- Editorial
- interviu
- cărţile zeit
- reverenţe critice
- spiritualitate
- învăţământ
- repere...
- atelier
- atitudini
EDITORIAL
OBSESIA REFORMEI
De fiecare dată când începe toamna, momentul unui nou an şcolar, apar şi
declaraţiile liderilor politici, menite fie să se răfuiească în
continuare pe ideea de educaţie, sau invers, de a face pace cu
profesorii. Astfel de mişcări politice sunt dese, nu originale precum
politicienii de pe malul consolidat (de Ceauşescu) al Dâmboviţei, ci
doar sunt dese. De remarcat ambiţia cu care ministrul Ecaterina
Andronescu a însoţit personalul didactic din şcolile patriei, în acest
concediu, la mai toate posturile de TV şi radio, tocmai pentru a le
reaminti că pe statul de plată, tot consumatorii bugetului de stat sunt.
Deşi nu pare o chestiune cu efect politic, pe plan social, dar mai ales
psihic, tracasarea acestei categorii de bugetari se vrea una eficientă,
de aşa natură ca măsurile politice abordate în Pactul Naţional pentru
Educaţie, faţă de care preşedintele Băsescu are numai cuvinte de laudă,
să poată fi puse în aplicaţie. Nu pot să afirm că în momentul de faţă se
putea ceva mai bun pentru România, referindu-mă la pachetul de legi
reunite sub denumirea de pact, dar termenul în sine atrage atenţia.
Pact, adică vorbim de un conflict ce trebuie stins prin metode şi
mijloace adecvate.
Nici mai vechiul ministru Marga nu are cuvinte de laudă la adresa
Pactului propus de şeful statului, considerând măsura de reformă drept o
aberaţie, cu referire concretă la capitolul care se referă la începerea
perioadei de şcolarizare a copilului de la vârsta de cinci ani. Enunţul
lui Andrei Marga se refulează politic, deoarece a sărit fără niciun
drept de apel în apărarea doamnei Andronescu, încriminând faptul că
propunerile legate de reforma în învăţământ sunt obligaţia ministerului
de resort şi nu a preşedintelui statului. Dar Marga nu aminteşte de
problemele de salarizare, precum şi de remunerarea performanţei cadrelor
didactice, de pe timpul cât a fost la cârma destinelor profesionale a
atâtor deţinători de diplome universitare.
Deşi actualul ministrul de resort a trecut la măsuri de reducere a
personalului, preşedintele ţării vorbeşte de plata profesorilor în
funcţie de performanţe, ca şi cum aceasta din urmă ţine neapărat de
reducerea personalului şi de efectuare din toamna noului an şcolar, a
mai puţine clase, dar cu un efectiv mai mare de elevi. Da, se poate
vorbi de performanţă în momentul în care există bază materială, atunci
când primăriile şi consiliile locale chiar se implică în reabilitarea
rapidă a incintelor şi anexelor şcolare, ori la noi, parcă şi văd din
nou gazetele pline de articole încriminatoare la adresa constructorilor
care nu reuşesc să finalizeze lucrările contractate. Disoluţia dintre
preşedintele Traian Băsescu şi ministrul Ecaterina Andronescu nu lasă
loc niciunei forme de consens politic, cu repercusiuni majore în planul
percepţiei opiniei publice, dar şi a clasei profesionale vizate în mod
direct.
La toată această tevatură cu plata profesorilor în funcţie de
performanţe se adaugă şi cuvintele lui Dinu Patriciu, devenit peste
noapte mare analist în ale macroeconomiei, declaraţie de presă unde
evidenţiază în mod echivoc şi fără niciun drept de apel, aşa, ca pentru
salariaţii firmelor pe care le are în custodie, că este nevoie de
600.000 de concediaţi în rândul bugetarilor, lovind adică şi în
personalul nedidactic. Da, performanţa celui de la catedră stă şi în
măturatul clasei după ore, în udatul curţii şcolii, sau, de ce nu, în
pauze, de toaletarea grupurilor sanitare. Şi ca totul să fie cât se
poate de performant, îi rugăm, în rotaţie de data aceasta, tot pe
profesori, să fie şi paznici de noapte.
Nu ştiu cât de multă înţelepciune a avut ilustrul gânditor al afacerilor
cu petrol din nordul Africii de prin anii ’80, dar cifra de 600.000 nu
reprezintă totalul unei eventuale disponibilizări, ci numărul oficial al
românilor care nu-şi mai pot achita creditele bancare, iar suma datorată
este de două ori mai mare faţă de cea raportată de BNR anul trecut. Câţi
oare dintre aceşti restanţieri sunt profesori? O întrebare la care numai
rapoartele Biroului de Credit pot confirma cu exactitate.
Mai este puţin timp până la începerea unui nou an şcolar, dar sunt mai
mult ca sigur că entuziasmul a devenit un termen din dicţionarul
cuvintelor lipsite de sensul prezentului, golit de orice formă de
manifestare sufletească. Reînceperea şcolii nu este numai sezonul
scumpirilor florilor, ci şi al unei lupte între dascăli, dincolo de
zâmbetul camaraderesc, o luptă a supravieţuirii şi implementării în
performanţa de care mai luminaţii patriei amintesc cu vehemenţă,
subliniind-o ca pe o condiţie sine qua non în această veşnic perpetuă
dilemă a învăţământului românesc.
Cătălin Nicolae Moldoveanu
........................................................................................................................................................................................................................
