ATELIER

UN VIS PESTE ALTUL

 

roşu pe negru stau
într-o jumătate
fără limpezimi
pe ape mari
neiubite

să nu mai rupi
acest pământ
unit lângă cer

cuvinte sărutate
trupuri vii
un vis peste altul

 

 

UMBRA ALTEI SCOICI

 

auzul aprins va fi mâine nisip

sunt corpuri goale pe aceeaşi mare
simple podoabe vopsite
sub umbra altei scoici

visul nu mai aruncă flăcări

zodie închisă a cleştilor timizi

în rame albe trăim nostalgia caselor lichide

inimi plutind

 

 

MALURI ARSE LA ÎNCEPUT

 

curente parţial înlocuite
de jos în sus
jură pe răni lungi
aşa cum alunecă
umbra cuvântului străin
rotund şi devreme asaltat
de ape reci departe

uităm şi visăm că soarele cade
salvând doar îngerii vechi
pe maluri arse la început

 

 

NUANŢE PĂZITE

 

şi dacă un pinten galben
pe care uneori îl numim vers
ne va sorbi vegetal
acel semn mâine uitat
va adora verdele din ochii fără culoare

încercăm tăria vocii stârpite
între roci şi capete noi aflate

pereţii lucizi înving linia curgătoare
pe lângă nuanţe păzite

arată-mi că nu eşti acolo
şoaptă întoarsă
urmuz trăind încă

 

 

ÎNCEPUT DE CAL

 

cu imagini şi vorbe de portocală
coama visului stilat pe salt
răsuflă jos şi sus
rana rămâne aceeaşi

rostul colorat mă aduce
între vămi de cuţite şi inimi

aşezarea aceluiaşi cuţit poate rupe
ochiul de val şi cerul de roşu

să vrei să cobori
să ceri porţia vopsită
pentru mâine

ce colorat e începutul de cal
urmează iubirea alb-negru
sfârşit

Octavian Mihalcea (Bucureşti)

........................................................................................................................................................................................................................

CĂMĂŞILE

Dintre toate femeile satului, baba Mira şi bâta Dobra erau singurele care îşi pierduseră atât soţul cât şi fiul în primul dintre cele două războaie. Nu se mai căsătoriseră, iar satul uitase de mult timp ce vârstă au cele două. Erau cele care se bucurau de preţuirea satului nu doar numai în fiecare zi de Înălţare, când erau comemoraţi eroii, ci şi când poşta le aducea pensiile IOVR.

Baba Mira trăia singură. O nepoată de fată mai venea pe la ea din când în când.

- Ce să facă şi ea, mai vine şi ea pe la mine, că are şi ea greutăţile ei: copii la şcoală, doi şi nu unu, soţ pe care trebuie să-l spele şi să le facă mâncare la toţi… când să mai vină şi la mine. Dar tot vine fata mea, se gândeşte, nu zic nu, dar ce poate să facă şi ea mai mult, aducea vorba baba Mira de fiecare dată când discuta cu cineva şi venea vorba de Bibea, fata unui frate mai mare. Deşi stătea undeva în marginea satului, Bibea venea, iar când nu putea să vină îi trimitea vorbă.

- Se gândeşte şi ea la mine, mânca-o-ar mama de fată bună, că ce suflet are, cu tat-so seamămă, lungea vorba baba Mira cu cea care îi aducea veste de la nepoată. Baba Dobra a avut mai mult noroc. Era tare bucuroasă că are casa plină de copii. Erau cei patru copii ai lui Naste, era Jana, soţia lui, mai era Leanca, noră-sa şi, din timpul foametei, Gheorghiţă, un băiat de prin părţile Buzăului pe care Naste îl primise şi-l luase în grijă şi pentru că bâta Dobra insistase:

- Naste, mamă, ia-l că-ţi faci pomană, Dumnezeu te răsplăteşte cu bunătatea sa. Unde mâncăm atâţia, că vezi tu, suntem opt, găseşte să mănânce şi al nouălea. La câţi nu dădea şi ăl bătrân să mănânce! Nu numai dintre cei care lucrau la pădure, nu, le da, mamă, şi la oameni care erau în trecere. Nu zic nu, şi el era omenit pe unde se ducea. Îl cunoşteau atâţia! Nu ştiu să-l fi vorbit careva de rău!

- Dar am auzit că era omenit şi de multe femei, o provoca uneori Naste aducând în discuţie şi ceea ce vorbea satul.

Casa în care îşi trăia liniştită ani bătrâneţii era una dintre cele mai mari din sat, iar când a fost făcută, era sigur cea mai mare. Se bucura de mare cinste rumânul ei, pădurar pe Frăsineanca, pentru că îşi făcuse asemenea rost, deşi era foarte tânăr. Una dintre cele mai frumoase femei la viaţa ei, baba Dobra nu credea ca rumânul ei să se ducă la alta, dar nici nu excludea o asemenea posibilitate. Proaste erau ele, ele se făceau de râs, de fapta lor  vorbea satul, credea baba Dobra şi pentru a se linişti faţă de atâtea câte satul clevetea. Era bucuroasă că la mine, casa este casă, rostul este rost, mă mândresc la nuntă când sunt cu el.

Femeile, afurisite unele dintre ele, că aşa sunt unele dintre femei, îl iau la horă şi-l joacă până îi dă năduşeala prin cămaşă şi cred că gata, dar tot eu sunt cea care îi spăl şi îi calc cămaşa că, de ce să nu zic, mi-e drag şi el ştie asta.

Venită de curând în Satul Nou, a auzit vecina din spatele casei, Rada lui Tudor Critu, zicând bărbatului ei rumâne. Nici nu îi plăcea cum sună, nici nu se potrivea cu afecţiunea ei deschisă pentru soţ, dar s-a trezit zicându-i  la al ei tot aşa. 

I-ar fi zis o vecină că nu eşti prea tânără să-ţi strigi bărbatul aşa? Cum ai să-l strigi când vă veţi sătura unul de altul?

De mult baba Dobra, bâtica îi ziceau cei patru nepoţi, trăia din amintiri. În toate evocările, o auzeai:

- …al meu a făcut şi a dres… al meu era… al meu făcea… Toţi ai casei ştiau despre cine este vorba.  În timpul iernii, până să vină la ei Gheorghiţă şi când cei patru nepoţi erau mici, toţi dormeau într-o cameră. Baba Dobra dormea însă singură la capul unuia dintre cele două paturi şi, lucru neînţeles de cei mici, se învelea singură cu plapuma ei a cărei culoare bej deschis depunea parcă mărturie pentru anii pe care îi aveau împreună-bâtica şi plapuma şi, se-ntrebau ei cu evidentă mândrie, de ce patul în care dorm ei, copiii şi părinţii, este mai lat.

