EDITORIAL

CUTREMURUL SE VINDE BINE

Fenomenul manipulării maselor prin intermediul presei este cu siguranţă des invocat atunci când vine vorba de prezenţa unei ştiri, opinii sau a vreunui comentariu cu pretenţie jurnalistică, având drept subiect cutremurele de pământ. Manipularea în astfel de cazuri are loc pe două planuri diametral opuse la prima vedere. Primul spectru vizează neştiinţa din cultura generală, necunoaşterea unor elemente fundamentale de geografia scoarţei terestre. Al doilea, mult legat de meseria de jurnalist, se referă la modul în care poate fi transformat acest fenomen absolut natural, într-un produs de presă. Plec din start de la premisa potrivit căreia în România se practică în masă jurnalismul după ureche, marea majoritate a celor care scriu prin ziare ori activează pe la radio şi televiziuni, neavând nimic cu gazetăria în general, darămite în particular, cu studii de specialitate.

În astfel de condiţii, sunt scoşi din anonimat fel de fel de specialişti în ale dinamicii scoarţei terestre, iar reporterii duşi cu pluta transmit de la faţa locului, încurcând gradele Celsius cu cele Kelvin şi scara Mercalli, cu Richter.

Cutremurul de pământ dă bine opiniei publice, cu sau fără replici, indiferent dacă intensitatea sa a făcut sau nu să penduleze lustra, ca şi cum ar fi trecut un tramvai modern pe şinele obosite, ori au tremurat un pic geamurile ferestrelor, dar nu atât de puternic precum se întâmplă de Anul Nou din cauza petardaţilor.

O ştire despre un cutremur de 5,1 grade pe scara Richter nu este subiect de primă pagină în Japonia, ţară ca şi România supusă mişcărilor seismice, şi asta pentru că japonezii ştiu că în astfel de cazuri tu, jurnalist cu capul pe umeri, nu trebuie să panichezi, nu trebuie să isterizezi. Dar la noi dă bine, revigorează emisiunile şi articolele de analiză prea monopolizate de politicianism şi politichie. În astfel de situaţii, totul trece pe planul doi vizavi de prioritate. Cutremurul poate fi un pretext mediatic numai dacă prin manifestarea sa ca fenomen natural atinge pragul termenului calamitate.

Suprasaturarea mesajului cu informaţie lipsită de valoare publică, ori răstălmăcirea unor termeni consacraţi ai literaturii de specialitate, duc negreşit la rating şi tiraj, pentru că dincolo de ştirea în sine, restul nu e decât comerţ de cuvinte. Pe când marele cutremur? Zeci de clădiri se pot prăbuşi în cazul unui cutremur mai mare! Se vând bine şi subiectele adiacente, precum bulina roşie, care a dispărut subit de pe majoritatea clădirilor corijate seismic, pentru că nu dădea bine în afacerile imobiliare, sau căderea brutală a telecomunicaţiilor, în special a celor speciale, speriate şi ele de cutremurul din presă.

Cutremurele dau bine în presă pentru că de fiecare dată populaţia se alertează, iar autorităţile nu reuşesc niciodată să se mobilizeze în gestionarea unor situaţii cu consecinţe nefaste. Abia, după ce se zgâlţâie un pic pământul, primăriile, consiliile locale şi judeţene îşi aduc aminte de consolidarea clădirilor vechi, iar presa poate insista pe subiect în regim de foileton.

Adaug aici şi impactul emoţional speculat de autorii de emisiuni şi articole. Amintirea vie a serii de 4 martie 1977, la care se adaugă şi ceva imagini de arhivă, împrumută audienţă ori vinde şi numărul curent al ziarului. Unii locatari ai presei româneşti, din dorinţa de a se da şi analişti de orice, speculează la maxim cuvintele, transformând după o logică şi o etică personală, predicţiile în informaţii veridice, aşa încât pasul până la Apocalipsă să fie unul cât se poate de mic. Reţeta articolului de succes despre cutremurele din România ar trebui să conţină absolut obligatoriu expresii şi termeni precum: Institutul Naţional de Fizică a Pământului, Staţia Vrâncioaia, magnitudine, Mărmureanu, Hâncu, placă tectonică, Munţii Vrancei, aşa încât textul să fie bine condimentat gramatical şi argumentat din perspectivă ştiinţifică. Ciorba de senzaţie este completă şi poate fi servită drept sperietoare de ciori.

Când vine vorba de cutremure, presa românească ştie să vândă bine subiectul, şi asta pentru că în astfel de cazuri sindromul dandiaconescian se manifestă la scară naţională, iar senzaţionalul, exclusivitatea declaraţiilor precum şi excesul de cuvinte din vocabularul de specialitate transformă bietul receptor de mesaj într-o victimă sigură.

Cătălin Nicolae Moldoveanu

........................................................................................................................................................................................................................

CĂRŢILE ZEIT

ŞAPTE ANI PE MARE, DE PĂUN CONDRUŢ, EDITURA ZEIT, BRĂILA 2008, 400 PAGINI

În prefaţa cărţii, Mihai Frunză precizează că omite fără remuşcări enumerarea lacunelor cărţii. Luată la bani mărunţi, se justifică şi unele mici neajunsuri artistice, dar nerelevante pentru simbolistică. Lacunele îi sunt iertate autorului pentru că odată începută lectura i se deschide cititorului, consumator de lectură gabaritică, lumea fascinantă, interzisă majorităţii românilor de până în 1990, Occidentul fiind apanajul doar al marinarilor, aviatorilor, funcţionarilor în comerţul exterior şi sportivilor de performanţă. Lumea de afară este plină de culoare, de contraste, iar pentru persoanele mai în vârstă nostalgia celor prezentate cu lux de amănunte va fi una la cote înalte. Pentru tânărul cititor lectura este o lecţie de istorie recentă.

Motivaţia cărţii stă cuminte pe coperta a patra, unde autorul îşi expune sincer singurătatea provocată de trecerea în nefiinţă a iubitei sale soţii, moment marcant ce l-a determinat să dea drumul şuvoiului de amintiri captivante. Tot răul e spre bine, am putea spune, căci din durere s-a iscat şi o bucurie pentru public, prin apariţia acestei cărţi. Ar fi fost păcat ca toate întâmplările cuprinse în aproape 400 de pagini să nu fie cunoscute şi savurate; lectura lor fiind indiscutabil incitantă, cu stil narativ simplu, dialoguri vii, antrenante, iar limbajul acaparator cu subtilitatea umorului, toate subsumate talentului de povestitor al lui Păun Condruţ.

Cartea este dublu subintitulată: Jurnalul unui marinar şi Memorial marin, condimentat cu sare, piper şi busuioc, cu o prefaţă retoric şi sugestiv intitulată Am descoperit Atlantida? (semnată Mihai Frunză), carte structurată pe şapte capitole ce grupează la rându-le mai multe subcapitole. Nici nu e de mirare că sunt şapte căci aceasta este cifra preferată a autorului, care consideră că i-a purtat noroc toată viaţa: şapte ani îmbarcat la pescadoare, în anii '70 a intrat ca stagiar pe nava Galaţi (navă de pe care îşi va lua şi adio de la meserie), numele său de familie este compus tot din şapte litere, iar la blocul şapte din str. Plantelor locuind. Ceea ce i-a întărit convingerea că şapte este o cifră aducătoare de noroc este faptul că este o cifră plăcută Tatălui Ceresc, după cum citise cândva în Biblie, în interminabilele voiaje pe mările şi oceanele lumii.

Este demn de menţionat faptul că Păun Condruţ este un om foarte credincios şi bun cunoscător al Bibliei, cum de altfel a presărat cu citate toate capitolele cărţii de faţă şi lăsând a se întrevedea un profund fir de religiozitate. Rugăciunile încadrează simetric cartea: în deschidere o minirugăciune în semn de scuză prealabilă oferită eventualilor cititori nemulţumiţi (probabil foarte puţini şi fără motive temeinice), iar în final o deosebit de interesantă şi emoţionantă rugăciune pentru toţi românii de aici şi de pretutindeni, pentru toţi marinarii, pentru toţi scriitorii… cât şi pentru toţi iudeii!

Finalul cărţii aduce un buchet de mărturisiri de suflet unde Păun Condruţ expune cu mâhnire şi ironie greutăţile întâmpinate în găsirea unor sponsori potenţiali, pentru publicarea romanului. Este o mostră de generozitate a celor din aşa-zisa lume bună a Brăilei, cu cât persoanele sunt mai importante cu atât zgârcenia sufletească şi materială este mai evidentă şi mai şocantă.

Peregrinările eroului-autor, aflăm – cu o oarecare invidie – că a trecut prin New York, Dublin, Londra, Las Palmas, Halifax, Gibraltar etc. Descoperim prin ochii autorului o lume fascinantă, grandioasă, luxoasă în porturile Americii şi Europei, dar şi una mizeră, degradantă din Vestul Africii Centrale.

Întâmplările petrecute la bordul navelor Polar, Rarău, Trotuş, Ineu, Retezat nu sunt întotdeauna fericite, unele chiar l-au marcat definitiv, cum ar fi coliziunea cu o navă britanică în Strâmtoarea Gibraltar, coada de ciclon din Estul Americii şi eşuarea pescadorului Rarău, eveniment care l-a afectat profund.

Avem relatată şi o întâmplare insolită, de un farmec irezistibil, aceea a botezului marinăresc de la trecerea Ecuatorului, pregătit în detaliu, cu vestimentaţie şi decor improvizate, de care eroul nostru se eschivează, invocând faptul că l-ar fi făcut în voiajele anterioare. Personajele cărţii sunt cât se poate de reale, cu nume îmbrăcate în haina unor porecle foarte sugestive: Şpăgălache, Militărosul, Ţârul, Scoică, Maiorul Ştietot etc.