INTERVIU
INTERVIU CU DINA CUVATA,
PREŞENDITELE UNIUNII PENTRU CULTURĂ A AROMÂNILOR DIN MACEDONIA
Visul tuturor poeţilor este ca poezia lor să renască, să se aşeze
într-un curent artistic mai transparent, mai stabil, şi să dăinuie, în
ciuda schimbărilor radicale, atât în literatură, cât şi în plan social.
Consideraţi că în lipsa cititorilor de poezie, aceasta devine uitată,
marginalizată?
De la bun început, vă mulţumesc pentru invitaţia la acest interviu. Eu
nu cred că numărul cititorilor a căzut. Acum avem treabă cu situaţia,
când ştim câţi sunt cititori, cititori efectivi. Poate că Republica
Macedonia e o ţară tânără, independentă de aproape 20 de ani, şi cu
funcţie de unitate federativă de 65 de ani în fosta Iugoslavie. Poporul
din Macedonia se confruntă şi astăzi cu nerecunoaştere ca nume de stat,
din partea Greciei şi ca nerecunoaştere ca limbă şi naţie din partea
Bulgariei. Dar macedonenii se luptă, iar aici, în linia întâi, sunt
poeţii. Poate că eu sunt prea optimist, dar în Macedonia, după toate
câte se fac – festivaluri internaţionale de poezie, întâlniri, zile
dedicate poeţilor etc., şi cât se publică, aş zice că în Macedonia,
poezia e în prosperitate, chiar dacă sunt cititori mai puţini la număr.
Poeţii macedoneni se confruntă cu situaţii febrile, chinuite? Se
poate vorbi de o poezie postmodernistă macedoneană?
De patruzeci de ani, Macedonia este centrul poeziei din lume, adică de
la înfiinţarea Festivalului Internaţional Serile de poezie de la Struga.
Nu există ţară de unde să nu fi venit poeţi, care au citit poezii, au
lăsat, au dăruit cărţi de poezie, şi toate aceste au fost consumate de
poeţi prin traducerile şi publicările în reviste şi în alte publicaţii
de literatură. Premiul Cununa de aur al Festivalului a devenit cel mai
renumit premiu din lume, iar unul dintre laureaţii Festivalului a fost
şi Nichita Stănescu din România. Deci, Macedonia, adică poeţii, adică
poezia macedoneană, nu rămâne în urmă cu nimic din ceea ce se întâmplă
în planul poeziei.
Ce părere aveţi despre colaborarea cu poeţii brăileni, care au
fost lansaţi cu o carte în Macedonia?
Anul trecut, la Festivalul Balcanica din Brăila, laureatul a fost domnul
Risto Vasilevski, care a promis că va publica o carte cu trei poeţi
brăileni. S-a stabilit ca să fie incluşi poeţii Nicolae Grigore
Mărăşanu, Constantin Gherghinoiu şi Stere Bucovală. Materialul a fost
tradus de mine, Dina Cuvata, iar Editura Arka din Smederevo, Serbia a
publicat-o. Lansarea cărţii a avut loc la Scopje pe 27 de martie a.c.,
în sala Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia. Atunci s-a stabilit o
colaborare editorială mai amplă între poeţii din Macedonia şi cei din
Brăila, în special traduceri. Mare parte dintre lucruri sunt finalizate,
şi se aşteaptă că în zilele Festivalului Balcanica, din septembrie, să
se facă şi lansarea celor trei cărţi. Între timp, la Scopje şi Prilep,
în trei reviste, sunt publicate poezii ale câtorva poeţi din România.
Toate traducerile, din română în macedoneană şi din macedoneană în
română au fost făcute de mine, Dina Cuvata. Cele trei volume vor fi
publicate de Editura Matiţa makedonsca, unde director este domnul Rade
Silian, şi costurile uneia dintre cărţi vor fi suportate de Unia pentru
cultură a aromânilor din Macedonia, unde sunt preşedinte. Ideea a fost
acceptată, şi se pare că vor fi şi alte proiecte, în favoarea
colaborării Macedonia - România, care, din păcate, de 20 de ani nu prea
merge, pentru că din literatura română, dacă au fost publicate două
cărţi la Scopje.
Sunt nenumărate greutăţi în ultimii ani. Ce planuri aţi reuşit să
duceţi la bun sfârşit?
Adevărat este că m-am confruntat cu multe şi mari greutăţi, dar şi
succesele au fost mari. Nu de pomană s-a spus că în război se văd
vitejii. Am lucrat mult pe planul renaşterii naţionale a aromânilor din
Macedonia, şi pe plan cultural şi editorial. Am înfiinţat Asociaţia Unia
pentru cultură a aromânilor din Macedonia din 1997, iar în cadrul ei am
iniţiat Biblioteca Naţională Aromână Constantin Belemace, cu multe
ediţii, şi am publicat 80 de cărţi, din care multe sunt traduceri din
literatura macedoneană şi universală. Am înfiinţat şi revista Grailu
Armânescu, din care am reuşit să publicăm 42 de numere. Câteva dintre
cărţile şi toate numerele revistei au fost publicate cu sprijin
financiar şi de la Ministerul Culturii din Macedonia.
Vorbiţi-ne despre activitatea dvs. de traducător, şi despre
proiectele pe care le aveţi în acest an.