Dacă macatele şi zestrea pe care o avea nepoata, Jana, erau într-o ladă în camera dinspre drum, zestrea, atâta câtă avea  bâta Dobra, o ţinea într-o lacră de lemn sculptat. În anii din urmă, spre tristeţea ei, observase că unul dintre picioarele lacrei fusese atins de cari.

- Ce credeţi, timpul roade din lemne prin aceşti cari, ce-o fi ei şi cine îi bagă pe ei în inima lemnului că te minunezi, şi ce, din noi, oamenii, nu roade, în fiecare zi câte puţin, iar când vin atâtea boli nu roade, roade, că te trezeşti bătrân şi nu ştii când a trecut timpul, zicea uneori când simţea nevoia să se confeseze şi când, cu un gest atent controlat parcă tocmai pentru a accentua cele spuse, îşi băga sub dirmea zulufii de mult albiţi.

Lacra, observau toţi ai casei,… asta era averea cea mai de preţ a bâtichii. Asta după ce îi muriseră în război băiatul, unul dintre cei mai frumoşi băieţi ai satului şi nu numai pentru că aşa îi plăcea ei să zică, şi bărbatul, pădurar şi el ca şi tatăl său pe Băneseanca. De fapt rumânul ei, Stănicu îl dezmierda ea în intimitate, a murit nu pe front, ci pentru front. Însoţea nişte căruţe cu lemne care trebuia să ajungă la o unitate militară şi, nu se ştie cum, la ieşirea din regiment a fost împuşcat. A murit la câteva zile.Cu băiatul a fost altceva: a murit la Mărăşeşti. La fiecare zi de Înălţare îi era pomenit numele alături de al altora căzuţi şi ei tot la Mărăşeşti. A fost jale mare.

- Averea mea toată, că ei doi erau averea mea, au pierit, i-a luat bunul Dumnezeu sub ocrotirea sa… De fiecare dată când deretica şi făcea ordine şi în lacră, bâta Dobra se uita la cele două certificate de deces, deşi nepoţii n-au ştiut niciodată câtă şcoală avea bâtica lor. N-au văzut-o vreodată citind, dar se minunau de câte ştia şi de faptul că la oricare problemă ea dădea mai totdeauna rezolvarea cea mai potrivită.

- Ce-am ajuns: să avem în casa noastră păduchi! Da, ce vă miraţi? Păduchi. Asta în timpul războiului. După ce au fost cazarmaţi nişte militari în casa noastră doar pentru trei zile. Erau în trecere. Apoi, în... 45, când i-a adus Naste după tren.

Credeam că nu mai scăpăm de ei. Ce vină are şi Naste? S-a dus şi el să facă o treabă. Mai mare necazul, că ştiţi ce-a tras cu boala, tot pe tren a luat-o, că ăsta este omul, făcut să sufere.

Războiul ne-a dus în situaţia asta: cele şase oi şi juncanul, de nu împlinise anul, nu ne-au fost luate, auzi, pentru susţinerea războiului. Şi, să ştiţi şi voi, mâncam mămăligă cu borş. Borş acru, îngroşat cu o mână de făină, că făină aveam puţină, şi cu mămăligă, asta era mâncarea noastră de prânz. Le spunea nepoţilor, de parcă ei nu mâncaseră aşa ceva, de parcă nu ei erau cei care cereau să le mai facă şi altceva decât ciorbă fără de nimic. Le mai vorbea bâta Dobra şi de cămăşile cu urzeală de cânepă pe care le ţesuse în casă în timpul războiului şi pe care tot ei, nepoţii, le purtaseră. La clăcile pe care le făceau femeile pentru a toarce bumbacul care începuse să se cultive în timpul războiului, baba Dobra nu participa. Îşi respecta somnul de noapte care este mai sănătos şi ce-mi trebuie mie bumbac tors şi ţesut în casă. Cât te-ai strădui să-l faci, nu iese precum cel cumpărat. Ce cămăşi am eu! Pânză înnălbită la râu şi uscată pe îndelete la soare.. Ţi-e mai mare dragul să o vezi şi, dacă o mai şi calci, să vezi atunci. Dar bumbacul, şi urzeala şi bătătura, l-am cumpărat. A ieşit o treabă bună. Cei care o cunoşteau pe baba Dobra spuneau că singura ei avere care i-ar mai fi rămas este adunată în lacra pe care noaptea o avea la căpătâi iar ziua n-o slăbea din ochi. Ce avea în cele două chichiţe ale lacrei, aşezate de o parte şi de alta, doar ea ştia. Când umbla, avea grijă să fie singură, să nu fie văzută, iar când era surprinsă, avea totdeauna un ştergar în care îşi înfăşurase cămăşile pe care-l lua în mână şi:

- Mai umblu şi eu în cămăşile astea că nu ştii când vrea Domnu să te ia, să fie curate să nu se păteze.

Ce avea în afară de cămăşi în lacră n-a aflat decât, şi asta în anul în care…auzi tu, Jano, eu simt că nu mai pot! Auzi tu, tu trebuie să ştii, cine să ştie dacă tu nu, ce trebuie făcut când va fi de va fi, că Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile lui, le face pe toate…

- He, bâtă, ce vorbă este şi asta aruncată aşa… fără rost? Doar eşti sănătoasă, ai poftă de mâncare, mai bei şi câte un păhărel de vin,… nu te mai gândi la ce nu trebuie!

- Aşa o fi cum zici tu, că nu zici rău, n-ai de ce să zici rău… Eu ştiu ce ştiu eu. Nu mai sunt eu cea care eram… şi nu vezi?… ce este cu umflătura asta a mea sub ochi?

Mă scol dimineaţa cu ochii butuc. Ommai sunt eu? Vă pomeniţi cu mine într-o dimineaţă că nu vreau să mă mai trezesc!… Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui  şi pe voi!!!… Aş vorbi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să uite şi nici ei nu îi e prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut  unşpe cămăşi… că unşpe eraţi şi voi… după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una… numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… că şi numărul nepoatelor a crescut… atâtea trebuie să fie.