Deosebit de interesante sunt secvenţele când marinarii îţi alcătuiesc buful aducător de bucurii şi noutăţi pentru cei de acasă: peruci, brichete, cafea, ţigări, mohair, carpete, deodorante şi săpunuri fine, gumă de mestecat, casetofoane, umbrele, blugi, poşete, mărgele, portmonee de damă cu vederi în relief, bluze bărbăteşti, materiale supraelastice pentru rochii de seară, oglinzi retrovizoare etc. La toate acestea se mai adaugă şi modul cum unii marinari fac rost de bani, grăitoare fiind secvenţele cu scoaterea neferoaselor din şantierele navale, a timbrelor de valoare, ori a calamarului din frigiderele navelor. Ingenioasă ideea vânzării pijamalelor pe post de costume de vară în Angola ori meşteşugitul artizanal din colţi de rechin.

Grăitor în contextul vremurilor este momentul, când a fost obligat să devină membru al Uniunii scriitorilor secreţi de la pescadoare, adică informator al Securităţii, condiţie esenţială pentru obţinerea permisului de îmbarcare pentru următorul voiaj, fapt elocvent din moment ce toţi marinarii, mai ales şefii, dădeau extemporale la Secu, eroul nostru semnând sub pseudonimul Brăileanul. Cititorul este rugat să nu dea sentinţe pripite, înţelegând că Păun Condruţ a fost un om al acelor vremuri de tristă amintire din perspectiva regimului politic, cartea demonstrând că viaţa de marinar nu este decât un amalgam de bune şi rele, de bucurii şi tristeţi, greşeli şi compromisuri inerente.

Cartea este mai mult decât o spovedanie literară, este un document autentic, al unei epoci nu foarte îndepărtate şi nu de aur, carte prin care autorul îşi câştigă locul binemeritat în planul narativ şi implicit în literatură.

Corina Moroianu

..................................................................................................................................................................

REVERENŢE CRITICE

UNIVERSUL OBLIC, DE RONALD GASPARIC

Poetul Ronald Gasparic este… albatrosul ucis al liricii brăilene, promisiunea în alb, asemeni lui Nicolae Labiş, mort la aceeaşi vârstă a speranţei, fără să mai aibă timp să se manifeste plenar. Este cea mai fascinantă şi cea mai tristă paralelă a destinului tragic din literatura română, pentru că tandemul poetic şi uman Labiş - Gasparic a stat sub semnul programării dramatice şi a implacabilului ca mod de viaţă. Nicolae Labiş murea în 1956, într-un accident de tramvai, în condiţii cel puţin suspecte, iar Ronald Gasparic, în 1971, într-o încăierare de adolescenţi rebeli, ambele morţi învăluite într-un potenţial mister cu implicaţii politice, ca un mit tragic al poetului tânăr, cum se exprima poetul Cezar Ivănescu în prefaţa Ritual a volumului Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, 1992, şi ca o premoniţie sumbră: Poate cândva veţi înţelege că nimeni nu m-a trăit şi nu m-a omorât, pe care o adaugă scriitorul Vasile Andru la un Portret al poetului din preambulul aceluiaşi volum.

Al doilea volum postum Universul oblic, Editura Princeps, Iaşi, 1995, îngrijit tot de scriitorii Cezar Ivănescu şi Vasile Andru, adună alte poeme rămase de la Ronald Gasparic, organizate pe patru capitole, cicluri tematice preluate din nişte însemnări ale poetului însuşi.

Şi în acest volum, ceea ce şochează de la prima lectură a versurilor lui Ronald Gasparic este matura şi grava atitudine a unui adolescent (poeziile sunt scrise de la 16 ani…) faţă de dilemele, frământările şi reacţiile unei conştiinţe afectată de incertitudini existenţiale, a unei lumi incapabilă de a afla şi alte alternative ale existenţei pe pământ în afara graţiei divine: Atât îmi e de clar/De neîntâlnirea/Ce a fost,/De tot ce nu cunoaştem/Atât îmi e de dor/De altă naştere./…Şi nici măcar nu-mi/este dor/Nu-mi este dor de necunoaştere (Rugăciune pentru solitudine, pag. 21).

Este chiar uimitoare înclinaţia aproape patologică spre un mistic refulat în rugăciune, care presupune o serioasă şi dureroasă experienţă de viaţă, cu greu admisă, acceptată la un tânăr frumos, sănătos, talentat şi vesel: Înspăimântat de aureolele astrale/De paşii ce-i adăngăm la ne-mplinire/Cutremurat în eul negăsit în fapte/Mă-ntorc la zero conceput de preagândire (Rezolvare prin metoda substituţiei, pag. 34).

Există în această carte, ca şi în prima de altfel, un amestec derutant de inocenţă, de mirări şi de gânduri juvenile cu izbucniri intempestive de sentimente contradictorii şi tonuri grave de existenţialism în derivă, cu un leit-motiv al morţii, al trecerii în neant: Dragostea mea, gând de lebădă,/Înger născut pentru a sfârşi/Dintr-un răsărit de soare în raza de lună/Vers împlinit în ideea morţii ce va fi. Există o stupefiantă obsesie a morţii mai ales în primul volum, Plâns la zâmbetul meu, şi aproape că nu se găseşte nicio poezie fără unu-două trei cuvinte din familia lexicală a verbului a muri sau din aria semantică de sugestie: cimitir, morminte, gropar, cruce…, chiar în poezii scurte de patru-cinci versuri ca un crochiu liric. Să fi fost o premoniţie a morţii sale violente la doar 21 de ani, sau selecţia celor doi scriitori editori, Cezar Ivănescu şi Vasile Andru, să fi fost influenţată de destinul tragic al tânărului poet?!

Lirica lui Ronald Gasparic este scrisă în tonalităţi atât de grave, încât pare a fi rodul incompatibil al unei experienţe de viaţă, de parcă ar fi început împotriva firii şi a ceasului biologic, dinspre bătrâneţe şi maturitate spre adolescenţă şi copilărie, iar timpul nemaiavând răbdare cu poetul venit dintr-o reîncarnare cu potenţial de excepţie: Numele meu/se scrie într-un singur cuvânt,/într-o secundă de amintire/pentru/Reamintire (Numele meu, pag. 43) sau Sunt singura minciună/A metaforei existenţei mele/Trecutul meu dispărând (Gând despre ideea de sine, pag. 48).

Chiar şi poezia de dragoste, mai mult intuită decât manifestă la un adolescent sensibil şi cu o inteligenţă peste medie, rămâne tot într-o zonă a incertitudinii şi a dilemei existenţiale dominată de spectrul morţii şi al finalului:

- Iubito, lipit de tine trecând singuri/Acolo unde florile bolnave de dragoste/Înfloresc în anul ce vine/Suntem veşnici în dragostea noastră (Iubito! - cu mine acel sfârşit al existenţei - pag. 99).

Poezia lui Ronald Gasparic este modernă, cu vers alb, cu o sintaxă fără topică, cu ortografie liberă şi cu o punctuaţie… după ureche, dar are şi câteva poezii clasice, cu rimă împerecheată şi încrucişată şi chiar cu poezie de formă fixă, o glossă, probabil în perioada de început a creaţiei sale, cu aceeaşi obsesie a morţii (cu patru cuvinte din acest câmp semantic): Şoptind tăcerile din trup/În vis şi morţii îi sărut/În moarte eu plecând de-un veac/În cimitir şi păsările tac/Când vreme-mi spune c-o să mor/În timp ce zbor (Pământ de cer, pag. 31-32).

Revenind la paralela literară de la început, nici Nicolae Labiş şi nici Ronald Gasparic n-au avut sentimentul valorii pus în balanţa hazardului, dar sigur s-au grăbit să spună ce aveau de spus… Nicolae Labiş se păstra în limitele decente ale generaţiei sale şi doar sfida uneori o ieşire din chingile clasicului conservator, iar Ronald Gasparic bătea la porţile unei libertăţi prozodice bolnavă de alienare şi de modern cu orice preţ.

De Nicolae Labiş s-au găsit contemporani, care să-i plângă dispariţia şi să-i continuie demersul poetic, de Ronald Gasparic a uitat toată lumea, într-o epocă şi într-o geografie provincială preocupată mai mult de hrana cea de toate zilele decât de hrana spirituală.

Să-i acordăm lui Ronald Gasparic voturile noastre pe o listă eligibilă de poeţi brăileni autentici, pentru că timpul n-a mai avut răbdare cu el. Ronald Gasparic este poetul, care s-a grăbit să vină pe lume, iar ritmul cosmic i-a stopat brutal impetuozitatea cu care a vrut să se afirme şi i-a tăiat aripile… Păcat!

Dumitru Anghel

SPIRITUALITATE

MĂREŢIA GNOZEI

Un glas cheamă făpturile la masa tăcerii, spre a lămuri taina cunoaşterii umane, esenţa nevăzutului spiritual. Miile de ochi inocenţi ai elementelor universului privesc atent chipul sobru şi auster al întunericului. Razele protectoare ale lunii îşi întind mâinile către frunzele scuturate de adierea vântului şi le învăluie într-o aoreolă străvezie. Pământul îşi întoarce curios faţa către necuprinsul gânditor şi aşteaptă cuminte şi sfios. Florile s-au trezit din somnul liniştit şi plăpând, îndreptându-şi suavul parfum către zările cuprinse de cântecul superb al cerului. Surâsul delicat al picăturilor de ploaie alungă vântul furios al apusului, redându-i liniştea, îndreptându-i paşii către lăcaşul enigmatic al norilor.

