţi, poltroni şi trădători!!!) – …şi să-i respectaţi/slujiţi, concomitent, şi pe CEI ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE DE ROMÂNI, CARE SUNT VII ŞI EXPRESIVI, ÎN EXISTENŢA LOR!!!
…Constituţia trebuie schimbată (în sensul simţirii şi gândurilor a milioane multe de români!), sau, măcar, REVIZUITĂ SERIOS, în linia ziselor de mai sus. Noi ne-am zburlit serios, când Crin Antonescu şi-a început discursul, azi, cu expresia: “Noi RESPECTĂM decizia C.C.R…!” Noroc că s-a corectat, la timp, zicând: “O ACCEPTĂM…!”
Da, este, sensibil, o nuanţă…Dar nu este nici măcar de acceptat!!! Legile de acum (din “modernitate”…) sunt, din păcate, ale oamenilor (extrem şi tot mai egoişti, răi, proşti şi prostiţi!), nu sunt, măcar, cele divine, zise “de pe Muntele Sinai”!
…Nu se poate admite ca o “aspazie” oarecare, şi “defec(t)ândă”, pe deasupra (vom afla noi, curând, cum a fost cu acea “defecţiune” şi în ce a constat cauza…”defecţiunii” ei imunde! – …când, TOT ACEA ASPAZIE , a zis, pe 2 august 2012, că “Referendumul trebuia anulat, pentru că se bazează pe DATE FALSE!” – s.n.), sau ca un golan de maidan sau de şanţul şoselei… -   …să influenţeze viaţa, moartea, destinul a…ŞAPTE MILIOANE ŞI JUMĂTATE DE OAMENI, CARE SUNT/ERAU VII (…cel puţin până în momentul când au votat!).
Iar pentru TRĂDAREA DE ŢARĂ ŞI DE NEAM – SĂ FIE PREVĂZUTĂ, ÎN NOUA CONSTITUŢIE (SAU ÎN CEA ZDRAVĂN REVIZUITĂ!) - PEDEAPSA CU MOARTEA!!!
…Dacă “DEMOCRAŢIA” moare (într-un atât de groaznic şi grotesc CHIX!), şi nu mor TRĂDĂTORII DE NEAM – atunci, apar VIOLENŢA (pentru că Balanţa Dreptăţii TREBUIE să fie re-echilibrată, cumva! – fie şi cu PUMNUL şi cu PARULESTE O LEGE COSMICĂ!!!) şi…FRANCTIRORII (auzi, golane?). Şi nu este indicat, pentru binele şi lumina CIVILIZAŢIEI EUROPENE, multimilenare (spre deosebire de “civilizaţia” trans-atlantică, una ridicolă şi sinistră, de… “COCA-COLA” şi MASACRE/GENOCIDE MONDIAL/MONDIALISTE!!!).
…Noi, subsemnatul, am zis şi ne-asumăm cele zise mai sus, pentru că suntem prea în vârstă şi “hârşit”, spre a  ne mai teme de haitele voastre “procuroriste” (PERFECT APĂRĂTOARE DE…”DEMOCRACY”& “LIBERTY”!!!) –…asta e bine s-o ştiţi, nenorocite SLUGI ale SUA şi TRĂDĂTORI DE ROMÂNIE!!!
Adrian Botez (Adjud – Vrancea)

MANIFESTUL INIMII DE ROMÂN – ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UN ŢINUT NUMIT TRANSILVANIA
Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc.
De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru!
ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT!
În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj). În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei. În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini! Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune. Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc (secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară.
Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar.
Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene (saşii, secuii şi Cavalerii teutoni). Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania (români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei. Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora, organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul în anul 136, atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori!
Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. Ca urmare a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718.
În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni. Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania.
Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania.
În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.
Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”. Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial. Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României. Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania.
Ce fac maghiarii în România de astăzi?
Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.
Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri.
În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia. Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg.
Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania. Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania.
Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.
Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional.
Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare!
Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu.
Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă.
Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta , ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?
Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar.
Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa!
Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional!
De ce NU, Ungariei „Mari!”
Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare a fost şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul. Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român! După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania? Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ!
De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania?
De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă?
Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!
Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C.
 © Copyright 2009-2014, Revista ZEIT, un produs al  Editurii ZEIT    Termeni şi condiţii