- P-asta las-o! N-am terminat-o… las-o, o termin eu şi p-asta, n-am s-o las neterminată… Ia aminte la ce-ţi spun… tu o să fii… şi cu Rada,… îi spui şi ei că asta este dorinţa mea… să nu vă supăraţi că… râde lumea… atât aşteaptă să vă vadă că vă certaţi pe ce rămâne… şi de ce să vă certaţi?… Dar auzi tu, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie ca nepoatele să mă plângă cu lacrimi curate şi să ştie că m-am gândit la toate, deşi pe unele nici nu le-am văzut până acum… aşa e bine.

Era spre primăvară. Începuse să curgă şiroaie la vale. Bâta Dobra n-a mai fost văzută ieşind la poartă cum îi era în obicei. Nici n-a mai urmărit zilnic cum înfloreşte liliacul de lângă gard, plăcere pe care o avea de când era copil.

Liliacul era floarea ei preferată şi avea grijă ca, de Florii, chiar de nu se putea duce la biserică, să trimită popii liliac din curtea ei. Tare se bucura când a aflat că popa Dumitrescu ar fi zis tare în biserică, de a auzit toată lumea,… Ia, Jano,

liliacul ăsta pentru baba Dobra şi Dumnezeu să o binecuvinteze, în seara Deniilor, după ce văzuse că, de Florii şi în săptămâna mare, nu dăduse pe la biserică.

- Dadă, hai că a murit bâtica…

- Taci, fă, Jano, cum se poate una ca asta. Nu era chiar pe moarte… cum de s-a dus aşa de repede, adică nu, aşa pe neaşteptate?… Când am fost eu la voi?… Marţi, parcă,… şi azi e sâmbătă. Cum,… în patru zile,… n-am vorbit eu cu ea… vorbă la locul ei… şi, cum să crezi una ca asta… cosea la o cămaşă cu  arnici, de parcă grija cămăşilor îi mai rămăsese.

- Eu mă duc acasă şi te aştept. Stăm de vorbă acasă. Mi-a spus unele lucruri pe care trebuie să le discutăm şi cu mamica… Şi ea este la pământ… plânge de nu se mai poate stăpâni. Se miră cum de a luat-o Dumnezeu în somn şi cum de s-a gândit ea la acest lucru cu atâta siguranţă cu o săptămână înainte… Mă duc… Să nu întârzii mult.

După ce au făcut cele după rânduială, după ce au aşezat-o pe o masă în tindă pentru a se putea trece pe lângă cosciug şi pe o parte şi pe alta, după ce s-au îngrijit ca toate să fie la locul lor pentru când vor începe să vină femei cu lumânare, s-au retras toate trei în camera în care lacra aştepta să fie deschisă, iar cămăşile să fie date după cum bătrâna dorise.

- P-asta las-o! N-am terminat-o… las-o, o termin eu şi p-asta, n-am s-o las neterminată… Ia aminte la ce-ţi spun… tu o să fii şi cu Rada,… îi spui şi ei că asta este dorinţa mea… să nu vă supăraţi că… râde lumea… atât aşteaptă să vă vadă că vă certaţi pe ce rămâne… şi de ce să vă certaţi?… Dar auzi tu, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie ca nepoatele să mă plângă cu lacrimi curate şi să ştie că m-am gândit la toate, deşi pe unele nici nu le-am văzut până acum… aşa e bine. Jana reproduce aproape exact cele spuse ei de bâtica, iar când vede că mama

Leanca este surprinsă că ea n-ar fi băgată în seamă, continuă… Vă pomeniţi cu mine într-o dimineaţă că nu vreau să mă mai trezesc!… Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui  şi pe voi!!!… Să o chemi şi să  vorbiţi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să fie îngrijorată,… ce, crezi că ea  nu vede că mie nu prea  îmi este prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut  unşpe cămăşi…că unşpe eraţi şi voi… după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una…numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… că şi numărul nepoatelor a crescut… atâtea trebuie să fie.

Jana îşi amintea bine spusele bătrânei, dar a pus de la ea ce se cuvenea ca soacra să nu se simtă dată la o parte, mai ales că nora, prin felul ei de-a fi, îi câştigase încrederea şi o susţinea când îl dojenea pe Naste care se cam luase de băutură.

Toate trei au convenit ca, după ce vor stabili după cum a lăsat cu limbă de moarte bâta Dobra, să o întrebe şi pe baba Mira.Ce rudă era baba Mira cu bâta Dobra, că se ţineau de rudă, nici una dintre cele trei nu ştia precis.

- Dintr-ai lu Bobaru, de la Băneasa, că sunt aşa de mulţi încât nu mai ştii care cu care este rudă sau dacă toţi sunt rude între ei, îşi dă cu părerea mamarea Leanca văzând nedumerirea celor două  dacă trebuie sau nu trebuie să o cheme şi pe baba Mira.

- Şi dacă o chemăm ce, este cea mai bătrână din sat şi cine ştie mai bine decât ea rostul la morţi, nu poate fi decât de ajutor…măcar să ne spună ce să facem şi cum să facem, că de ajutor… este bătrână de nu mai ştii rostul anilor, zice muma Rada ca şi cum ea ar fi fost cea care să hotărască.

- Dar bâtica s-a gândit la toate, să vă spun ce mi-a zis mie cu câteva zile înainte, parcă a avut presimţire: Şi ce bine ar fi să nu vă mai chinui  şi pe voi!!!… Să o chemi şi să  vorbiţi şi cu Leanca, şi ea are suflet bun, de ce să mânii pe Dumnezeu, dar… n-ai văzut?… şi ea a început să fie îngrijorată,… ce, crezi că ea  nu vede că mie nu prea  îmi este prea bine… lasă, să ştii tu ce trebuie făcut… Uite, vezi tu?… la început am făcut  unşpe cămăşi… că unşpe eraţi şi voi…după aia, dacă Dumnezeu a vrut, în fiecare an am mai făcut câte una… numără-le şi tu, vezi, sunt nouăşpie?… Despre baba Mira nu mi-a zis, nici n-a adus vorbă despre ea, dar dacă am zis să o chemăm, fie, să o chemăm că şi aşa ea n-o să se bage prea mult, că doar ştii cum e baba Mira. Vorba este de cămăşi, că de, dacă a zis să dăm cămăşi trebuie să dăm cui şi cum a zis ea. Cămăşile cusute cu arnici în culori aprinse să le daţi, mi-a zis, celor tinere, care nu au copii,  şi să le mai daţi câte o sticlă plină cu vin roşu. Să bea şi bărbaţii lor, să ştie că m-am gândit şi la ei. Vedeţi că unele sunt cu mov şi albastru, să le daţi celor care au copii şi să le mai daţi câte o puică mică, din alea scoase în primăvara asta. Să-şi aducă aminte de mine de fiecare dată când vor da grăunţe la păsări. La alea venite de la Frasinu, Băneasa şi Dăiţa să le daţi cămăşile cu ajure şi să le mai daţi câte o raţă. Au bătut atâta drum. Vorbea cu atâta siguranţă încât, credea ea, este exclus ca vreuna dintre cele la care ea s-a gândit să nu vină. Mi-a şi spus că pe unele nici nu-şi mai aminteşte de când nu le-a văzut.