Cu tonul apăsat, dezvăluie frământările intense datorită cărora nu-şi mai află odihna de foarte multă vreme: Dintre noi, o fiinţă se află într-o tulburătoare stare spirituală. Indiferent de veacul, în care îi este dat să-şi ducă existenţa, judecata sa e într-o permanentă căutare a necunoscutului, fapt care-i conferă superioritate în faţa celorlalte vieţuitoare, dar şi o suferinţă adâncă, hrănită cu imensităţi de lacrimi. Tot ceea ce-l animă există dincolo de vizibil, dar nimic nu-l mulţumeşte şi continuă să exploreze o mare de idei, să le aplice, să le cizeleze, până va considera că a ajuns la final. Dar acesta e doar o himeră care se depărtează de fiecare dată când se apropie tot mai mult de revelaţie. Reapare, îl atrage cu sublima-i înfăţişare, îl îndeamnă să viseze, apoi îi răsplăteşte străduinţa cu minuscule fire de splendoare.

Însă timpul coboară în amurg, viaţa îşi urmează ostenită cursul, până când un alt titan se va naşte spre a purta povara cunoaşterii. De fapt, ce este cunoaşterea? Deşi nu poate fi definită, deducem că este cea mai importantă aspiraţie, veşnica năzuinţă către altceva şi poate nimic. Un sens ne trimite sufletul în euforie, adăugănd vieţii satisfacţia împlinirii şi dorinţa renaşterii. Bucuria nevăzută a fiinţei inundă inima cu pastelatele culori ale transcendenţei. Dar omului îi este familiară şi durerea, care se pare că se ridică din înţelepciune, fiindu-i sortită încă din faşă, de către nemiloasele ursitoare. Însă cunoaşterea suferinţei reprezintă semnul dumnezeiesc al purităţii intrinsece, fără de care nimeni nu va reuşi să-şi ridice mintea în sferele muzicii astrale, şi să vadă nestinsul foc al rugului mai presus de cuvinte. Atingerea geniului morţii este suprema relaxare a fiinţei, dar teama trecerii într-un alt spaţiu devine mai puternică decât voinţa. Oare cum e acolo? Ne vom metamorfoza şi vom fi, în sfârşit, fericiţi ? Nu ştim, dar sperăm că neliniştea şi neobositele întrebări şi căutări, aici îşi vor afla sfârşitul. Şi dacă nu e suficient? Poate că am fost creaţi ca un tot unitar complex, cu o varietate de emoţii, sentimente, reflecţii, tocmai pentru a putea risipi monotonia din viaţa noastră. De pildă, binele pe care ni-l dorim îl câştigăm doar trecându-l prin încercările durerii şi prin hăul dezamăgirilor, astfel preţuindu-l mai mult timp şi nutrind un altul cât mai curând. Viaţa nu e decât o continuă căutare şi un război cu sine şi cu ceilalţi, datorită vanităţii. În esenţă, sufletul este pur, dar circumstanţele îndeamnă la degradare, demonstrându-ne că suntem fiinţe duale şi că nu reuşim să menţinem starea de bine în permanenţă. Chipul amărăciunii îşi recunoate instantaneu stăpânul, şi se întoarce de fiecare dată la el mai întristat şi cuprins de negură. Sufletul rămâne totuşi rezervat în privinţa fericirii, întrebându-se dacă nu cumva beatitudinea pe care o simte la un moment dat nu este decât o părere, de care se poate lipsi.

Tindem către cunoaştere, însă cu ce scop? Să nu fim ignoranţi, sau să ne lăsăm pradă orgoliului? Desigur, e fundamentală direcţia spre care ne îndreptăm, dar pe parcurs, e posibil să cădem în capcanele mândriei, şi nu ne mai rămâne absolut nimic. Totul se pierde datorită răului care pândeşte fiecare pas al vieţii, fiecare gând şi intenţie benefică, otrăvindu-le, şi răpindu-ne şi neînsemnata smerenie din adâncurile cugetului. Atunci constatăm că valoarea spirituală se diminuează, poate chiar dispare, nu se ştie unde, iar noi devenim nuli şi uitaţi de propria conştiinţă. Ne limpezim gândurile şi plecăm mai departe, către alt labirint al vieţii, încercând să descifrăm noi sensuri existenţiale şi purtând în inimă dorul cunoaşterii de sine. Nicicând nu vom ajunge la capătul căutărilor, şi singura călăuză luminoasă rămâne tot divinitatea, către care ne îndreptăm neputinţa, spre a dobândi forţa de a nu renunţa.

Pământul îşi acoperă trupul cu sfinţenie, conştient de comoara pe care o are în grijă: rămăşiţele celor care nu mai sunt. Devine excesiv de grav şi oftează prelung, vrând parcă să-şi schimbe destinul. Povara pe care o poartă este tot mai chinuitoare, dar sacră, şi îşi adună puterile pentru a-şi duce la sfârşit menirea. Ceilalţi sunt în asentimentul său, străduindu-se cât pot să-i uşureze sarcina. Copacii, iarba şi florile îi dăruiesc cununi nemuritoare de sevă, iar apele îi udă fruntea plină de sudoarea trudei. Munţii îşi coboară imensitatea splendorii în adâncuri, iar soarele mângâie făpturile obosite cu preţioasa-i căldură. Şi aşa, ca într-o lume de basm, omul redevine fiinţa primordială, înconjurat de nenumărate minuni, care-i stau la picioare, asemenea unui văl misterios.

Taina cunoaşterii umanităţii nu a fost în totalitate desluşită, ci doar explorată, analizată minuţios, interpretată în variate feluri, dar rămân în actualitate nenumărate necunoscute, pe care ni le însuşim şi pe care le considerăm sanctuare unice şi deţinătoare ale percepţiei nelimitate.

Ar fi ideal dacă am alunga din suflet urmele amare ale neliniştii şi ne-am impune limpezirea gândurilor, care curg în cascade furtunoase, căutând un locaş al bunăvoinţei şi-al armoniei. Dar tumultul curiozităţii absolute nu ne dă pace, ne stârneşte interesul pentru tot ceea ce nu poate fi atins şi înţeles. Şi chiar dacă, prin străduinţe îndelungate şi dificile, am reuşi să pătrundem cât de cât metafizicul, tot n-ar fi de ajuns. De departe, sună melodia covârşitoarei chemări către infinit, asemenea sirenei ademenitoare, în aşteptarea unei noi cuceriri.

Gina Moldoveanu

ÎNVĂŢĂMÂNT

COPII CU CERINŢE/NEVOI EDUCAŢIONALE SPECIALE (C.E.S.)

Motto: Să-i ajutam mai mult decât iubindu-i! UNICEF

Această sintagmă – C.E.S - introdusă în terminologia UNESCO în anii ’90, se referă la cerinţe în plan educativ ale unei categorii de persoane, cerinţe consecutive unor disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală, senzorială, psihomotorii, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiţii psiho-afective, socio-economice sau de altă natură, care plasează persoana într-o situaţie de dificultate în raport cu cei din jur, situaţie ce nu-i permite o existenţă sau o valorificare în condiţii normale a potenţialului intelectual şi aptitudinal de care dispune şi îi induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiţia sa de persoană cu cerinţe speciale.

Prin definiţie, putem spune că această sintagmă copii cu C.E.S. desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale aducaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unor deficienţe) tulburări de învăţare precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare corespunzatoare (Vrasmas, 2001, p. 27). Cu alte cuvinte, cerinţele educaţionale speciale solicită abordarea actului educaţional de pe poziţia capacităţii elevului deficient sau aflat în dificultatea de a înţelege şi valorifica întreg conţinutul învăţăturii. Fiecare elev este o individualitate şi la un moment dat, într-un domeniu sau altul al învăţăturii, reclamă anumite cerinţe educaţionale speciale pentru a putea înţelege şi valorifica la maxim potenţialul său în domeniul respectiv.

Înainte de Revoluţia din 1989 (am ajuns să ne raportăm la acest eveniment ca la un reper esenţial al epocii în care trăim: înainte /după) - aşadar, revin - înainte de evenimentul menţionat, copiii erau înscrişi fie la şcolile de masă, fie la şcolile speciale (aşa- numitele şcoli ajutătoare). La aceste şcoli ajutătoare ajungeau copii care aveau probleme în asimilarea cunoştinţelor, probleme de comportament, copii cu întârziere mentală.

După 1989, s-a dorit şi s-a realizat desfiinţarea acestor centre în care erau şcolarizaţi şi instruiţi copii cu cerinţe educative speciale (C.E.S.). Astfel, aceştia au fost intergraţi în şcolile publice cu buna intenţie, de altfel, de a nu mai fi marginalizaţi (în realitate, cred eu, s-a facut o economie uriaşă la buget, nemaifiind necesar să fie plătit personal pentru a avea grijă de aceşti copii vitregiţi ai sorţii) şi de a se acomoda şi integra în societate.

Oare au făcut bine cei care i-au obligat pe părinţi şi pe aceşti elevi speciali să se confrunte cu o realitate pe care nu o înţeleg? De multe ori, şi cred că şi în acest caz, mai binele este răul binelui.