Ca traducător, lucrez din anul 1985, deci cam 25 de ani şi până acum am
tradus şi au fost publicate mai mult de 70 de cărţi. Până în 1993 am
tradus mai multe cărţi din literatura română, dar au fost publicate 12,
din care şi romanele Lumea în două zile de George Bălăiţă, Vânătoare
regală de Dumitru Radu Popescu, Soldatul habsburgic de Nicolae
Frânculescu, Farfurii zburătoare de Dumitru M. Ion, câteva cărţi de
poezie, o carte cu eseuri despre literatura din Macedonia, şi o
Antologie a poeziei moldovene de 7000 mii de versuri, din care 4600 au
fost traduse de mine. Am tradus multe cărţi de literatura universală,
din care voi aminti: Iliada şi Odiseea lui Homer, Şah-Namé (cronica
şahilor) de Firdoùsi, Eneida lui Vergiliu, Divina Comedie a lui Dante
Alighieri, Cântecul Nibelungilor, Biblia (Vechiul şi Noul Testament),
etc. Am şi am publicat 15 cărţi din literatura din Macedonia, deci, cu
toate aceste traduceri, am dovedit că limba aromână este cu adevărat o
limbă ca şi toate celelalte, şi cu ea se poate exprima tot ce s-a
exprimat în atâtea alte limbi. După o pauză de 15 ani, timp în care în
Macedonia nu s-a făcut cam nimic, mă întorc la traducerea din literatura
română în limba macedoneană. Cât va dura şi această fază, vom vedea. Eu
cred în forţa poeţilor brăileni, şi mai mult, în faptul că unul dintre
promotori este domnul Stere Bucovală, care este tot aromân ca şi mine,
şi în forţa mea, şi dacă şi ei sunt cu adevărat puternici, vom face
lucruri bune.
Cu domnul Marius Chelaru, cu care ne-am cunoscut numai câteva minute la
Festivalul Balcanica de la Brăila din anul trecut, şi apoi am
corespondat prin internet (uite încă o dovadă că Festivalul Balcanica
poate să facă multe), am pus la cale şi cam totul e gata, să publicăm o
Antologie a poeziei române şi aromâne (câte 12 poeţi, bilingvă).
Iarna şi primăvara, Unia pentru cultură a aromânilor din Macedonia în
Biblioteca Naţională Aromână le-a publicat cărţile: Dr Nistor Bardu,
Aromânii în context balcanic. Studii şi suplimente, a Iorgăndălu carte
cu proză scurtă a scriitorului clasic aromân Vasili Papa-Ianuşi, Hram,
iarăşi hram de Risto Vasilevski (în colaborare cu Editura Zeit din
Brăila – iarăşi o nouă idee şi posibilitate), Bat clopotele, poezie
bilingvă a mea şi Dicţionar macedonean-aromân (cu peste 600 de pagini),
al meu. Îmi mai rămâne publicarea unei cărţi de poezie a domnului Todor
Cealovski (bilingvă, macedoneană – aromână), precum şi publicarea unei
cărţi cu poezie a mea, numai în limba aromână, care trebuie să apară în
toamna aceasta.
Ce puteţi să ne spuneţi despre participarea dvs. la Festivalul
Poeţilor din Balcani din luna septembrie, anul acesta, de la Brăila? Cu
ce poeţi veţi veni?
Festivalul Balcanica este bine conceput, şi dacă vor reuşi să reziste
organizatorii şi iniţiatorii, atunci se vor face lucruri bune.
Manifestarea este un bun prilej de întâlnire a poeţilor din Balcani, să
se cunoască între ei, şi mai marele efect va fi dacă se va reuşi să fie
traduse cât mai multe cărţi în toate limbile. La manifestarea din
septembrie din Macedonia vor fi patru poeţi, dintre care doi directori
de la două edituri cu bogat program, Rade Silian şi Branco Ţvetcovski.
Voi fi prezent şi eu şi ca traducător de cărţi, care vor fi lansate la
festival, dar şi ca poet, care scriu în limba aromână, şi mă bucur că şi
la Brăila va fi lansată o carte de-a mea de poezii, chiar dacă în
România nu se recunoaşte existenţa unei alte limbi, cum e Limba Aromână.
Norocul face că, în Republica Macedonia, noi, aromânii, suntem
recunoscuţi ca minoritate, de aceea eu am voie să fiu trimis în numele
Asociaţiei Scriitorilor din Macedonia, ca membru al ei, să particip la
festivaluri internaţionale, dar de data aceasta voi fi şi intermediarul
unei importante colaborări dintre literatura din Macedonia şi cea din
România.
Violeta Craiu
..................................................................................................................................................................
CĂRŢILE ZEIT
CONCEPTE
OPERAŢIONALE DE COMUNICARE ŞI TEORIE LITERARĂ PENTRU GIMNAZIU,
DE GINA MOLDOVEANU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2008
Lucrarea de faţă reprezintă un instrument de informare pentru toţi
elevii de gimnaziu, care doresc să-şi consolideze cunoştinţele de
comunicare şi teorie literară. În lipsa acestor concepte, lucrul la
clasă, dar şi cel individual, va fi cu siguranţă dificil, iar despre
obţinerea performanţei şcolare, nici nu se poate discuta.
Am avut în vedere programa şcolară, manualele, şi am constatat că elevii
au nevoie de o lucrare simplă, care să le ofere noţiunile de comunicare
şi de teorie literară, absolut necesare înţelegerii şi interpretării
textelor.
E genul de carte pe care o vor răsfoi rapid, şi din care vor afla
răspunsurile aşteptate.
Conceptele în discuţie sunt prezentate succint, tocmai pentru a fi mai
uşor de reţinut. În prim-plan, se află cele referitoare la comunicare,
deoarece aceasta este însăşi esenţa comuniunii.
Elevii trebuie să ştie concret în ce constă comunicarea, care sunt
elementele acesteia, cum se realizează ea în situaţii diferite, ce este
comunicarea monologată, ce implică aceasta, cum se face trecerea de la
vorbirea directă la cea indirectă.