Numărate de câteva ori, o cămaşă a rămas nerepartizată. Nu mai ştia Jana dacă şi pentru ea i s-a zis vreun nume, dar ţinea minte că a spus de câteva ori Să le daţi pe toate, auzi tu, Jano, să le daţi chiar în ziua în care mă veţi duce unde trebuie.

Cămaşa despre care Jana nu-şi aminteşte să fi fost pusă în legătură cu vreuna din nepoate avea câteva cusururi. Pânza nu era chiar aşa de albă, iar în căputa poalelor avea două pete Era neîmbrăcată şi petele se vedeau numai dacă te uitai atent. Era singura la care arniciul negru folosit la cusătură era un negru spălăcit şu nu negru corb, ca le celelalte. În plus era singura dintre cele nouăsprezece cămăşi care, la gât, nu avea cheutori cu nasturi sidefaţi ca toate celelalte, ci nişte butoni galbeni. Se vedea că nu sunt pe potriva cămăşii. Pe poale nu avusese arnici suficient de aceeaşi cuolare, greşise sau Dumnezeu ştie ce făcuse că apăreau trei nuanţe de negru. Toate astea le vedea cineva dacă se uita atent. Dar cine să se mai uite la aşa ceva cănd cămaşa era de pomană? Şi poate mai erau şi alte cusururi neobservate... Şi-au dat cu părerea, după ce s-au gândit la mai multe vecine, dacă să o dea tuşii Tinchii sau naşii Sichii. Au hotărât până la urmă ca naşa Sica să o primească, să fie de pomană!

- Sica asta, mie una nu-mi place, să v-o spun p-a dreaptă, dar să nu mă întrebaţi de ce,… şi uite… de ce mă bag eu… voi, fata mea, hotărâţi, intervine fără a fi întrebată baba Mira. De ce făcea o asemenea apreciere baba Mira n-au înţeles cele trei femei pentru că, ăsta era felul ei, baba Mira nu se băga, nu intra în vorbă decât în chestiunile care o interesau pe ea.Trecea ca cea mai discretă femeie, dar şi dacă doreai o relaţie despre un om al satului, cea mai sigură relaţie tot baba

Mira ţi-o putea da.

Au chemat-o pe naşa Sica şi, lăsând a se înţelege că ele au hotărât, fără ca bâta Dobra să fi rostit şi numele ei, i-au dat cămaşa. Sticlă cu vin, puică sau raţă nu i-au dat. Au uitat. Puteau să-i dea, nu era mare lucru, aveau de unde.

Când se întorceau de la cimitir, femeile au luat-o pe uliţa lui Radu Gomeajă, iar bărbaţii pe poteca de la marginea satului pentru a se spăla pe mâini la Stan Umbră.

La intrarea în curte, toţi erau aşteptaţi cu cana cu apă şi cu un prosop de baba Mira, ea nu mersese la cimitir. Era bătrână, iar la Mitu Văduvici aveau de urcat dealul de era greu şi pentru unul mai tânăr. 

Lume multă la masă. Cu zicerea Dumnezeu să primească  şi cu paharele pline, bărbaţii îndemnau la vorbă şi voiau ei să ştie de ce Dumnezeu nu dă tuturor oamenilor acelaşi număr de ani de trăit.

Şi pentru că moş Ghiţă Damicoj o dădea exemplu pe baba Mira, bătrâna, la supărare şi ea se întreba de ce nu o ia Dumnezeu, îi zice:

- Doamne,… Ghiţă păcătosule, de-ar trebui să muncească Dumnezeu pentru a ne ierta nouă păcatele, la tine ar trebui să lucreze mai mult decât la noi toţi!… auzi la tine vorbă!… Păcatele se fac Ghiţă şi cu vorba şi cât vorbeşti tu, te speli în păcate.

La al câtelea pahar ajunsese moş Ghiţă îţi puteai da seama după atenţionarea pe care o făcea preotului:

- Ascultă încoa la mine părinte, eu, dacă beau un pahar de vin, nu mai cred şi ştiu că fac păcat, dar, ce să fac, să nu mai beau? Dumnezeu, de câte ori îl rogi să te ierte, te iartă, iar eu mă rog să mă ierte mai mult când beau!

- Tată Ghiţă, îi răspunde preotul, aşa e, cum zici dumneata, dar fiecare va da seamă în faţa lui Dumnezeu de toate câte le face aci pe pământ. El este cel care trebuie să aleagă între ceea ce este bine şi ce este rău. Dumnezeu doar îl răsplăteşte pentru ceea ce a făcut bine şi-l pedepseşte pentru ceea ce a făcut rău. Sigur că băutura fără măsură te duce spre fapte necugetate, sigur că se cuvine să ne abţinem.

Şi cred că este mai bine să o mai răreşti cu băutura pentru a te prezenta de mai puţine ori în faţa lui Dumnezeu cu rugămintea de a te ierta…

- Că bine zici, părinte, aşa zic şi eu când nu beau, dar dacă tot Dumnezeu a făcut şi băutura, ce stric eu? N-a transformat Domnul Isus apa în vin la nunta aia...