Să privim lucrurile din punctul de vedere al celor care trebuie educaţi : După ce au fost pedepsiţi de viaţă să se confrunte cu probleme, colegii lor de clasă nu îi integrează, nu comunică cu ei, ci îi marginalizează, privindu-i ca pe nişte ciudaţi care nu sunt la fel de normali ca şi ei, cu care nu se poate comunica, cu care nu pot relaţiona. Astfel că, elevii cu C.E.S. stau izolaţi, nebăgaţi în seamă, întrebându-se, poate, de ce?… cu ce au greşit?... cu ce sunt diferiţi?...

Privind din punctul celor care îi educă, al cadrelor didactice, problemele sunt la fel de complexe. Dacă într-o clasă este scolarizat un copil cu C.E.S., trebuie să fie alcătuite programe şi planificări speciale. Dar… cum pot fi aplicate aceste programe în timpul celor 50 de minute ale unei ore şcolare? Cum să se împartă profesorul, cum să predea celor 25-26 sau mai mulţi elevi ai clasei şi în acelaşi timp să se ocupe şi de cel cu cerinţe educative speciale? Aşa că, de cele mai multe ori, copilul cu nevoi speciale este ignorat, se predă la nivelul celorlalţi şi dacă bietul de el înţelege ceva… bine… dacă nu… asta e… se merge mai departe.

Pe de altă parte, legea ne obligă să nu îi lăsăm corigenţi sau repetenţi. Ori… dacă un elev normal, dar slăbuţ, nu invaţă, este pedepsit cu corigenţa sau, mai grav, cu repetenţia, iar dacă un elev cu C.E.S. ştie mult mai puţin decât cel pedepsit, legea ne obligă să îl promovăm. Cine decide şi cum apreciem cât trebuie să ştie, care să fie bagajul de cunoştinţe al copiilor cu nevoi speciale?

E greu, e foarte greu să găseşti o cale de mijloc.

Noi, cadrele didactice nu am fost consultate când s-a luat decizia integrării, programul şcolilor incluzive. Ulterior, dacă legea (hotărârea) a fost dată şi promulgată, niciun profesor nu a absolvit vreun curs în care să fie învăţat cum să lucreze cu această categorie de elevi. Astfel că, noi NU ŞTIM cum să lucrăm cu copiii cu cerinţe educative speciale.

O dată pe săptămână vine în şcoală şi se ocupă de ei un profesor itinerant, profesor specializat, instruit să aplice metode de lucru specifice acestor elevi. Dar este extrem de puţin… şi atunci bieţii copii sunt şi mai derutaţi.

Încerc să vă dau un exemplu concret, fără a nominaliza. O elevă autistă a ajuns în clasa a VI-a în condiţiile în care nu vorbeşte cu NIMENI în afară de mama. Nu ştie să scrie… sau..ştie să scrie, dar nu inţelege… ea doar pictează literele de pe tablă, atunci când se dictează fiind pusă în dificulatate şi nemaiscriind deoarece nu înţelege ceea ce se dictează. Colegii ei de clasă au încercat fără succes să vorbească cu ea. Şi, da, a ajuns în clasa a şasea. Care este câştigul acestei eleve integrate în şcoala de masă?

Oare, dacă existau centre ori şcoli speciale această biată copilă nu ar fi avut un cât de mic şi semnificativ progres faţă de acest moment când este la fel sau poate mai rău decât atunci când a fost înscrisă la şcoală???

Şi acesta este doar un exemplu. Şi astfel sunt zeci, poate sute de situaţii. Fiecare copil cu C.E.S. are un tip diferit de probleme şi nu pot fi ajutaţi decât de profesori specializaţi.

Nu vreau să fiu criticată sau acuzată de marginalizare sau discriminare. Sunt ingrijorată cu adevarat de soarta acestor copii vitregişi cărora, încă o data li se dă o palmă în momentul în care li se doreşte integrarea forţată şi nu au ajutor real din partea societăţii pentru a progresa şi pentru a-şi găsi locul şi rolul în lume, să poată face o meserie, să-şi câştige existenţa. În ritmul acesta vor rămâne la mâna nimănui, parasiţi şi izolaţi o viaţă.

S-a facut oare o statistică paralelă între ce s-a întâmplat cu cei care au absolvit şcolile speciale şi cei care au fost integraţi după desfiinţarea acestui tip de instituţii? Câţi au reuşit să capete o calificare şi să se angajeze atunci şi acum ?

Problema rămâne în coadă de peşte…Trebuie , totuşi, să ne punem problema acestor copii pentru că sunt ai noştri şi trebuie să ne intereseze soarta lor nu doar pentru că cei din Uniunea Europeană ne arată cu degetul . Din nefericire, instituţiile mai mult sau mai puţin guvernamentale privesc aceste situaţii cu detaşare de la nivelul birourilor situate la etajele superioare ale unor clădiri luxoase din care nu se mai vede realitatea.

Să le cumpăram binoclu, ochelari sau să îi tragem de mânecă din înaltul cerului, să se gândească şi să găsească soluţii reale, concrete, care să îi ajute pe aceşti copii care nu au nicio vină că s-au născut cu o stea în frunte mai puţin luminoasă decât majoritatea dintre noi…

Restul… e tăcere… dar şi tăcerile vorbesc… de cele mai multe ori ţipă… dar noi suntem surzi… sufleteşte…

P.S. Voi încerca să redau, fără alte comentarii, câteva declaraţii ale unor doamne învăţătoare care au la clasă copii cu cerinţe educative speciale . Cititi si judecati:

Am clasa I. Am un copil care repetă această clasă. Azi l-am pus să repete nişte versuri pe care le-am învăţat la prima oră. S-a uitat peste umărul drept şi a început să râdă în hohote, antrenând şi pe alţi copii. Nu e prima oară când face aşa ceva. Bănuiesc ceva grav, îl întreb dacă vede ceva, aude voci, dar îmi spune că nu. Mama lui fusese la ora de matematică în asistenţă (le permit parinţilor oricând vor, să vină). Cu ocazia asta mi-a spus că elevul are pe langă bâlbism, ticuri, şi temper-activitate cu deficit de atenţie. N-am mai avut astfel de cazuri. Nu s-a liniştit decât atunci când mi-a venit ideea de a-i spune să se ducă acasă să se liniştească. A început să tremure şi i-au ţâşnit lacrimile pe obraz! Pur şi simplu sunt îngrozită de comportamentul lui. Sub nicio formă nu sunt de acord ca elevii cu astfel de deficienţe să facă parte dintr-un colectiv de copii normali. Ei necesită o atenţie deosebită, poate sub tratament, lucru pe care îl văd greu de realizat într-o şcoală de masă.

Mai am un caz: (chiar nu-i pot spune altfel). Un copil de 7 ani cu IQ pentru vârsta de 5,5 ani şi cu diagnostic de la medic: AGITAT. Acest copil nu se poate linişti nicio clipă: iese din bancă, vine la catedră, (stă în prima bancă), ca să-şi ia cartea care e pe masă (avem mese de laborator şi scaune în clasă) împinge scaunul, ocoleşte masa, se aşează, trage scaunul, aruncă pe jos creioane ca să deranjeze special ora sau, ca să se mişte! Vorbeşte neîntrebat, nu urmăreşte lecţia, scrie puţin şi urât, nu cunoaşte toate literele... La toaletă îi murdăreşte de plastilină pe haine pe cei ce se spală şi sunt cu spatele la el, îi bate, le trânteşte uşa în cap, deschide uşile cabinelor ocupate... Am chemat părinţii, am vorbit cu el, l-am certat, l-am laudat, (când a fost cazul), l-am lăsat la toaletă după ce se sună sau înainte şi apoi nu-i mai dadeam voie; se linişteşte o zi două, şi o ia de la început!
De multe ori mă gândesc că noi învăţătorii, educatorii în general suntem nişte sclavi care nu avem niciun drept în faţa elevilor şi a părinţilor: Ei işi pot alege şcoala. Da? Îşi pot alege învăţătorul. Da? De ce invers nu se poate?

Eu am clasa a IV a şi am 3 copii cu C.E.S. Doi dintre ei sunt recuperabili dar unul are nevoie de foarte mult sprijin. Avem profesor de sprijin care face 1 oră pe săptămână cu ei dar nu este suficient. Cu cel ce are mari probleme lucrez separat tot timpul dându-i să facă ce poate pe măsura lui. Este important să nu-i uităm în bancă ci să-i facem să se simtă utili şi ei.

Pentru mulţi integrarea copiilor cu C.E.S. în clasele publice este nu numai o provocare , ci şi o situaţie cu totul specială; nu e simplu să ştii că ai răspunderea acestor copii, pretenţiile părinţilor în spate (fie vorba între noi total rupţi de realitate, nu au nici cea mai elementară consideraţie pentru opinia cadrului didactic de la clasă , referitor la capabilităţile copilului, şi nu vor să recunoască nişte situaţii limită) şi lipsa de informatie (de multe ori provenind chiar de la conducerile şcolilor în care activează; vezi situaţii în care prezenţa unui profesor de sprijin nu este solicitată , acolo unde s-ar putea realize, nu este acceptată nu avem nevoie, ne descurcăm singuri, sau pur şi simplu nici nu este cunoscută posibilitatea stabilirii necesităţii ajutorului din partea unui cadru de sprijin (comisie de evaluare a copilului, profesor itinerant, programe adaptate, planuri de intervenţie personalizate, etc.)

În concluzie, până la o integrare reală a acestor copii în clase publice, mai e cale lungă!

Veronica Bulf

MESERIA, BRĂŢARĂ DE AUR?

La două saptămâni de la schimbarea planurilor-cadru pentru învăţământul liceal, a apărut un alt ordin, care încearcă să repare, tot la repezeală, o parte din greşelile făcute în prima variantă.

