ATITUDINI

MAI JOS NU SE POATE!

Acum douăzeci de ani a făcut furori în minţile unui anumit tip de consumatori de literatură venită din Vest, romanul Jos de tot (Ganz unten) al scriitorului german Günther Walraff.

E un roman-investigaţie. Autorul, jurnalist de felul lui, se deghizează într-un amărât de muncitor turc şi pătrunde în culisele muncii la negru practicată în halele unui reputat - de altfel - concern siderurgic. Munceau acolo bieţii turcaleţi mai pe nimic, trăiau în condiţii de mizerie, dormeau la grămadă în containere metalice, se chinuiau cu bărbăţie, până îşi făceau şi ei un rost mai bun în lăudata Germanie.

Desigur, concernul a reacţionat dur, l-a dat în judecată pe scriitor, s-au judecat, dar până la urmă tribunalul i-a dat dreptate şi o groază de bani despăgubire autorului romanului.

Când am citi Jos de tot credeam că mai jos de atât pe scara socială nu se poate şi îi compătimeam pe bieţii turci, dezrădăcinaţi şi flămânzi, fără şansa de a se mai întoarce într-o poziţie onorabilă în patria lor asiatică.

Dar, am uitat că trăiesc în România, unde se poate şi mai jos...

M-am convins singur când am văzut două scene cu flămânzi.

Sensibilizat de lectura romanului, mă gândeam numai în jos şi observam numai scene de jos. Şi asta, acum, în anul 2010.

Când vii cu trenul pe ruta Bucureşti - Galaţi ai surpriza să observi în gara Făurei un amărât de localnic care este fumător, dar nu are bani de ţigări.

Când opreşte trenul în gară, şi spre norocul fumătorului anonim, în Făurei, trenul stă cam 10 minute, el apare, îmbrăcat sărăcăcios, se apropie de călătorii coborâţi din tren şi aşteaptă... Nu cerşeşte. Aşteaptă ca pasagerii să-şi termine de fumat ţigările şi să arunce chiştoacele.

Atunci, cel mai sărac fumător preia iniţiativa. Adună chiştoacele şi începe să tragă fumuri din ele. După ce trenul se pune în mişcare, pe peron rămân câteva chiştoace, poate până la 10; amărâtul din Făurei le adună şi se asigură că are ce fuma până va apărea un alt tren.

Afacerea cea mai bună o face când opreşte trenul Inter-City. Fumătorii din acest tren sunt mai cu dare de mână şi aruncă cioturi de ţigări mai mari şi întotdeauna, Kent sau Marlboro. Fumătorul anonim simte că participă la un adevărat festin. Adună chiştoacele şi le soarbe fumul. Apoi se retrage în spatele gării şi aşteaptă să apară în gară trenul Inter-City de la Galaţi spre Bucureşti.

În timp ce trenul se îndrepta spre Brăila, nu îmi puneam decât o problemă de igienă, de sănătate. Oare, fumătoul anonim s-a gândit cât riscă, mai ales acum, de când a fost lansată cu succes şi în România gripa porcină!? Dacă îl va ocoli şi îl voi mai vedea adunând chiştoace în gară şi peste câteva luni, înseamnă că are noroc porcesc!

După ce am coborât din tren, am cumpărat dintr-un magazin câteva felii de parizer pentru câinii din jurul blocului unde locuiesc. Sunt vreo patru câini amărâţi, fără stăpân, inofensivi, veşnic flămânzi, pe care o parte a locatarilor îi mai hrănim când ne aducem aminte. O altă parte a locatarilor, însă, îi pune pe goană, îi loveşte cu picioarele în coaste, iar ei urlă de durere şi fug. Când văd asemenea scene, sufăr, simt că m-a lovit pe mine... Şi am observat în timp că cei care urăsc animalele, sunt cei originari de la ţară. Aceşti vecini ai mei, pensionari deja, dar care şi-au făcut un rost în oraş pe vremea statului socialist, când avea şi Brăila o glorioasă industrie, văd animalele doar prin prisma utilităţii lor. Bieţii câini fără stăpân nu sunt nici păsări, nici porci, nu sunt comestibili, aşa că nu sunt buni de nimic... şi îi alungă.