- …Din CanaGalileii,

- …da,… dar tot Dumnezeu a zis oamenilor să  bea şi să se veselească…

- …dar Dumnezeu cere măsură în toate… cumpătare, iar dumneata, tată Ghiţă, ştii unde îl duce pe om beţia… acu nu se poate zice că dumneata eşti un beţiv dacă bei un pahar mai mult, dar ai văzut ce-a făcut Ilie Plăpumaru… băutura l-a împins în păcat, n-ar fi făcut ce-a făcut, de nu-şi pierdea capul în cârciumă…

Nepoată-sa, Rada, făcându-i semn discret,…

- Lasă, unchiule, şi pe alţii să mai vorbească cu părintele că păcatele matale ţi le iartă Dumnezeu, la oamenii buni li se iartă…

- Nepoata crede că eu m-am îmbătat… că am dat Noroc în loc să zic aşa cum se zice la mort, dar eu aşa m-am obişnuit. La mort merg foarte rar, pe când  la cârciumă…

- Glumind cu fineţe, părintele Dumitrescu îi zice:

- Vezi, tată Ghiţă, de ce te iartă Dumnezeu pe dumneata de fiecare dată când îl rogi să te ierte: spui adevărul… şi în acest adevăr stă şi forţa ca, într-o zi, să nu mai bei decât până te… veseleşti şi nu până nu mai ştii că te veseleşti…

Uitându-se la nepoată-sa Rada care nu-l slăbea din ochi, moş Ghiţă înţelege că nu mai trebuie să continuie cum începuse şi, pe un ton serios, îi zice ca şi cum în grija lui ar fi fost şi până acuma aranjarea mesei:

- Radă, tată, luaţi păhărelele astea de ţuică, văd că nu mai bea nimeni, să nu se verse vreunul pe-aci că e păcat, e muncă de om…

- Să nu ziceţi părinte că tata Ghiţă nu este grijuliu cu… munca omului, intervine,

Dumitru Iovii, vedeţi ce grijă are de pahare…

Cu tact, părintele întrerupe discuţia şi, binecuvântând bucatele pentru cei care urmează a se aşeza în continuare la masă, se retrage chemat de alte griji în alte locuri.

La poartă, în uliţă întâlneşte pe naşa Sica ascunzând jenată ceva la subsuoară:

- Lele Sico, dumneata, vecină aci şi parcă şi rudă după câte ştiu eu cu răposata, vii aşa de târziu? Sau, încearcă să atenueze părintele observaţia, cu atâtea nepoate tinere câte am văzut aci nu mai era nevoie de ajutorul vecinilor?…

Fără să mai aştepte răspunsul femeii, preotul îşi vede de treburile lui, dar naşa Sica se-ntreabă dacă nu cumva părintele i-a ghicit intenţiile ei.

- Să fi ştiut părintele ce ascund eu la subsuoară?! De ce zice părintele despre rudă… răposata… atâtea nepoate…ajutorul vecinilor?!… Ezită dacă trebuie să mai intre sau să se întoarcă acasă. Crezând că a fost văzută de lume şi pentru a nu arăta că este o femeie slabă, Sica întră în curte, trece pe lângă masa încă plină de oameni într-un pas mai apăsat decât s-ar fi cuvenit şi intră în casă. Strigă, fără să se gândească dacă nu cumva atrage atenţia celor de la masă, pe cele care îi dăduseră cămaşa, ultima dintre cămăşi pentru care baba Dobra nu dăduse nume sau dăduse, dar uitase Jana. Dintre toţi care se aflau la masă, baba Mira a fost cea care a înţeles despre ce este vorba:

- Sica trebuia să fie aici, ca vecină trebuia să dea o mână de ajutor chiar dacă nu era chemată mai ales că sunt şi rude, iar până acum, toată ziua bună-ziua fina-n sus, fina-n jos, din finică n-o mai scotea şi acum, uite la ea ce înţepată este, şi fără să o invite şi pe ea naşa Sica, se duce şi ea în casă.

- ...nu, finică, nu, nu-mi trebuie… că eu nu sunt mai prejos decât… şi, când vede că a intrat baba Mira, nu mai înşiră numele pe care probabil le avea pregătite drept argument. Cu nasul ei ascuţit, acum ridicat parcă a râcă, în acelaşi pas agitat cum venise, dar cu faţa puţin mai încruntată iese tot pe poartă, deşi ar fi putut să treacă pârleazul ce era între cele două curţi. N-ar mai fi luat masa de la un capăt la altul, n-ar mai fi fost văzută de atâtea femei mâniată şi ea asta vrea. Lumea să ştie că ea a venit praştie şi a plecat glonţ. Simţea că tocmai acest lucru îi face bine. Se vrea privită de lumea aflată la masă şi chiar se gândea cine şi ce va zie în urma ei că n-am ajuns de râsul lor, ce crede ea, fina?!

Rămase singure, uluite de sporovăiala naşii Sichii, nepregătite pentru o asemenea întâmplare, cele trei, nebăgând de seamă că între timp intrase şi baba Mira, au amuţit. Se uitau una la alta şi încercau să înţeleagă cine a greşit sau dacă s-a greşit cu ceva Baba Mira, rămasă în tovărăşia celor trei femei, după plecarea val- vârtej a naşii Sichii, pe care… las-că eu o ştiu de copil, nu s-a schimbat, tot copil a rămas.

Afurisită femeie, ochi de vulpe, glas de ciocănitoare şi mânie de lup! Asta este, n-o ştiu eu!? Gura ei, meliţă, n-o întrece nimeni. Nu ştiu dacă voi vă mai amintiţi, când omul ei, beat în căruţă, l-a bătut careva şi a umplut satul că omul ei a fost chinuit de… auziţi voi ce i-a venit în cap, că a fost chinuit de necuratul

Fetele mele, zice psaltirea şi e bine să luăm aminte:

În parabole îmi voi deschide gura,

Lucruri umbrite rosti-voi din cele ce-au fost la-nceput,

Câte-am auzit şi-am cunoscut

Şi câte părinţii noştri ne-au povestit.

Şi, după ce a recitat în acord cântat, cum auzise că a recitat preotul când a fost ea la biserică, baba Mira nu era o femeie pe care fiecare duminică s-o găsească în bisecrică, dar când se ducea, era numai ochi şi urechi pentru că urechea aude şi ochiul vede, amândouă sunt lucrul Domnului, le-ndeamnă să ia aminte că nu e bine să-i dai cinstire omului fără Dumnezeu. Omul care vrea să se despartă de prieteni caută pricini, dar în toată vremea va fi vrednic de ocară, le mai spune baba Mira din ceea ce auzise ea la biserică. Calul de dar nu se caută după dinţi, iar nemulţumitului i se ia darul pentru că e bine să te mulţumeşti şi cu puţin, când nu se poate să prtimeşti pe cât ai vrea sau pe cât ai avea nevoie!