Toată această acţiune, pusă pe seama dorinţei (de altfel, legitimă), de a descongestiona programul elevilor până la 30 de ore pe săptămână, este, de fapt, o încercare de a reduce cât mai rapid şi, din păcate, fără o analiză serioasă prealabilă cheltuielile de personal în învăţământ. Astfel, hotărârea s-a luat, fără nici un fel de consultare, ca urmare a activităţii unui grup de lucru constituit în mare grabă în care, probabil, profesorii de istorie, limbi străine, educaţie fizică şi disciplinele tehnologice au fost mai puţin reprezentaţi sau mai puţin convingători.

Opinia publică a reacţionat, cum altfel decât emoţional, manifestându-şi îngrijorarea pentru aspecte evidente legate de disciplinele de cultură generală şi de dezvoltare fizică a elevilor.

Totuşi, un aspect destul de grav al acestor hotărâri a trecut neobservat. Este vorba de transformarea şcolilor de arte şi meserii în licee tehnologice şi astfel, prin reducerea semnificativă a orelor practice şi de tehnologie, tema Doamnei Ministru de reducere a numărului de posturi a fost mai uşor rezolvată. Justificarea dată de Doamna Ministru a fost aceea că şcolile de arte şi meserii nu mai răspund cerinţelor agenţilor economici (nemulţumiţi, tocmai pentru că nu se asigura o pregătire practică corespunzătoare datorită numărului insuficient de ore de pregătire practică şi tehnologică). În concluzie, în loc să reparăm greşelile făcute în anii trecuţi prin reducerea an de an a acestor ore (de exemplu, în anul 1992, pentru o clasa terminală de şcoală profesională numărul de ore de practică pe an era de 1330 iar în anul 2008, acesta este de 354 ore), am rezolvat problema prin desfiinţare. Nici agenţii economici, care au avut curajul să dezvolte o activitate producătoare de bunuri şi care sunt beneficiarii celor pregătiţi prin şcolile de arte şi meserii, nu au reacţionat la această hotărâre datorită incertitudinii legate de previzunile economice, din aceasă perioadă...

Ce efecte va avea pe viitor această hotărâre?

În primul rând, se face un rău imens ideii de liceu prin dispariţia formelor de selecţie, care ţin seama de capacităţile şi potenţialul elevilor. Dacă toţi elevii au totuşi posibilitatea de a urma direct un liceu, de ce ar mai dori să înveţe şi să obţină note mari?

Ca urmare a acestei hotărâri, unora dintre tineri li se va da impresia unei false valori, care va determina un nivel de aşteptare ce nu este în concordanţă cu realitatea şi cu cerinţele vieţii.

Pe de altă parte, dacă la angajare în domenii productive, mai au (încă) prioritate absolvenţii de şcoli profesionale, de ce ar fi de preferat un absolvent de liceu tehnologic, la care pregătirea în profesie este din ce în ce mai lipsită de abilităţile practice? Cum se vor putea acoperi cerinţele pieţei pentru meserii ca sudor, zidar, brutar, fierar-betonist, instalator, zootehnist, tinichigiu, ospătar...?

Aceste efecte vor fi mult mai evidente peste doi trei ani, când se speră să se relanseze activitatea economică, ce va fi imposibil de realizat fără o forţă de muncă corespunzător calificată.

Cine va munci atunci? Ce vom mai putea produce? Cum va arăta viitorul Romaniei.

Petruţa Simionescu

REPERE...

CONSTANTIN VODĂ BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (partea a II-a)

La aproape două veacuri de existenţă, istoriografia bucureşteană, ce se poate aşterne într-un volum de câteva sute de pagini, se prezintă astăzi ca una dintre cele mai bogate istorii locale de pe teritoriul României. Abordând o gamă variată de probleme dezbătute în mici dar preţioase note şi însemnări până la voluminoase opere academice elaborate de savanţi, precum N. Iorga, C. C. Giurescu, Dan Berindei, P. Cernovodeanu, istoriografia bucureşteană a cunoscut un proces evolutiv, indisolubil legat de dezvoltarea complexă a marelui oraş.

În ceea ce priveşte istoriografia aşezămintelor mănăstireşti şi laice bucureştene, aceasta se confundă cu istoriografia generală a oraşului dar cuprinde şi lucrări privind izvoarele scrise, rapoarte şi studii arheologice, cât şi epigrafie medievală, numismatică, iconografie, cartografie, arhitectură şi arte.

Dacă despre societatea bucureşteană sunt informaţii din însemnările călătorilor străini sau din lucrările de istoriografie generală, primele materiale consacrate exclusiv istoriei acestui oraş sunt datorate secolului al XIX-lea, autorii lor provenind din categoria iubitorilor urbei, cu modestă pregătire ştiinţifică.

În anul 1835, profesorul de la Colegiul Sf. Sava, Iosif Genilie, dedica, în manualul său de Geografie, un restrâns capitol consacrat Bucureştilor, în care făcea şi o fugitivă descriere a acestui oraş, mai puţin luată în considerare de cititorii vremii. În 1859, iese de sub tipar cartea lui Al. Pelimon, intitulată Bukur, istoria fondării Bucureşcilor, lucrare literară, fără pretenţii ştiinţifice, paginile ei punând în circuit legendele cunoscute la acea vreme. Mai aproape de exigenţele cercetării se va plasa arhitectul Dimitrie Berindei, format la şcoala pariziană şi revenit în capitala României pentru a ocupa funcţii de stat în specialitatea sa dar şi ca om de cultură. Lui i se datorează articolul, Bucurescii. Studiu istoric, apărut în două reviste de prestigiu ale celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, la răstimp de trei decenii. Avea să rămână în istoriografia oraşului drept prima încercare ştiinţifică privind principalele fase ce a încercat oraşul Bucureşti în cursul istoriei ţării. Perioada respectivă a produs o moştenire scrisă, în care diletantismul unor gazetari precum I. P. Lichiardopol, C. Bilciurescu, se ciocneşte cu tendinţele spre cunoaşterea izvoarelor epigrafice, arheologice, memorialistice şi chiar cu lucrări ştiinţifice. Preotul Grigore Musceleanu strânge şi publică inscripţii, la nivelul său de descifrare, dar abordează şi reconstituirea trecutului unor instituţii de seamă. Saltul către o istorie generală bucureşteană avea să-l facă Dimitrie Papazoglu, militar de carieră şi pasionat de istoria oraşului său. El a cercetat monumente din capitală şi din ţară, a făcut săpături arheologice la Curtea Veche, a luat în seamă ce se scrisese până atunci despre Bucureşti şi a încercat desluşirea originii capitalei. Pentru aceasta a strâns, la locuinţa lui din mahalaua Dobroteasa, obiecte de interes istoric, organizând unul dintre muzeele personale ale oraşului, la care a adăugat o bogată colecţie de litografii prin care reconstituia imaginea voievozilor români sau diferite bătălii terminate prin victorii româneşti. Colonelul D. Pappazoglu, care poate fi alăturat lui Ioan Brezoianu, autorul unei cărţi, folosită şi în prezent, intitulată Mănăstirile zise închinate, anunţau practic orientarea investigaţiilor asupra unor izvoare şi monumente medievale, unele dintre acestea aparţinând şi secolelor XVII-XVIII.

Despre începuturile istoriografiei bucureştene propriu – zise se poate vorbi din cel de-al VII-lea deceniu al secolului al XIX-lea.

Dacă oraşul Câmpulung a beneficiat de masiva monografie a fruntaşului paşoptist C. D. Aricescu, istoriografia bucureşteană îl are ca începător pe arhitectul Dimitrie Berindei, care în 1861 în Revista română scrie articolul intitulat: Bucureştii, studiu istoric, amintit mai sus.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor au beneficiat de opere definitorii ale unor prestigioşi istorici precum G.I. Ionnescu-Gion, Gr. G. Tocilescu, Nicolae Iorga, cărora li se vor alătura alţi prestigioşi cercetători în domeniul istoriei.

Medievistul, devenit cetăţeanul monumentelor dobrogene, Grigore Tocilescu, a elaborat studiul său intitulat: Cetatea Bucureştilor sau Cetatea Dâmboviţei, publicat în 1898 şi considerat de autor ca un prim capitol al unei monografii mai largi. El valorifica, pentru prima dată, restrânsele descoperiri arheologice de pe Dealul Spirii, care atestau existenţa societăţii omeneşti pe acest teritoriu încă din preistorie. Gr. Tocilescu dovedeşte, în mod incontestabil, pornind de la o inscripţie păstrată pe o cărămidă descoperită de el, că biserica Bucur, socotită cel mai vechi monument al aşezării, datează abia de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Prestigiul profesorului universitar Gr. Tocilescu, precum şi bogata lui documentare au făcut ca studiul respectiv să stea la baza câtorva articole şi monografii ulterioare. Primul care îi preia concluziile, aproape fără ezitare a fost G.I. Ionnescu – Gion în masiva sa lucrare Istoria Bucurescilor. Cartea, de format mare, cuprinde 819 pagini şi a stârnit ample discuţii între istorici, unii considerând a fi o veritabilă valoare ştiinţifică. Încă din sumar reiese intenţia autorului de a realiza un studiu temeinic, bazat pe mărturii arheologice, documente, iconografie, sigilografie, însemnări ale unor călători străini, privind începuturile locuirii teritoriului capitalei până în anul 1800. Primul capitol ajunge la anul 1500 pentru ca în următoarele să se ia în discuţie, distinct, secolele XVI, XVII, XVIII, apoi Instituţia şi Curtea Domnească, Mitropolia şi marile mănăstiri, componentele urbane, unităţile administrative, comerţul, hanurile, artele, lucrările edilitare, cu accent pe marile poduri, instituţiile orăşeneşti. Textul este însoţit de facsimile în care apar tipuri sociale, portrete domneşti şi boiereşti, documente elaborate la Bucureşti, aspecte ale unor construcţii. Cum documentaţia istorică privitoare la domnia lui Constantin Brâncoveanu este bogată, istoricul a pus în circuit ştiinţific un material valoros în care se află imaginea unor monumente privindu-l pe domn, aşa cum erau Crucea de piatră a lui Papa din Brâncoveni, de la Poalele Dealului Mitropoliei, Stema Cantacuzinilor, stampa ce redă privirea de ansamblu a Bucureştilor, în varianta 1717, peceţi ale oraşului de pe Dâmboviţa, printre care şi cea din 1698.