Am scris despre cele trei genuri literare (liric, epic şi dramatic),
despre operele pe care le includ, cu toate caracteristicile lor,
întrucât, în redactarea compunerilor argumentative, e nevoie de
cunoaşterea acestora.
Procedeele artistice ocupă un loc unic, ca şi valorile stilistice ale
părţilor de vorbire, având în vedere accentul care se pune pe receptarea
textului liric, în special la teză. Figurile de stil sunt multiple,
variate şi complexe, iar manualele şcolare nu insistă asupra
fundamentării lor, astfel încât, elevii sunt de mult ori în dificultate,
atunci când trebuie să le recunoască în texte, dar mai ales, să le
descifreze înţelesurile.
O mare atenţie am acordat elementelor de prozodie, precum şi mărcilor
eului liric, dorind ca elevii să manifeste interes pentru creaţia
literară proprie, care să le poarte imaginaţia către spaţii neexplorate
încă.
De asemenea, şcolarii vor şti ce e un motto, care este importanţa lui
într-un text, care sunt motivele literare, vor cunoaşte valoarea
literaturii populare în contextul istoriei actuale, faptul că aceasta
reprezintă pecetea spiritualităţii româneşti din timpuri străvechi.
Aşadar, prezenta carte, este un îndemn către studiu şi aprofundarea
teoriei literare, în vederea dezvoltării personalităţii artistice a
fiecărui elev.
Gina Moldoveanu
..................................................................................................................................................................
REVERENŢE CRITICE
REMEMBER CU… MOV, ŞI NEMURIRE!
Despre prozatoarea brăileană Violeta Craiu-Cârjan
auzim din când în când… zvonuri. Ultimul, este această proaspătă
apariţie editorială, Anotimpuri în mov, carte apărută la Editura Edmunt
în 2007. Nimic surprinzător. Cartea adună între copertele ei (mov) şapte
proze scurte. Scrise într-o manieră relaxantă, romanţioasă, dar nu
lipsită de un realism frust, autoarea, care ne-a obişnuit cu acest stil,
concis, aproape dur, reuşeşte să-mi capteze atenţia. Nu pot să nu
subliniez şi să notez cu bilă albă, cel puţin două din cele şapte
povestiri. Acestea două depăşesc limita medie, autoarea realizând
adevărate pagini literare. De-o încărcătură emoţională de excepţie
Splendoarea magnoliilor albe reuneşte o temă banală cu o încărcătură
poetică rafinată, bine dozată, emoţionantă, cum am subliniat.
Polarităţile temei, înflorirea magnoliilor albe şi producerea unui
teribil accident (provocat, aş spune), iată un conflict crud, dar atât
de real, dă autoarei câştig de cauză din start. Înflorirea, urmărită ca
un ritual al familiei, între unchi şi nepoată, ritual la care, în acea
primăvară va participa şi cel ce-i stârnise adolescentei înmugurirea
primei iubiri, va conduce spre acel act teribilist, spre apogeul
naraţiunii, extrem de bine condus. Descrierea înfloririi, atingerea
carnală şi mătăsoasă, catifelată a petalelor contrastează paradoxal cu
mirosul uleiurilor şi benzinei, cu fiarele contorsionate, cu flăcările
iadului dezlănţuit în noapte. Pasiunea năprasnică a puştiului ce-a vrut
să-şi demonstreze bărbăţia, iată a sfârşit tragic. Fatala pasiune a
condus la pierderea unei vieţi, implicit a iubiri (aici simbolizând mai
mult decât atât). Paginile acestea sunt inima cărţii, esenţa ce dă
valoare, notă maximă autoarei. Este motivul pentru care am punctat
această proză. Cealaltă povestire, cea mai amplă, Păpuşica din Belgia
este impresionantă prin subiect, constrcţie, dinamism. Siguranţa
exprimării, cursivitatea şi uşurinţa cu care-şi construieşte autoarea
subiectul sunt nu numai lăudabile, ci chiar demne de apreciere. Ar
trebui să amintesc despre grafica şi coperta cărţii, realizate de
Nicolae Einhorn. Să atrag atenţia asupra unei cărti bine scrisă,
tensionată, carte ce merită interesul nostru. Despre Violeta Craiu şi
Anotimpuri în mov, doar atât. Mai mult? Citiţi!
Dintr-un motiv lesne de dedus (politeţea) - m-am oprit în al doilea rând
asupra versurilor prof. Virgil Lovin Trecând murirea-n nemurire. Aşa se
numeşte volumul pe care mi-am propus să-l prezint în câteva cuvinte.
Într-o prezentare grafică deosebită, volumul a văzut lumina tiparului la
Editura Andrew, 2009. Cele aproape cincizeci de poezii sunt însoţite de
grafică semnată de dna Virginia Georgescu Hossu (care semnează şi
coperta, de-altfel). Parafrazând, e greu să defineşti poezia şi mai greu
să vorbeşti despre ea, iată acest lucru îl subliniez. Cum gusturile nu
se discută, din volum aş aminti câteva poezii care pentru mine au
reprezentat esenţa poeziei. Este extraordinar cum poetul Virgil Lovin nu
fuge, ba mai mult se autoironizează reamintindu-şi vârsta biologică ori
de câte ori poate. Exprimare a eului conştient, poezia nu este deloc
lipsită de sensibilitate, chiar dacă pe alocuri autoironia e prezentă.