În timp ce baba Mira slobozea cimilituri cu tâlc legat de întâmplarea cu naşa Sica, cele trei femei suceau pe toate părţile cămaşa neprimită ca pomană să vadă, eventual, pricina pentru care fusese adusă înapoi cu gâlceavă... Defectele pe care le ştiau că le are cămaşa parcă dispăruseră şi ele, pentru ca vina naşii Sichii să fie şi mai mare.

- Jano, mamă, nu cumva  mama ţi-a spus cui să o dăm şi tu ai uitat, întreabă Leanca pe noră-sa, nemulţumită oarecum că, noră şi ea babei Dobra, nu a fost chemată şi ea când a fost discutată problema cămăşilor.

- Fetele mele, intervine baba Mira, nu e timp de sfadă în cuvinte otrăvite. Luaţi, mamă, cămaşa când răposata face trei săptămâni şi mergeţi la biserică şi o daţi primei copile pe care o veţi vedea intrând în biserică. Să nu o întrebaţi cum o cheamă, să nu o întrebaţi a cui este şi nici dacă îi place ce îi daţi voi. Nici fata să nu ştie de la cine a primit şi nici pentru ce a primit şi darul vostru va fi primit de Dumnezeu. Să nu vă supăraţi pe nimeni şi să nu rostiţi vorbe de ocară pentru că Dumnezeu dă fiecăruia după fapta sa…

Mergeţi la treburile voastre că sunt multe de făcut şi n-are, fata mea, cine să le facă dacă nu le faceţi voi.

Autorul nu mai ştie ce le va mai fi zis baba Mira şi nici ce vor mai fi făcut cele trei femei. Nu ştie nici dacă vreuna dintre ele a mers la biserică pentru a da primei copile, ce va fi văzută intrând în biserică, darul răposatei spre pomenire.

O simplă întâmplare de viaţă relatată cum a fost. Nici chiar preocupare pentru expresie nu a existat tot în mod intenţionat. Critica literară va fi poate decepţionată că se mai scrie încă aşa: fără personaje enigmatice, fără analiză psihanalitică, fără complexitatea personajului urban, fără introspecţii şi intruziuni, fără mofturi şi moftangii, fără nimic extraordinar.

Cititorul va fi şi el nemulţumit: lipsesc situaţiile limită, satul este o temă desuetă, faptul de viaţă nu depăşeşte normalul, nimic S.F., nimic la limita cunoaşterii.

Atunci, dacă şi critica literară şi cititorul vor aprecia astfel, pentru ce autorul a mai scris aceste lucruri? Pentru că a simţit nevoia şi, s-a-ntrebat în sine, literatura nu stă, probabil, şi în lipsa aspectelor semnalate? Şi-a răspuns singur: probabil nu sigur, dar sigur probabil.   

1 octombrie - 3 noiembrie 2003, Brăila, deşi faptele s-au petrecut în altă parte.

Gheorghe Calotă

........................................................................................................................................................................................................................

FEMEIA – UN CÂNTEC PRINTRE AMINTIRI

Dacă femeia ar fi un pahar cu apă de izvor, atunci ea ar fi pe cale de dispariţie fiindcă însetaţii pământului ar sorbi-o dintr-o înghiţitură; dacă ar fi un fruct gustos, atunci ar fierbe în cazane, spre deliciul consumatorilor de dulceţuri şi băuturi alcoolice. Dar femeia nu este nici apă şi nici fruct care să potolească poftele gastronomice ale barbaţilor.

Întrebând un medic ginecolog ce e femeia, mi-a răspuns  zâmbind că este o banalitate. Am făcut ochii mari, mi-am stăpânit pe cât posibil pornirile năvalnice şi-am aşteptat ca un copil docil continuarea. Motivaţia este lesne de înţeles. Am întrebat apoi un pensionar în care încă mai mocneşte focul dragostei şi mi-a răspuns că poate fi o a doua viaţă, dar şi un sprijin la bătrâneţe! M-am îndreptat apoi către un traficant de carne vie şi mi-a răspuns privindu-mă de sus: marfă, bani! Ştiam! De ce l-oi fi mai întrebat? Şi mi-a răspuns şi un copil: Mama!, iar un elev din clasele primare mi-a spus răspicat: Doamna! E uşor de observat că nu am făcut trimitere nici la adolescenţii în care tropăie hormonii şi nici la bărbaţii tineri cărora le place mâncarea gustoasă, dar preferă înainte de toate  formele apetisante ale aceleia care-i zâmbeşte pe sub gene!

În fine, ar fi multe de spus, dar îndrăznesc să afirm că femeia este fiinţa plină de mister creată cu forţe  nebănuite, că este o savoare amăruie plină de seducţie, care, dacă îşi pune mintea, reuşeşte să-ngenuncheze şi cea mai puternică fiară. Este făcută să mângâie, dar şi să lovească, să clădească, dar şi să distrugă, să lumineze, dar şi să întunece, să-ncânte, dar mai ales să iubească. Felul în care femeia ştie să iubească este, fără îndoială, discutabil. Din păcate, cel mai des întâlnim genul de iubire pătimaş şi-n acelaşi timp nepretenţios: oferă mult, primeşte puţin. Se mulţumeşte adesea cu firimituri scăpate printre iţele marilor iubiri, doar din dorinţa de-a nu fi singură în gând şi-n simţiri. Îngăduie bărbatului multe scuze, uneori de slabă şi proastă factură, şi-i acceptă, cu mărinimie chiar, porniri egoiste. Exagerând în ofertă, îşi lasă demnitatea călcată în picioare mai ales de speculanţii ocazionali, uitând de ea.

Trec ani mulţi şi grei, timp în care se amăgeşte, simulează plăceri, speră, aşteaptă, crede, se zbate şi se târăşte spre liman. Puţine sunt femeile care s-au născut cu o mare putere de apărare şi independenţă. Unele, spre bucuria lor, învaţă pe parcurs, ceea ce altele ştiu deja, că lumea se câştigă luptând. Slujind acestei credinţe, devin adevărate cetăţi străjuite de ziduri groase şi porţi de fier al căror lacăt se deschide apoi mai greu.

De multe ori am avut ciudata senzaţie că femeia a apărut pe pământ dintr-o răzbunare, purtând în drumul ei anevoios povara unei misiuni dificile. Controversată, dar plină de farmec (adesea nepus în valoare), merită să fie iubită cu mai multă responsabilitate. Bărbaţii ştiu că femeile deştepte sunt incomode şi-n locul lor preferă femeia-păpuşă pe care o manevrează uşor, fără bătaie de cap.