Această lucrare cuprinde informaţii deosebite, culese din mulţimea de documente inedite aflate la Direcţia arhivelor naţionale istorice centrale şi în fondurile Bibliotecii Academiei Române. Pentru veacurile XVI-XVII ea îşi păstrează şi azi, în multe privinţe, valoarea remarcabilă.

Tezele lui Ionnescu-Gion se vor răsfrânge în multe lucrări contemporane, printre care se numără şi monografia lui Jules Brun, rămasă încă netipărită, depusă în fondurile Bibliotecii Academiei.

O contribuţie importantă la cunoaşterea istoriei oraşului Bucureşti a adus-o Nicolae Iorga prin lucrările Conducător istoric la bisericile din Bucureşti şi împrejurimile inedite, publicată în 1935, şi Istoria Bucureştilor, apărută în 1939, care abordează într-o formulă modernă tema tratată.

În acelaşi timp, se trecea la editarea documentelor scrise. Aşa, de pildă, N. Iorga publică, în 1932, documente privitoare la istoria orasului Bucureşti, Damian Bogdan, în 1935: Cărţi orăşeneşti inedite de la judeţii şi pârgarii bucureşteni, tot atunci, Stoica Nicolaescu dă la tipar: Trei acte bucureştene din veacul al XVII-lea, atenţia cercetătorului fiind îndreptată, mai insistent, asupra mănăstirii Sf. Treime (Radu Vodă). În 1936, E. Vârtosu, I. Vârtosu şi H. Oprescu scot cartea: Începuturi edilitare 1830-1832. Documente pentru istoria Bucureştilor iar în 1938, fraţii E. şi I. Vârtosu: O sută de ani de la înfiinţarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, 1838-1938. Anul 1941 va aduce volumul profesorului I. Ionaşcu: Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea, în care sfârşitul secolului XVII şi începutul veacului următor se regăsesc din plin.

Informaţii despre unele realităţi bucureştene în Evul mediu apar, începând cu 1947, şi în Catalogul documentelor Ţării Româneşti (1369 – 1600) iniţiat de profesorul universitar doctor Aurelian Sacerdoţeanu şi editat sub egida Arhivelor Naţionale.

Un interes aparte îl prezintă documentele privitoare la proprietăţile mănăstirii Mihai Vodă, foste danii din partea voievodului, şi actul care confirmă închinarea mănăstirii mai sus menţionată la mănăstirea Simon Petru de la Muntele Athos.

Tot în seria Cataloagelor Ţării Româneşti se înscriu şi volumele de documente pentru perioada 1601-1620, apărute în 1974, care conţin şi un document inedit datat la 2 aprilie 1617, referitor la o danie a lui Alexandru Voievod pentru mănăstirea Sf. Gheorghe Nou. Într-un alt volum sunt cuprinse numeroase documente pentru perioada 1633-1639, cu referiri la mănăstirile Plumbuita, Radu Vodă ş.a.

Pentru perioada 1645-1649 avem Catalogul documentelor Ţării Româneşti apărut în 1993, sub egida Arhivelor Naţionale, din care am valorificat documentele cu numerele 69 şi 651 privind mănăstirea Snagov, monument istoric şi arhitectonic de mare importanţă şi în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Cel mai recent volum al Catalogului documentelor Ţării Româneşti a ieşit tot sub egida Direcţiei arhivelor naţionale istorice centrale, în 1999, şi se referă la perioada 1650-1653.

Ulterior au fost întocmite corpusurile de Documente privind istoria României, veacul XVII, B, Ţara Românească, cuprinzând patru volume tipărite în răstimpul 1951-1954, respectiv Documenta Romaniae Historica, apărut după 1966, cuprinzând cele mai vechi izvoare, secolului al XVII-lea în Ţara Românească revenindu-i mai multe volume, care urmeză a fi completate în funcţie de obţinerea fondurilor necesare. Multe izvoare bucureştene sunt incluse în aceste corpusuri însă acestea nu se referă la domnia lui Constantin Brâncoveanu.

Sărbătorirea a 500 de ani de la prima menţiune scrisă a Bucureştilor la 20 septembrie 1459, a determinat apariţia unei serii de publicaţii ştiinţifice ale izvoarelor arhivistice, descoperiri arheologice, monografii, culegeri de studii şi materiale de popularizare.

Printre publicaţiile fundamentale se înscrie şi volumul Documente privind istoria oraşului Bucureşti, în care sunt puse în valoare materiale documentare din colecţiile Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, comitetul de redacţie fiind format din Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Ioana Cristache-Panait. Din totalul de 605 documente medievale, originale şi reproduceri fotografice existente în fondurile acestei instituţii, au fost selectate 173 de acte, majoritatea româneşti dar şi greceşti sau slavone.

Dintre acestea, 20 sunt din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, 4 dintre ele purtând iscălitura voievodului, restul fiind acte încheiate între orăşeni sau date de judeţul oraşului. Câteva privesc acordarea de către domnie a unor terenuri de stabilire a unor boieri, cel mai interesant fiind actul domnesc din 8 martie 1703, prin care Pătraşco Brezoianu intra în stăpânirea unui loc de casă pe uliţa ce coboară de la Sărindar, care va deveni mahalaua tradiţională a acestei familii.

Concomitent, istoricul George Potra a întocmit lucrarea, în trei masive volume, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1594-1821).

Primul volum, publicat în 1961, va fi urmat de celelalte două, intitulate tot Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, toate fiind scoase de Editura Academiei. În introducere la volumul din 1982, al treilea ca apariţie, George Potra precizează că este vorba de un ciclu de Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti primul apărut în 1961, al doilea în 1975, şi în fine, cel evocat aici.

Viorica Moldoveanu Sabie

ATELIER

- Poezie -

CUVINTELE AMANTULUI

Cuvintele amantului m-au ameţit

Ca o plimbare prin iarba udă.

picioarele se încurcau în borangicul verde

cu miros de vară

şi fiecare clipă se trezea cu tine,

legat la ochi

plombai depărtarea cu dimensiunile trupului

mă răscoleai în frământări însingurate

lipindu-te de spatele meu.

Fragilă ca o noapte de primăvară

Mă îmbătam cu deziluzii.

Se spărgeau în aventurile noastre

Curajul de a ne spune că e prea târziu.

ÎN MAHALAUA DE SUD A ORAŞULUI

În mahalaua de sud a oraşului

dragostea a fost împărţită.

Jumătate celor care au crezut că sunt iubiţi

şi jumătate celor care au înşelat.

vinovaţii au aruncat cu nevinovăţia înşelaţilor

iar cei din urmă s-au resemnat

pe drumul indiferenţei

a fost presărat cu imagini zdrenţuite

cu fecioare care şi-au pierdut virginitatea pe doi lei.

În mahalaua de sud a oraşului

Doar câinii mai aleargă cu câte un covrig în coadă,

semn că recesiunea nu i-a ocolit nici pe ei.

TE CĂUTAM

Te căutam cu palma rece peste revista deschisă

Acolo unde tu nu mai aveai loc

linia vieţii se înnoda în al treilea inel

unde puseseşi fluturii galbeni să se odihnească.

Ce faci cu ei? te-am întrebat

Îi aşez la păstrare; un gând, un vers,

Pentru voi tot,

Pentru sufletul meu nimic.

atunci când gândurile, versurile,

Se vor aşeza într-o carte

Chipul meu de sticlă

însângerat de iubire

Se va sfărâmiţa în mii de metafore.

ŞTII CUM TE-AM GĂSIT?

Ştii cum te-am găsit?

M-am rugat să apari în drumul meu

prăfuit de aşteptări, ne-mpliniri

Nu ştiam să spun cuvântul mi-e dor,

Dar l-ai scris cu degetul, pe piept să-mi amintesc.

Mi-ai dat curaj, forţa necesară

să retrăiesc tinereţea pierdută.

ţi-am spus să rămâi; ai dispărut.

şi toate, pentru că trecutul tău se aşeza între noi

ca un tăiş de sabie ruginită.

durerea rupea adânc cerul nostru de stele

spre care încercam să zburăm singuri

cu aripile frânte.

Violeta Craiu

- Eseu -

CHIPUL DE LUT

Ziua începea încărcată de zăpuşeală şi foarte luminoasă. Dincolo de acoperişurile caselor şi ale umbrarelor se întindea ameninţătoare lumina incandescentă a soarelui, ca o perdea foarte deasă sau ca o plasă pescărească, din care, odată prins, nu mai poţi scăpa. Căldura domina totul atât de puternic, încât ai fi zis că te topeşti ca o lumânare de ceară la primul contact cu razele ucigaşe ale soarelui. Nimeni nu îndrăznea să se încumete a umbla fără rost de colo-colo. De fapt, nu se vedea nici ţipenie de om. Toţi stăteau ascunşi la umbră într-o aşteptare mută, nutrind speranţe nerostite, că cerul se va îndura de ei şi-i va răcori cu o ploaie binecuvântată.