Am dat cele câteva felii de parizer, înfăşutare într-o hârtie, unei căţeluşe negre, căreia i se spune Fetiţa. Adastă în jurul blocului toată ziua şi aşteaptă de mâncare. A apucat să mânânce o felie, când spre mirarea mea, s-a apropiat de ea un băiat tânăr, murdar îmbrăcat, cu faţa roşie de consumator de rachiu. A dat-o cu piciorul la o parte, s-a aplecat şi a luat cele patru felii de salam care mai rămăseseră.

L-am privit îndelung; nu îmi reveneam din uimire. A plecat muşcând din feliile de parizer, a aruncat hârtia, privea numai în jos, părea cam ruşinat, dar probabil că foamea era mai mare; avea mâinile murdare, mesteca şi se îndepărta.

Nici nu m-am mai indignat. Bietul câine, nici el. A plecat cu coada între picioare aşteptând o altă şansă pe ziua respectivă, ca să îşi astâmpere foamea.

Nici la cauze nu mă mai gândeam, nici la romanul Jos de tot. Îmi trecuse cheful de imagini literare. Mi-am zis doar: Cred că aşa arată un om fără ocupaţie şi fără nici o perspectivă!

Numai că acum o lună, amărâtul ăsta care a mâncat de nevoie câteva bucăţi de parizer culese de pe pământ, fusese un alegător, unul dintre milioanele de alegători care s-au dus la urne, sperând într-o viaţă mai bună, nu într-o foame mai cruntă.

Oare, cu cine o fi votat pe 6 decembrie 2009?!

George Tătăruş (Bucureşti)

.......................................................................................................................................................................................................................

MODA MASCAŢILOR!

Un vechi refren de cartier începe aşa:

Of, Caterino, vedea-te-aş moartă, cu dric la poartă, cu cai mascaţi!

Mi se pare oribil, dar cu folclorul de mahala nu te pui. El a penetrat cu încăpăţânare conştiinţele băieţilor de nimic, dar buni la toate şi în stare de orice, care rad grăbiţi un rachiu, două, trei, la birtul din colţ.

Nelu Ţuicaru îşi dă cinzeaca peste cap, cu ţigara lipită chiştoc de colţul gurii, aude refrenul mârâit de un ţambalagiu soios, cu pălăria de pâslă, strâmbă pe creştetul capului, simte că îl trec sudorile melancoliei, se înduioşază, şi promite să mai treacă şi mâine pe la Măgarul tăvălit.

Da, birturile de cartier duc cu ele în timp, ca nişte caravele borţoase de aurul şi piperul spoliat din Indii, porecle dintre cele mai haioase.

Cârciuma La băiatul vesel de pe str. Dorobanţilor, cu vad bun, lângă staţia de tramvai, era pocită Izmene reci: de ce, oare? Nimeni nu ştie, nici chiar barmanul.

La o intersecţie, pe Independenţei, fost şi el, vreo cincizeci de ani, Bd. Carol, apoi, alţi cincizeci, Bd. Karl Marx, trona o coşmelie prăpădită, botezată de dropsarii locului Pisica neagră. Originea poreclei se pierde în negura vreunui banc din perioada interbelică, pe care astăzi nu îl mai ştie nimeni.

Pe strada Galaţi, la Geamuri late, fostul restaurant Modern, îşi făcea veacul prin anii ‘70 un lăutar glumeţ, în îngânările căruia se prefigura ameninţător cartierul Brăiliţa, din vremuri apuse de un secol, pe când dădea viaţă pitoreştilor personaje ale locului, marele Panait Istrati.

La pod la Brăiliţa

Mi-au furat hoţii căruţa!

Las’ s-o fure, nu-i a mea,

E căruţa altuia!

Muşterii făceau haz, pricepuseră că hoţul furase de la alt hoţ, şi mai comandau un rând de halbe, pierduţi în aburii unei reverii glorioase a cartierului intrat în folclor şi literatură, datorită talentatului scriitor amintit.

Doar că în ultimele două decenii, lumea noastră românească, şi în mic şi în mare s-a schimbat într-un mod violent. Întoarcerea de la socialism la capitalism, probabil, împotriva unei logici a istoriei, s-a făcut cu vărsare de sânge, cu asasinate în sfânta zi de Crăciun, şi, cei ce au simţit că fărădelegile lor nu vor fi înghiţite pe nemestecate de istorie, au botezat acele zgâlţâieli politice şi sociale, Revoluţie!