Poezie rimată (aproape în totalitate). Cu predilecţie existenţialistă,
poezia este încărcată de trăiri profunde, descifrate. Colţii dimineţii
rebele/îmi sfâşie noaptea. Sângele negru/se dizolvă în rouă/împrumutând
nuanţe de ziuă/...colţii dimineţii/care muşcă din
noapte/orbindu-mă/speriindu-mă/otrăvindu-mă cu speranţă/...mi-e linişte/
prea multă linişte. (poezia Ireversibilitate). Poezia nu face altceva
decât o trecere în revistă senzorială a vieţii, aşa cum decurge:
ireversibil. Versurile sunt covârşitoare. La fel de profunde, cu o mare
încărcătură poetică, sunt şi cele cu destinaţie text muzical. Recomand
această carte, ca pe una ce merită citită: Trecând murirea-n nemurire,
iată acest lucru ni-l recomandă Virgil Lovin - poetul!
Mariana Vicky Vârtosu (Focşani)
TESTAMENTUL DE CIOCOLATĂ, DE MARIAN COMAN
Cartea prozatorului Marian Coman este o structură epică, un comperaj de
crochiuri epistolar - reportericeşti cu rol de titlu de capitol, ca un
şocant Sturm und Drang de secol XXI, desenat cu o savantă simplitate. De
fapt, încearcă forme noi de exprimare literară şi o face cu graţia şi
insolenţa timidului, care-şi protejează sensibilitatea în exces prin
sfidarea canoanelor de tot felul. Nici nu-şi impune un tipar, ci mai
degrabă lasă frâu liber unei atitudini izvorâte din… fie ce-o fi decât
din prudenţe de băiat bine crescut. A simţit că-i şade bine acest răsfăţ
epic, că-l poate transforma în mod de comunicare şi formulă literară,
alta decât cea consacrată, şI a plusat. Cartea lui Marian Coman se mai
remarcă şi prin inedite formule de tehnoredactare datorate noilor
tehnologii electronice de tipărire, faţă de mai vechile practici de
culegere la linotip, ca ni]te fantezii de retro… modern, aşa cum făceau,
cu mijloace modeste, diecii de cancelarie şi călugării copişti de la
mănăstiri, unele erau migălite şi înflorate artistic cazanii,
evangheliare şi liturghiere cu slove chirilice. Explicaţia s-ar afla în
apetitul redactorului şef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei
pentru… experimente, ca în cazul suplimentului săptămânal Literatura şi
artele imaginarului, care i-a adus premiul ROMCON (Convenţia Naţională
de SF) la secţiunea Mass-media în 2007, sau suplimentul Monitorul SF.
Sub semnul imaginativului s-a aflat şi debutul său literar, în 1995, la
Evenimentul şi-şi va păstra preferinţele tematice în antologiile România
SF 2001 (Prologos, 2001), Quasar 001 (Media Tech, 2001), Noesis
(Societatea Culturală Noesis, 2002, în format electronic), Liternet
2002, vol. 3 (Liternet, 2002, în format electronic), Alte lumi, alte
legende (Media Tech, 2002) Transformarea lui Martin Lake şi alte
povestiri (Tritonic, 2006). Editorial, a publicat Nopţi albe, zile
negre, la Tritonic, în 2006. Romanul Testamentul de ciocolată (editura
Tritonic, Bucureşti, 2007) este o carte-şoc, scrisă cu convingerea că va
atrage atenţia printr-o formulă nonconformistă, un lexic pe măsură,
adică puţin deochiat pe alocuri, un epic alert şi o artă a portretului
de excepţie, singurul compromis admis în linia melodică clasică: Avea
ochi negri-tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi
pielea albă şi fără niciun rid, fără niciun por mai deschis decât
trebuie, fără niciun coş rătăcit… Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii…
Măcar în gând o curtaseră. Măcar în vis şi mângâiaseră sânii. Măcar în
şoaptă o ceruseră în căsătorie… (pag. 35). Marian Coman a scris un roman
de dragoste altfel decât înaintaşii, chiar cei mai iluştri şi cu locuri
rezervate în manualele alternative, dar s-a dovedit un prozator de o
serioasă potenţă narativă, stăpân pe arta conflictului epic, cu o
frazare elegantă, fluentă şi convingătoare, pe care o… vinde la preţ de
inflaţie semantică pe efecte provocate de speculaţii sinonimice de
moment. Prozatorul îşi construieşte personajele, mai ales pe cele care
gravitează în jurul Calei, controlate de o adrenalină în exces, sau de
dependenţă la limita juridicului ori a unei morale de operetă, pentru că
gesturile lor sunt motivate doar de impulsuri native. Există un
echilibru între paroxistic şi bun simţ elementar în modul cum tratează
conflictul dintre personaje, încât nu se ştie dacă un anume tip de
ipocrizie este contrafăcut de autor sau ţine de buletinul genetic al
eroilor. Este poate componenta epică cea mai vulnerabilă a stilului lui
Marian Coman această rupere de responsabilităţile morale, etice,
juridice ale personajelor sale, pe care le lasă să-şi plătească singure
păcatele.
Testamentul de ciocolată are o scriitură atât de nouă, de modernă şi de
insolită uneori, încât nici autorului nu-i vine să creadă că este…
reală. Cartea are eleganţa sfidătoare a paradelor de modă pentru un
sezon în avans, de teamă să nu prindă timpul reducerilor de preţuri.