Pe întinderea câmpiei, zăceau, cât vedeai cu ochii, bolovani încinşi de soarele parcă topit pe pământ, gata să-l aprindă şi să-l ardă ca pe o torţă, într-un ritual al răzbunării zeilor. Ici-colo, faţa brăzdată a pământului se crăpa de atâta încruntare şi durere în lupta cu soarele, de parcă ai fi zis că e gata să-şi deschidă gura ameninţătoare şi să înghită înăuntru oameni, păsări şi animale, cu toată povara vieţii lor pe care o poartă de atâtea milenii...

Firele răsucite de iarbă şi malurile râurilor se repezeau printre fotonii nocivi ai luminii, parcă strigând cât se poate de limpede: „Priviţi cât curaj avem! Suntem singurii care rezistăm pârjolului! Oamenii au fugit să-şi ascundă laşitatea la umbra conştiinţei lor. Nu mai vor şi nu mai pot cere îndurare, glasul lor este impur şi sufletul prefăcut de viclenie!”

Un băieţandru murdar şi zdrenţăros, având pleoştită pe cap o pălărie găurită şi roasă pe margini, mergea agale prin praful uliţei, târând după el o talangă ce zăngănea domol şi rugător. Pesemne că era de undeva de la stână şi căuta vreo oaie rătăcită, însă în conştiinţa tulburată a satului acesta luase aerul unui prelat care încerca să-şi adune turma de credincioşi, prin clinchetul pios al unei cădelniţe închipuite. Traversa liniştit satul, îndreptându-se spre râu cu un aer din ce în ce mai serios, pregătit ca pentru o solemnitate.

De o parte şi de alta a malurilor erau adunate cete de copii, mai mult fete, îmbrăcate în haine cernite şi cu părul despletit pe spate, dând o senzaţie tragică momentului care se desfăşura. Ca într-un joc cu moartea, doi băietani cu lumânări în mâini, trăgeau de o sfoară groasă, legată la capătul unei cutii vechi de lemn, pentru a duce la râu o păpuşă de lut cu chip de om. În urma lor veneau ceremonios bocitoarele, care tânguiau cu voci copilăreşti un cântec vechi de când e lumea, de când e satul lor sat: Caloiene, iene,/ Du-te-n cer şi cere,/ Să deschiză porţile,/ Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/ Zilele/ Şi nopţile,/ Ca să crească grânele...

Parcă şi timpul se opri în loc şi asculta încremenit ruga naivă a copiilor. Aşa s-or fi rugat şi dacii, alături de Deceneu, marele preot al lui Zamolxis, când şi-au trimis în cer solul neprihănit, purtând cu el cererile fierbinţi ale poporului. Liniştea văzduhului se risipea încet, iar vocile copiilor, purtate de adierile calde ale aerului, ajungeau până departe, la localnicii din sat.

Băiatul cu pălăria veche pe cap, zăngănea ritmic din talangă şi mormăia nazal, ca un popă, ceva nedesluşit, dar grav, iar bocitoarele se prefăceau că plâng caloianul pregătit pentru a fi aruncat în apa râului. Păpuşa cu chip de om sta ţeapănă ca un mort, trezind parcă simţiri ancestrale şi amintind de un alt Adam făcut din pământ, ori de vreo zeitate a naturii care a murit puţin, dar se pregăteşte să învie, întru renaşterea şi primenirea naturii.

După câteva sforţări, chipul de lut fu aruncat în apă, stropindu-i pe cei de pe mal, ca pentru un ultim rămas-bun. Valurile râului îl înghiţeau încet, încet, iar în urmă rămâneau doar ramurile de flori aruncate deasupra undelor, lumânările înfipte pe mal şi vocile copilăreşti pierdute în vâltoarea apelor timpului...

Plini de speranţă, ochii copiilor se îndreptau spre cer şi plecau spre case, convinşi că au invocat ploaia care nu va întârzia să-şi reverse apele peste sat. Zarva lor se depărta, iar aşezarea era învăluită treptat în mantia misterioasă a serii, până când liniştea cuprindea tot locul. Pe cer, un nor mic, ca o himeră, se risipea în văzduh în aburi mici, ce semănau cu nişte rotocoale de fum, şi uşor, uşor se dizolvau instantaneu. Din nou alte şi alte încercări eşuate, până când evantaiul de foc al cerului se închidea definitiv pentru acea zi.

Târziu, în noapte, stele mari scânteiau pe bolta cerească, iar vântul aducea cu adierea sa rece şi umedă prevestirea nesperată a ploii, purtând cu el mai departe poveşti şi datini străvechi, pe care oamenii locului nu le vor uita nicicând...

Steluţa Şerbănoiu

SIMEZE

BIOGRAFII ALE SECOLULUI AL XX-LEA - SORIN MANOLESCU

Subsemnatul Sorin Manolescu, din Brăila Str. Rosetti N. 4, declar următoarele:

Sunt născut la 14 Nov. 1895 în Com. Armăşești, Jud. Ialomiţa, din părinţii Gheorghe Manolescu, profesor la Şc(oala) de Agricultură din acea comună şi Elena Manolescu, născută Mănciulescu, profesoară la aceeaşi şcoală. Ambii părinţi sunt decedaţi.

Am urmat cursul primar şi 4cl(ase) liceu la Ploieşti din anul 1902 şi până la 1910.

Din anul 1911 şi până la 1915 am urmat cursurile Şc(olii) Sup(erioare) de Comerţ din Craiova.

În anul 1915 toamna, am venit la Bucureşti şi m-am înscris în anul I al Academiei Comerciale, în timp ce am ocupat şi un post la Banca Marmorosch, Blank & Co. Agenția Sf. Anton.

În 1916 la declararea războiului, am plecat voluntar, fiind trimis la Şcoala Militară din Botoşani. În aprilie 1917 fiind promovat sublocotenent, am fost trimis pe front cu Reg(imentul) 75 Inf(anterie) la Mărăşeşti – Panciu, apoi Bicaz. În 1918 fiind demobilizat m-am întors la București, unde am continuat studiile la Academia Comercială pe care am terminat-o în 1920.

În acest timp, pentru a-mi câştiga existenţa, am intrat ca funcţionar la Soc(ietatea) Industria Agricolă Românească.

În anul 1921 am plecat la Genova în Italia, unde un coleg de facultate, Octavian Văleanu, ocupa un post de ataşat comercial, şi prin stăruințele căruia am ocupat un post de funcţionar la Camera de Comerţ Italo – Română din Genova.

În modul acesta mi-am putut continua studiile, luând examenul de Doctorat în științele economice în anul 1922.

Din anul 1922 până în 1924 am funcționat ca girant al Soc(ieta) Italiana pel Commercio Internazionale la Milano.

În anul 1924 după o scurtă şedere în Elveţia la Lausanne, am plecat în Franța la Paris, unde am stat până în primăvara anului 1926, când m-am întors în țară.

Deşi după cum se vede am făcut studii comerciale şi economice, am avut de mic copil o mare înclinaţie pentru artele plastice, tatăl meu nevoind a mă dedica studiilor în această direcţie. Totuşi, peste tot unde am fost, m-am interesat de viaţa artistică, vizitând muzee, expoziţii, etc. Astfel am vizitat muzee la Genova, Venezia, Roma, Milano, la Paris – Muzeul Louvre, etc…

Reîntors în ţară în 1926, după o scurtă şedere ca funcţionar la Soc(ietatea) Petroliferă Steaua Română din Bucureşti, am intrat ca funcţionar la Ministerul Muncii în 1927.

În 1930 am fost transferat la Brăila ca Inspector de muncă, unde am funcţionat până în anul 1947 când postul a fost desfiinţat.

La Brăila, prin anul 1931, l-am cunoscut pe pictorul Naum Gh. cu care am legat o strânsă prietenie şi cu care am început să lucrez. Mai târziu, prin 1933, am cunoscut şi pe pictorul Mihail Gavrilov, cu care deasemeni m-am împrietenit. Din această epocă am început a lucra împreună cu prietenii menţionaţi mai sus, făcând o expoziţie cu ei la Brăila, în anul 1938, la care am expus şi eu 12 lucrări. Timp de 3 ani am mers în grup, la care s-a alăturat şi răposatul I. Teodorescu – Sion, la Curtea de Argeş, unde am lucrat timp de 1 lună pe an, sub îndrumarea maestrului T. Sion.

În anul 1939, am avut 2 lucrări primite la Salonul Oficial din Bucureşti, iar în 1940 o expoziție personală la Brăila, unde am expus 20 lucrări.

În 1940 am avut iarăși 2 tablouri primite la Salonul Of(icial) din Buc(ureşti).

Din anul 1940 – până în 1944, fiind grav bolnav de mielită cervicală (ale cărei urmări le am şi astăzi) activitatea mea pe tărâm artistic a scăzut. Am reluat activitatea în 1944, expunând atât la Saloane, Expoziţii personale şi colective până în prezent, după cum am detaliat în Fişa personală şi Fişa de creaţie.

Nu am făcut nici un fel de politică. Nu am avut şi nu am nici un fel de avere.

Textul de mai sus este transcrierea autobiografiei scrise de Sorin Manolescu în anul 1955 sau 1956. Originalul se află la Arhivele Statului, Brăila, Fondul Sorin Manolescu.