Dar, şi-ntr-un caz şi-n altul, femeia rămâne scânteia unui joc fără de care viaţa s-ar scurge ca apele unui râu liniştit care nu-ţi spune nimic. Puţină învolburare, niscaiva spumă, ieşire din matcă sunt doar câteva picanterii pe care viaţa le cere.

Aşadar, să dăm femeii lumina de care are nevoie, s-o scăldăm în picuri de iubire şi s-o-mbrăcam în haina tinereţii fără bărtrâneţe, ajutând-o să-şi recâştige identitatea atunci când vânzătorii le-o fură.

Să mulţumim femeilor care ne-au marcat existenţa într-un fel sau altul şi să le fim sprijin în momente de cumpănă, dăruindu-le respect şi soare în priviri! Iar ca femeie ce mă aflu, dăruiesc un zâmbet prietenesc, acum la-nceput de martie, acelora care au ştiut să iubească frumos şi adevărat macar o dată!

Angela Burtea

........................................................................................................................................................................................................................

FLUTURI DE-O ZI

- Nasolule ! Urât tată ai avut! Era odată un refren, când voiai să glumeşti cu cineva.

- Nici cu tine nu mi-e ruşine! Bocciule!

Se complimentau doi prieteni. Se aflau la o masă în restaurantul Privighetoarea din Grădina Mare. Erau în deceniul cel mai bun din întreaga propagandă socialistă, perioada 1970-1980; o propagandă ca o spumă rozalie, care mai stăruie în amintire; a fost, dar a trecut… Cine a trăit în Brăila în acea vreme şi, mai ales, cine a fost tânăr şi a iubit pe atunci, îşi aminteşte şi îmi dă dreptate.

- Măi, e vară, e plin de verdeaţă în jur, dar nu e bere şi nu e muzică!

- Da, păcat de bolta asta de viţă, că simţi că stai degeaba sub umbra ei. Ăştia nu se pricep să facă comerţ. Cum să stai pe căldura lui cuptor numai cu apă minerală şi cu votcă; dacă nu te ţin balamalele? O bere ar fi acum mai grozavă ca o femeie blondă...

Era luna iulie, soarele ardea pietrele şi asfaltul; căldura îi copleşea pe trecătorii mai puţin ocupaţi şi îi împingea, pur şi simplu în cârciumi. Cine avea timp să se retragă în Grădina Mare, era un privilegiat. 

- Ia vezi, măcar nişte măsline au? Aş completa foamea din mine cu ceva. 

Cel mai tânăr se ridică de la masă şi se duse la bar să întrebe. Veni înapoi cu o pungă de alune.

- Ah! Alune? Astea cer bere şi mai rău! Ce ne facem?

- Mâncăm alunele şi plecăm de aici!

- Nu! Nu mâncăm nimic! Doar plecăm şi le ronţăim pe drum, sunt aşa de sărate!

- Păcat, insistă cel mai tânăr. Aş mai fi stat în grădină. Prea e zăpuşeală afară. Îmi place aici şi numai aici cred că aş putea să scriu şi eu cândva o poveste.

- Ce fel de poveste? Mai întâi trebuie să fantazezi şi apoi să scrii, îşi dădu cu părerea cel mai în vârstă, maistru la uzinele Progresul.

- Ei, am mai discutat noi. Ceva misterios, ceva despre comori ascunse, cum a fost aia descoperită de Nedelcu Chercea, despre stafii care bântuie noaptea casele, despre figurile sinistre ale oraşului…

- Cum a fost Terente?! Vrei să spui.

- Cam aşa! Şi multe altele. Dar mai întâi trebuie să mă mai documentez, zise tânărul, student la Galaţi, la litere, acum în vacanţă.

- Te duc eu la un moş în Pisc, să îţi vorbească de Terente. Era fabulos! Lua bani de la boieri şi îi dădea la săraci ! Merită să te interesezi de el. Un fel de haiduc…

- Da, mi-a zis şi mie un fost gardian, om bătrân, că a auzit cum a fost prins Terente, dar eu vreau să ştiu ce făcea înainte să fie prins.

- Vrei isprăvi de ale lui, nu? dori să se clarifice maistrul.

- Da! Astea au valoare, faptele lui, nu ale altora, cum l-au atras în cursă…

- Ei, sunt mulţi ani de atunci, de la început de secol 20. Noi nu ne născusem, ce vrei. Lucrurile astea se uită. Hai să mergem! Mi-e sete!

- Şi mie mi-e sete. Hai să luăm nişte sirop de zmeură cu sifon! propuse studentul, văzând în galantar o sticlă de sirop părăsită.

- E dulce, nu vreau! Vreau bere. M-aş duce după o bere şi până în Lacu Sărat!

- Eşti prea de tot. Eu sunt în stare să renunţ şi să mă duc, să mă arunc în Dunăre. Fac o baie şi mă răcoresc.

Doar coborai scările şi mergeai pe un drum scurt printre vechile magazii de mărfuri, altă dată pline cu grâne, acum unele dintre ele pline cu saci de cafea. Veneau vapoarele din ţările calde şi deşertau la Brăila cafeaua pentru o ţară întreagă.

- Nu! Hai să luăm toate cârciumile la rând până găsim bere ! articulă maistrul, cu glas încleiat. 

- Sau până în Lacu Sărat! Dar nu pe jos, că ne topim…

- Hai la tramvai! exclamă maistrul, jucându-se cu pălăria de paie.

- E departe şi până la tramvai, abia am putere să stau la umbra asta.

-  Dacă mergeam de dimineaţă la ştrand sau la plajă, acum am fi băut măcar apă din Dunăre.

- Domnii ar dori să comande ceva? Apăruse un ospătar subţirel, nervos, cu ochii ca două băşici de peşte şi broboane de sudoare pe frunte; ţăcănea nervos dintr-un tirbuşon şi îşi făcea vânt cu un prosop scurt, alb.

-  Adu-ne un sifon rece, până ne mai gândim noi! 

- Aduc sifon, da’ rece, nu prea! Îl ţinem la umbră, că gheaţă nu ne-a adus astăzi.

- De ce? TAPL-ul nu se ţine de cuvânt?

- Aduce gheaţa de la Galaţi, dar ieri, şoferul a avut o treabă pe la Miliţie şi nu a mai venit azi la sevici’.