Marian Coman inovează introducând în formula clasică, cuminte şi
consacrată a romanului elemente din mass-media, interviul; alteori face
ferfeniţă gramatica elementară doar din dorinţa de a fi expresiv,
convingător, autoritar în materie de flux ideatic: Ce uşor spun eu… m-a
privit. Nu m-a privit. M-a fotografiat. M-a lovit cu privirea. M-a
găurit. M-a sfredelit… (pag. 39). Descrie momente de delir erotic peste
care nu stinge veioza unei decenţe de circumstanţă, are chiar scene de
naturalism din literatura tabu a secolului XIX, într-un amalgam de
darwinism şi vânătoare de vrăjitoare ori inchiziţie bigotă. Testamentul
de ciocolată rămâne un modern şi incitant roman de dragoste iar punctual
forte este personajul principal Cala, al cărui portret Marian Coman şi
desenează în limoezimi boticelliene şi surâsuri misterioase şi pervers
promiţătoare, ori de candoare de ţărăncuţă cu broboadă şi ie de arnici,
variante antitetice expuse pe simeze lexicale de o puritate celestă.
Portretul Calei este realizat magnific, în aquaforte: De frumoasă ce
era, Cala plutea… rupea inimi… Câţi bărbaţi nu divorţaseră doar pentru
că o văzuseră pe Cala… sub rochia sa aproape transparentă dansau forme
care furau privirile, care ameţeau simţurile, care tulburau minţile…
(pag. 36). Portretul acesta este un imn închinat eternului feminin,
frumuseţii femeii, graţiei feminine, misterului feminităţii, păcatului
ancestral al Evei muşcând din mărul tuturor plăcerilor şi al izgonirii
din Rai. Testamentul de ciocolată este o carte cu o calitate
extraordinară a scriiturii, pe o gamă în bemoli surprinzători de la suav
la ridicol, de la angelic la grotesc, de la delicateţe la pervers, de la
vigoare la confuz, de la echilibru la exces, de la rugăciune la hulă, de
la tristeţe la bucurie…
Dumitru Anghel .......................................................................................................................................................................................................................
SPIRITUALITATE
CURGEREA TIMPULUI
Clipele, particule efemere de existenţă omenească, se scurg în clepsidra
universului, măsurând încontinuu succesiunea ireversibilă a fenomenelor
şi a momentelor ce însoţesc trecerea noastră prin această lume. Sunt ca
nişte scântei cu viaţă scurtă, ce dispar atât de repede unele după
altele, de parcă nici n-ar fi fost... Aproape că nu reuşim să le
percepem materialitatea în faptele noastre, că se şi pierd fără ca
uneori să le înţelegem sensul în devenirea noastră fiinţială. Unde se
duc?...
Ca într-o moară imensă a apelor timpului, clipele sunt sfărâmate,
măcinate şi transformate într-o puzderie de iluzii şi speranţe, bucurii
şi tristeţi, realizări şi eşecuri disipate, şi totuşi trăite în modul
cel mai real.
Dintotdeauna oamenii s-au întrebat dacă există în această maşinărie a
timpului un mecanism, care să faciliteze decantarea clipelor frumoase şi
fericite, pentru a putea fi păstrate, însă, bineînţeles, că acest proces
nu este posibil, întrucât în memorie ne rămân stocate toate momentele,
indiferent de selecţia pe care noi am dori să o facem.
Timpul trece ireversibil, ca apele nestăvilite ale unui râu, ducând cu
el clipele bune sau rele şi odată cu acestea viaţa noastră: Vreme trece,
vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate... scria Eminescu în versurile
atât de cunoscute ale Glossei.
Însă, analizând această succesiune de evenimente, omul trebuie să ajungă
la suprema întrebare, surprinsă de geniul creator eminescian într-o
formulare memorabilă: Ce e rău şi ce e bine/Te întreabă şi socoate.
Problematizând faptele el poate deveni mai înţelept şi mai atent cu
modul cum îşi consumă timpul sau cum ştie să ridice clipa la o treaptă
superioară a trăirii sale pământeşti.
Timpul vieţii noastre trebuie să aibă axa îndreptată spre eternitate şi
numai atunci când se va întâlni cu timpul lui Dumnezeu, existenţa
noastră va fi binecuvântată şi acele clipe nefericite vor căpăta un sens
în devenirea şi desăvârşirea noastră.
Constatăm însă, că omul zilelor noastre fuge de nefericire şi
îndepărtează suferinţa, căutând adesea confortul şi plăcerea, dar, în
mod inevitabil, ajunge tot la suferinţă datorită singurătăţii, a
înstrăinării semenilor unii de alţii şi a egoismului. Acestea sunt
bolile spirituale ale societăţii secularizate în care trăim.
Mulţi semeni ai noştri, în special tinerii, cuprinşi de duhul apăsător
al plictiselii, din cauza lipsei de preocupări frumoase şi de
perspective, spun că nu ştiu ce să facă să-şi omoare timpul. Oare, poate
fi omorât timpul? Nu, nici măcar în sens metaforic nu poate fi admisă
această expresie, pentru că timpul este foarte preţios pentru viaţa
noastră, cu atât mai mult cu cât ne raportăm la eternitate, el devine
raza bunătăţii lui Dumnezeu coborâtă până la noi pentru a ne lumina
clipa nefericită pe care ne-am creat-o prin păcat. Şi atunci, ce vom
face dacă o vom ucide?
Clipa nefericirii şi a întristării nu trebuie nimicită, ci înveşnicită
prin harul rugăciunii, al credinţei şi al faptelor bune. Toate
obstacolele vieţii noastre, toate necazurile şi încercările trec mult
mai uşor, dacă, atunci când suntem cuprinşi de durere, ne întoarcem
privirile spre Dumnezeu şi, mai ales, dacă-L lăsăm şi pe El să privească
la suferinţa noastră. Privirea Lui ridică împovărarea din sufletul
nostru şi sfinţeşte clipa, transformând durerea în alinare şi tristeţea
în bucurie.