Despre Sorin Manolescu nu se poate scrie aşa cum se scrie în mod obişnuit despre artişti, adică cercetîndu-i opera şi izolând din biografia domestică cele câteva date obligatorii pentru luminarea unui fapt existent în operă. Nu se poate proceda astfel, pentru că i-am altera întrucâtva propriul mod de a se raporta la pictură. Viaţa şi opera lui au fost ca jumătăţile unui întreg: componente obligatorii şi perfect echilibrate.

Sorin Manolescu gândea arta ca pe o permanenţă obligatorie a unei vieţi construite cu grijă, şi nu ca pe un scop în sine; altfel spus, nu şi-a propus să atingă calitatea de artist plastic (dar a atins-o!), şi nu a muncit în mod special pentru aceasta. Condiţia lui a fost aceea a intelectualului de ţinută, educat şi autoeducat, aspirând să-şi construiască viaţa deasupra circumstanţelor şi chiar, într-o măsură oarecare, deasupra unor realităţi contrariante, ostile, pe care le-a traversat fără a se lăsa stăpânit de ele.

Cred că performanţa vieţii sale stă în faptul de a fi trăit armonios câteva componente care – la nivelul unei existenţe - tind să devină, fiecare în parte, acaparante, dominante. Mă gândesc la profesie, viaţă socială, viaţa de familie, munca de artist. Pentru Sorin Manolescu toate acestea au coexistat, acordându-le şi retrăgându-le o întâietate temporară, echilibrându-le fără efort, cu naturaleţe.

Binevoitor cu toată lumea, cordial cu cei apropiaţi şi cu cei pe care îi aprecia, Sorin Manolescu avea calitatea rară de a închide în gesturile şi faptele sale o mare distincţie personală, şi totodată o mare modestie. Timpul trecut de la moartea sa – 27 de ani – aşează şi limpezeşte personalitatea lui Sorin Manolescu, drumul său în viaţă şi artă: început în forţă, înaintând autoritar spre un viitor ce se prevedea strălucitor, frânt cu brutalitate de schimbările politice din 1945 şi de după, şi suportând până la sfârşitul vieţii consecinţele acestora.

Arta a fost constant prezentă în existenţa sa: ca frecventator de muzee şi colecţii, ca lector de carte de artă, ca iubitor şi deţinător de artă decorativă, ca pictor şi desenator. În ultimii 10 – 15 ani, cred chiar că pictura, propria pictură, devenise lucrul cel mai important al vieţii sale. L-am asistat pe Sorin Manolescu la organizarea tuturor expoziţiilor sale personale şi retrospective din 1970 şi până la ultima, cea din 1980. Îi datoram aşadar acestă cristalizare a unui punct de vedere care are calitatea de a fi format printr-o continuă întoarcere la lucruri aflate dincolo de opera sa de pictor; ele sunt, cred, importante, nu numai pentru că uneori îl explică în mod direct, ci şi pentru că se va contura, sper, imaginea corectă a unei vieţi conduse înţelept, moral şi onest.

Sorin Manolescu era perfect pregătit pentru modelul de viaţă al societăţii europene din perioada cuprinsă între războaiele mondiale: fusese educat şi instruit cu grijă, era pregătit să fie – profesional – activ şi eficient, să-şi asume răspunderi sociale; privea bunăstarea ca pe o condiţie normală de viaţă - şi nu numai pentru sine; a lucrat, efectiv, pentru echitate socială.

La Sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Brăila, în strada Mihai Eminescu nr. 10-12, este încă deschisă şi poate fi vizitată expoziţia de fotografii originale, copii de scrisori, texte explicative, intitulată ca şi prezentul text: BIOGRAFII ALE SECOLULUI AL XX-LEA. SORIN MANOLESCU. Conţinutul expoziţiei este structurat în câteva secvenţe cu următoarea succesiune: Părinţii, educaţia, Studii, Profesia, Inspector al muncii pentru Brăila şi Galaţi, Familia, Marcella Manolescu, Alice Voinescu, Artistul Sorin Manolescu, Prietenii, Prietenii artişti, Secvenţe de mică istorie locală, Serbări, spectacole, baluri de copii.

Ana Maria Harţuche Vicol

ATITUDINI

ORGANIZAREA CONFERINŢELOR DE PRESĂ ARE NEVOIE DE BUN SIMŢ

Conferinţele de presă fac parte din viaţa zilnică a jurnalistului. Oricât de mult ne-ar plăcea sau nu, fără ele nu se poate face presă nicăieri în lume, pentru că oferă posibilitatea relaţionării directe dintre ziarişti şi cei despre care scriu. Pentru unii sunt corvoadă şi obligaţii de serviciu, pentru alţii sunt vitale şi necesare. O parte dintre jurnalişti merg la astfel de evenimente pentru cadouri şi mâncare, o altă parte pentru a se informa şi a cere lămuriri. Totuşi, trebuie să recunoaştem că ele sunt foarte importante pentru cei care vor să îşi facă bine meseria.

Diferenţele dintre conferinţele de presă sunt date de către cei care le organizează, ei contând mai mult chiar decât evenimentul în sine. Asta pentru că, oricât de important este mesajul transmis, contează modul în care o faci. Dacă eşti profesionist, transformi într-un eveniment de presă chiar şi un mesaj mai puţin însemnat. Din păcate, noi, românii, suntem în urmă şi la acest domeniu care, pentru că nu a fost pe lista impusă de Uniunea Europeana pentru aderare, nu prea a fost luat în seamă. Nenorocirea apare atunci când în conferinţa respectivă sunt implicaţi şi cetăţeni străini. Noi ne cunoaştem poamele, dar este ruşinos să le vadă şi alţii.

De-a lungul timpului, am participat la conferinţe de presă de toate felurile. Am avut plăcerea să observ în acţiune şi oameni de P.R. care ştiu să-şi facă bine meseria, dar şi pe alţii care doar au impresia că fac acest lucru. Am văzut ce înseamnă să organizezi o conferinţă, care să impresioneze plăcut, dar şi cum poate fi distrus un eveniment important. Totuşi, ceea ce nu reuşesc să înţeleg este cum pot unii organizatori să nu înţeleagă un fapt simplu, de bun simţ, că ei sunt gazdele, iar invitaţii sunt oaspeţi. Cum au reuşit să ajungă la 25-30 sau chiar 35 de ani şi să nu ştie cum trebuie să te porţi cu oaspeţii tăi, mai ales atunci când ai interesul de a promova ceva prin intermediul lor?

Aici, nu mă refer numai la cadourile pe care le dau (deşi toţi ştim că şi ele sunt importante şi fac parte din eveniment), ci şi la felul în care îşi tratează invitaţii: transport, mapă de presă, socializare, răspunsuri la întrebări, amenajare etc. Sunt reguli simple, de bază, şi aproape banale. Dacă organizezi o conferinţă de presă într-un loc mai puţin accesibil reprezentanţilor presei, trebuie să le oferi transport gratuit cu plecare dintr-un loc foarte cunoscut şi cât mai apropiat de majoritatea dintre ei. În niciun caz nu programezi ca evenimentul să înceapă la ora 8 sau 9 dimineaţă când, din cauza traficului, poţi fi sigur că nu vor putea ajunge prea mulţi.

Amănuntele trebuie să pună în valoare mesajul, care se vrea transmis

Locul, în care se va desfăşura, trebuie să fie încăpător, plăcut, cunoscut, dotat cu microfoane, sistem de sonorizare şi servicii de traducători. În afara comunicatului, mapa de presă trebuie să mai cuprindă ceva de scris şi un carneţel pentru ziariştii care nu au aflat că trebuie să aibă aşa ceva întotdeauna la ei. Când primeşti invitaţii, oferi ecusoane nominale, ceri şi dai o carte de vizită, nu le spui că nu mai ai sau că le-ai uitat acasă (aşa cum obişnuiam să facem la şcoală, când nu ne făceam temele). Toţi cei care fac parte din echipa organizatorică, dar şi cei din prezidiu, trebuie să aibă ecusoane, care să dezvăluie cine şi de unde sunt, chiar dacă aceste informaţii sunt scrise pe o hârtie din faţa lor.

De când vin şi până începe conferinţa de presă, chiar dacă oferi sau nu o cafea ori un ceai, organizatorii trebuie să socializeze şi cu ziariştii, nu doar cu cei care vor susţine conferinţa; cu toţi jurnaliştii, nu doar cu cei mai cunoscuţi sau mai importanţi. În mod obligatoriu trebuie ca la sfârşitul evenimentului să fie acordat timp pentru întrebări şi răspunsuri la obiect, nu evaziv şi publicitar, chiar dacă vor avea loc discuţii şi după terminarea evenimentului sau în pauza de cafea ori de masă. Dacă ai asigurat transport pentru a-i aduce pe oameni la eveniment, trebuie să îl oferi şi pentru a-i duce înapoi de unde i-ai luat.

Şi lista poate continua... Concluzia generală este aceea că organizatorii de conferinţe de presă trebuie să fie atenţi la toate detaliile. Firesc este ca aceste amănunte să pună în valoare mesajul care se vrea transmis. Ideal este să fie ocolite clişeele şi kitsch-ul. Dragi P.R.-işti, nu credeţi că toate acestea sunt de bun simţ? Nu consideraţi că, dacă vreţi să obţineţi rezultatele dorite, trebuie să începeţi prin a oferi respect celor prin intermediul cărora le puteţi obţine – jurnaliştii invitaţi? Dacă nu ştiaţi, nu toţi ziariştii vin la conferinţe pentru a mânca şi a primi cadouri. Unii vrem doar să ne facem treaba cât mai bine.

Dan Călin