Am trăit vreo săptămână Revoluţia şi după aceea, de douăzeci de ani, trăim Involuţia. Păguboasa ideologie a lui Gică Contra, care a oprit în loc producţia industrială şi construcţiile locative, a dat undă verde jafului agriculturii şi căderii exportului în favoarea importului, ne-a îndatorat la străini pe două generaţii de acum în viitor.

Nicicând nu a fost atât de dator la organisme internaţionale şi bănci străine poporul român. Şi nici nu îl vizitează vreo perspectivă economică şi eficienţă în muncă de tip japonez sau german, care să îi dea vreo undă de speranţă în viitor.

Adevăruri triste, nu? Un duş rece după ce-am trecut puţin prin folclorul local.

Desigur! Nu avem încotro şi observăm că statul capitalist este pregătit pentru orice. Nu îl impresionează faptul că din memoria colectivă se vor şterge denumiri hazlii de birturi şi bancurile cu beţivi şi alţi refuzaţi ai norocului.

El are acum mijloace de prevenire (a se citi intimidare) pentru cine nu înţelege libertatea adusă de noul val politic occidentalo-oriental.

La demonstraţii cu muncitori lihniţi de foame, cu fermieri în sapă de lemn şi cu profesori debusolaţi de atâta reformă, apar forţe de ordine, care garantează că protestatarii merg disciplinaţi pe bulevardele capitalei, nu strigă contra prea vehement, şi respectă ora de retragere din dispozitv.

Dacă spiritele se înfierbântă şi lihniţii capătă voce prea sonoră, după ce mestecă covrigi şi beau apă de canal, fac gălăgie cu fluiere, cu talăngi şi sirene antiaeriene, atunci apar jandarmii, care au menirea de a aplica legea. Aduc garduri metalice şi zăgăzuiesc mulţimea indisciplinată, îi împig, îi bruschează, le mai arată şi bastoanele din dotare, dar de rezolvarea solicitărilor răcnite şi scrise pe pancarte nu se ocupă nimeni. Mitingiştii zbiară; ei răguşesc şi tot ei aud!

În situaţii critice, din cele cu iz penal, apar, ca din senin, mascaţii. Ei saltă în zori de zi de la domiciliu suspecţi de diverse infracţiuni. La ordin saltă de pe stradă şi câte un senator şi îl duc în braţele D.N.A-ului, chiar dacă mai înainte respectabilul cetăţean nici nu fusese citat.

Este ca în filme; ca în cele americane, fiindcă altele nici nu mai există. Imediat apar mascaţii şi rezolvă situaţii spinoase, dificile, ştiute numai de ei. Nu scot o vorbă, nu explică, doar se implică şi ridică!

Îi vedem mereu televizaţi, ducând şi aducând persoane, circulând cu dube şi autoturisme cu gratii, dar nu ştim nimic despr ei. Sunt nişte apariţii sumbre într-un sistem democratic. În cugetul oamenilor cinstiţi, de pe margine, fac o impresie apăsătoare, de angoasă kafkiană. Sunt oameni care poartă măşti. De ce oare? Au ceva de ascuns, ori se pregătesc să meargă la vreun carnaval?

Pe vremea dictaturii odiosului nu exista aşa ceva!

O singură dată a scos şi el scutierii de la U.S.L.A. pe bulevardele Bucureştiului, pe 21 decembrie 1989, au defilat câteva ore; i-a luat lumea la huiduit, şi s-au retras în cazarmă.

Ce gălăgie ar fi făcut mas media de aici şi din gureşul Occident, dacă statul dictatorial ar fi avut o asemenea forţă de intimidare a cetăţenilor! Câte reproşuri şi câţi bocanci jurnalistici ar fi luat în bot statul socialist, dacă ar fi crescut la sânul lui asemenea forţe sumbre.

Dar dacă, după revoluţie, în România ne-am ales cu o democraţie originală, atunci, trebuie să admitem că ni s-a repartizat şi o felie de dictatură mascată!

George Tătăruş (Bucureşti)