Astfel poate trece viaţa noastră ca o curgere binecuvântată a anilor, în
care clipele pot deveni scântei de fericire şi înălţare spre lumina
sufletească a celor din jur şi prin ei spre lumina cea veşnică a
dumnezeirii, spre Cel ce a promis că nu ne va părăsi niciodată: Iată, Eu
sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!
Steluţa Şerbănoiu (Buzău)
UTOPIA FERICIRII
Nu ştie bietul prunc ce haină este existenţa în care tocmai a intrat!
Totuşi, simte apropierea iminentă a tristeţii şi deschide ochii
plângând. De fapt, în adâncurile conştiinţei sale, o voce îi şopteşte că
viaţa care i-a fost încredinţată nu este altceva decât un preludiu al
morţii, al trecerii dincolo, către altceva... În acelaşi timp, făptura
inocentă priveşte insistent lumina, mai aruncă frânturi de zâmbete, şi
iar se mâhneşte. Fiecare zi este un război crunt cu sine şi cu ceilalţi,
adumbrit de întrebări şi reflecţii lipsite de răspuns. Pericolul
pândeşte avid, căutând cu ochii fioroşi gândurile vulnerabile, spre a le
transforma în dezastru. O cumplită furtună se dezlănţuie în sufletul
omului, acum perfect conştient de povara ce-i apasă existenţa. Infimele
momente de acalmie se risipesc fulgerător în văzduh, luând cu ele
paloarea fericirii. Oricum, nu există răgaz pentru clipele ce par a se
fi născut doar pentru a produce iluzii. Beatitudinea este o minciună
învăluită în culori pastel, ce induc o stare de bine, înşelătoare şi
efemeră. Asemenea cometei, dispare la fel cum a venit. Nici urma nu i se
mai zăreşte printre norii groşi de amărăciune, ce tronează nestingheriţi
peste fruntea gânditoare şi ridată a celui condamnat la chin! Ţinta
omului este sfârşitul, pe care îl aşteaptă resemnat, ştiind că altă cale
de a părăsi tărâmul acesta, nu există. Focul sufletului îi devorează şi
ultima fărâmă de vis, în care se refugiase ca să aţipească puţin.
Urmărit fără încetare de suferinţă, lovit din toate părţile de cuvinte
grele, nefericitul merge pe urmele acceptării, plecându-şi capul şi
întrebându-se într-una, de ce? Fiecare picătură de apă e venin pur,
firimiturile sunt pelin, astfel ţinându-şi trează conştiinţa, singurul
sfetnic de nădejde. Roua inimii îi umezeşte chipul îmbătrânit prea
timpuriu, înfigând pumnale neîndurătoare în sufletul vitregit de soartă.
Treptat, se stinge şi ultimul zâmbet forţat, lăsând în urmă o amintire
ce va pieri odată cu trupul redat pământului. Doar o clipă a durat
existenţa aceasta, căci altfel ar fi fost insuportabilă! Spiritul mult
prea lucid, a zădărnicit planurile perfide ale fericirii, plecând aşa
cum a sosit: gânditor şi infernal de îndurerat. Tragedia vieţii şi-a
lăsat cortina, iar aplauzele au întârziat să apară. Sala e plină de
fantasme, ce rânjesc sfidător, instaurând teroarea şi declinul. Fiara
inutilităţii se târăşte agale în mintea supusă finalului, răspândind
întuneric şi deznădejde, consumând oxigenul salvator al vieţii.
Neputinţa anulează graiul stins al fiinţei, oferindu-i nelinişti
ancestrale, furii nemărginite şi lacrimi în cascade. Abia acum percepe
înţelesul real al vieţii, care nu este nicidecum spaţiul fabulos unde
poate curge lapte şi miere, ci prăpastia fără capăt şi speranţă, o
continuă cădere în gol, un destin sfâşiat de maliţiozitate şi cruzime.
Rostul suprem al vieţii e o necunoscută pe care încearcă s-o dezlege,
dar în zadar, căci firul s-a rupt, şi abia acum va descifra enigma pe
care şi-a imaginat-o în felurite moduri. Momentul adevărului e unic şi
sfânt pentru fiecare, iar încrederea că dincolo de pragul morţii este
viaţa însăşi, conduce omul către seninătate, chiar dacă nici aceasta
nu-i alină zbuciumul. Intensitatea calvarului nimiceşte firavul suflet,
aruncându-l într-o fatidică somnolenţă. Voinţa nu mai răspunde la niciun
stimul, convinsă că toate eforturile nu-i vor aduce decât o falsă
bucurie, ce nu va cunoaşte permanenţa. Valuri ucigătoare de scepticism
uneltesc devastarea definitivă a unei minţi raţionale, măcinându-i
pietatea şi firescul cugetului. Vuietul apăsător al vieţii îşi adună
apele într-un vârtej monstruos, coborându-l într-o infinită gheenă,
acoperindu-l cu negura nopţii amară.
Astfel şi-a dus povara vieţii omul fără vârstă, sclavul atâtor principii
devenite în prezent vetuste, convins că binele şi puritatea sufletului,
gândurile drepte şi sobre, îl vor urma dincolo de mormânt, şi vor fi
martorii unei existenţe simple, născută din cupa suferinţei, chezaşă a
veşniciei neînţeleasă, dar dominantă a Universurilor, pe care, poate, nu
le va cunoaşte vreodată.