- Dacă a fluierat în biserică! glumi, Jean.

- Dacă sifonul nu e rece, îmi vine pe nas! interveni studentul.

- Cum doriţi, făcu ospătarul indecis, şi se răsuci pe călcâie.  

- Cred că s-a simţit ofensat, observă maistrul. Ia-i jignit sifonul!

- Să fie sănătos! Dar mi-e sete, de-mi vine să sar de aici de sus tocmai în Dunăre.

Studentul, Grig, după numele lui, privea din Grădina Mare înspre Dunăre; diferenţa de nivel este cam de 100m. Iar fi fost, însă, imposibil, sa ajungă mai devreme de 15 minute la malul Dunării, fiindcă nu era pasăre. Trebuia să parcurgă drumul prăfuit printre magazii. Soarele saharian care pârjoleşte vara Bărăganul, descurajează orice încercare de a te muta de la umbră la soare.

- Şi o hrubă în care să ne băgăm, ar fi bună acum. Ce ne-am mai răcori. Erau deştepţi turcii ăia când au umplut Brăila de hrube.

- Cică majoritatea s-ar fi surpat.

- Eu cred că ăştia de la primărie le ţin secrete. Nu prea ştim unde se află ele acum!

- E una pe strada Cetăţii… au făcut o cramă acolo… şi e răcoare şi au vin grozav, numai pentru export. Nu pătrundem noi acolo…

- De ce? Ce-avem noi?           

- N-avem pe nimeni! Asta e!

- Eu n-aş bea vin acum, chiar să pot să ajung în hrubă. Vreau bere!

- Mai ştiu o hrubă pe Vadul Traian, dar e astupată. Acolo nu a fost cramă niciodată. Pe acolo treceau turcii pe sub Dunăre, pe malul de vizavi. Dincolo de Dunăre îşi ţineau caii şi tunurile. Când îi ataca cineva în Brăila, fugeau prin hrube vizavi, încălecau pe cai şi fugeau în Dobrogea.

- Dar cine naiba îi ataca, fiindcă ei erau tartorii locurilor astea, Brăila era raia, adică garnizoană de hotar?

- Mai apăreau răzmeriţe cu ţărani, ori mai venea câte o căpetenie rusească cu soldaţii, că şi ruşii tare au mai râvnit la locurile astea! Cine mai ştie acum…

- Da, şi tu ştii câte ceva din trecut. Dacă aş şti şi eu, aş scrie povestiri despre trecutul ăsta.

- Du-te la Muzeul de Istorie. Fă o documentare acolo şi afli mai multe despre vremuri ce-au trecut. Afli şi lucruri pe care le-au uitat bătrânii. Au documente din vremea lui Panait Istrati şi chiar de mai înainte... cu mişcarea muncitorească din port...

- Ne-a mai trecut timpul aşteptând, realiză Grig. Ştii ce-am să fac acum? Nu mai pot de sete! Mă duc să fac baie în bazinul Ciobănaşului.

Era şi mai este, încă, în mijlocul grădinii o statuie de marmură, un ciobănaş rezemat de o stâncă, sub care susură un izvor. Apa se scurgea limpede într-un bazin oval la picioarele ciobănaşului, cam de jumătate de metru adâncime. 

- Până vii înapoi, poate vine maşina cu bere!

- Poate! Eu cred că o să mă răcoresc sigur!

Grig plecă şi intră în bazinul cu apă de la picioarele ciobănaşului. Se uită în jur, nu îl vede nimeni. Se bălăceşte puţin satisfăcut ; apa este foarte caldă, mai răcoroasă oricum decât asfaltul. Îşi cufundă şi capul în apă. Trage apă pe nas, bea apă, de sete, dar nu simte că se satură.

În timpul ăsta Jean se plictiseşte. Are senzaţia că a pierdut  timpul degeaba. Se ridică şi iese din restaurant. În treacăt îl vede pe ospătarul cel scorţos, ascuns după o cortină, sorbind dintr-o sticlă de bere. Ar vrea să îl întrebe, de unde o are, ar vrea să îl înjure. Dar nu face nimic. Tace şi iese trist, îndreptându-se spre statuia ciobănaşului.

- Auzi, Grig! Ieşi afară! Ăştia au bere în restaurant, dar n-au vrut să ne dea şi nouă! L-am văzut pe chelner, băgând în el o sticlă. Hai înapoi! Să ne dea şi nouă!

- Nu te-aud ! Am apă în urechi!

Jean îi repetă ideea, strigând mai tare.   

- Hai înapoi, că ăia au bere, am văzut eu!

- De aia vor da faliment! Fiindcă sunt neamuri proaste! Noi suntem doar fluturi de o zi! Vom asista la prăpăd şi ne vom amuza,zburând! Hai mai bine la Dunăre, să ne scăldăm, să bem apă, să scuipăm în Dunăre, că ea nu se supără! Ea nu se supără pe nimeni! Acolo putem să înjurăm pe oricine, de la ospătar în sus, şi nu ne aude nimeni!

- Până ieşi tu din bazin, mă duc să mă atârn de limbile ceasului vegetal! Vreau să opresc timpul în loc! Ce zici?

- Du-te, am să vin şi eu, apoi ne suim în Castelul cu apă, să facem amândoi baie şi să ne răcorim până la oase!

- Să le arătăm neamurilor proaste, care mor de plictiseală, că se poate trăi şi altfel, mai palpitant, mai periculos!

În Grădina Mare există de mai multe decenii un ceas vegetal cu cifrele scrise din flori colorate şi două limbi de lemn care arată orele. Este o raritate; o replică a sa mai există în Paris.

Castelul de apă este înalt de circa 50m, este o curioziate a oraşului, şi este vizibil din puncte destul de îndepărtate ale Brăilei sau de peste Dunăre. La umbra lui stau deseori vara plimbăreţi prin grădină, dar puţini au avut privilegiul să urce pe scara în spirală până spre vârf, unde se aflau în trecut nişte bazine cu apă. 

Jean, un tip hotărât, de felul lui, plecă pe alee înspre ceasul vegetal, care, bineînţeles, nu funcţiona, fiindcă aşa sunt multe la noi, mai ales în arşiţa verii.

Când îţi pui o dorinţă, trebuie ca, mai întâi, să ai şi multă baftă,  pentru ca ea să se împlinească. 

George Tătăruş (Bucureşti)