Gina Moldoveanu
VÂRSTA
ÎNŢELEPCIUNII
Mulţi dintre semenii noştri cred în procesul reîncarnării. Unii vin cu
argumente, susţinând existenţa acesteia, alţii spun că nu este altceva
decât o blasfemie adusă dogmelor bisericeşti. Cunoscătorii sunt de
părere că teza reîncarnării ar fi fost acceptată până în 553, când, din
ordinul împăratului Justinian, a fost anatemizată la cel de-al V-lea
Conciliu Ecumenic de la Constantinopol. Aşadar, de atunci omenirea ştie
că are la dispoziţie doar o viaţă, timp în care să trăiască după bunul
plac, iar în cazul exagerării pe latura păcatului să aibă în vedere
ridicarea acestuia prin îndreptarea către cele sfinte.
Dacă acest proces controversat poate rămâne pentru mulţi drept o
ipoteză, cu siguranţă naşterea, vieţuirea şi moartea sunt o certitudine.
Se spune că omul nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi
uită să trăiască. Nimic mai adevărat şi dureros în acelaşi timp.
Copilăria trece repede, tinereţea aşişderea, iar restul aproape că nu
mai contează. Dominaţi de cele mai năstruşnice idei, suntem într-o
continuă mişcare, nesimţind tăişul ascuţit al timpului care trece
înfiorător de repede.
În viaţa sa, omul deţine un set de statute – prescrise sau achiziţionate
– iar cel mai important, şi-n jurul căruia se desăvârşesc şi celelalte,
este cel profesional. Cu acest statut defilează omul în viaţă şi-l ţine
atât de strâns la piept încât uită de esenţa calităţii lui, aceea de a
fi OM. Şi când intră in etapa pensionării, se-nvârte o vreme tot în
jurul statutului profesional. Adesea, acest eveniment apare brusc în
viaţa lor, fără să mai aibă timp să se pregătească, mental vorbind. Ca
să nu mai amintim despre atitudinea nefastă a unora din preajma lui
care, de cele mai multe ori, de-abia aşteaptă pensionarea acestuia.
Oprindu-mă la această etapă a pensionării, pe care mulţi o întrevăd ca
pe-o odihnă meritată, s-a constatat că apare frecvent fenomenul de criză
de identitate provocat uneori chiar de societate. Necazul porneşte şi de
la faptul că persoanele implicate nu reuşesc să intre confortabil în
noua haină şi continuă să se definească prin raportarea la trecut.
Puţini sunt aceia care-şi vor declara noua identitate; ei vor continua
mult timp să se prezinte sub numele meseriei practicate de-a lungul
anilor: inginer, profesor, strungar. Conştient sau nu, se amăgesc cu un
surogat al mândriei de altădată.
Din pricina carenţelor educative (şi nu numai), cei din jur îl vor privi
ca pe un cetăţean de categoria a II-a, iar dacă bătrâneţea s-a instalat
deja bine, acesta este asemănat cu o jucărie stricată de care nimeni nu
mai are nevoie. Devalorizat, proaspătul pensionar începe să se simtă
inutil şi se transformă fără vrerea sa, dintr-un om calculat şi
echilibrat, într-un om cu o labilitate psihică vizibilă. Frecvent,
începe să-ntrebe: Oare nimeni nu mai are nevoie de mine. Şi tot de
atâtea ori i se răspunde: Nu, nu mai avem nevoie, eşti pensionar, eşti
bătrân! S-a creat în ultima vreme o sinonimie între aceşti doi termeni
frumoşi în esenţă, dar transformaţi în durere de însăşi actuala
societate. Refuzul colectiv de a profita, măcar, din când în când de
priceperea şi înţelepciunea pensionarului, îl determină pe acesta să
intre într-un anonimat incurabil, într-o neputinţă sufletească, mai
ales, devenind morocănos, cinic şi chiar agresiv. În graba noastră, în
tendinţa de-a ne înălţa spre soare într-un timp cât mai scurt, ne
împiedicăm de privirea întrebătoare a pensionarului sau de mersul său
prea lent. Dar, căţi dintre noi ştim că viteza de deplasare pe stradă
este adesea invers proporţională cu viteza de gândire? A o lua înainte
la modul fizic, nu este sinonim cu a face bine un lucru.
Drama e una singură: a fost o vreme când statutul pensionarului era
ridicat la loc de cinste, iar înaintarea lui în vârstă se traducea prin
înţelepciune nemăsurabilă. Odată, acestora li se datora respect şi
recunoştinţă din plin. Odată! Şi ce frumos era sărbătorit!
Aşadar, nimeni nu cere să facem clipă de clipă temenele acestei
categorii sociale, dar un minim de bun simţ cred că nu e greu de dăruit.
De aceea e necesar să ne pregătim din timp pentru pensionare, fiindcă
noul statut se bazează pe alte repere sociale. Trebuie să învăţăm să
ştim a pierde ce e de pierdut, iar atunci când vrem să ajungem în înalt,
să ne întrebăm dacă astrul pământului va zâmbi la vederea noastră. Să ne
cultivăm din timp ideea că a îmbătrâni e omenesc şi să nu luptăm
împotriva firescului. Să gândim în perspectivă, să îndreptăm la timp
măcar o parte din lucrurile regretabile ai căror martori suntem. A privi
cu optimism spre următoarele etape ale vieţii, presupune a înţelege
rostul vieţii: să faci ceva bun în folosul tău şi-a celorlalţi până în
ultima clipă fără a aştepta întotdeauna recompense. Să menţinem la
limita inferioară talerul balanţei în care stau rânduite dezamăgirile.
El nu trebuie să depăşească greutatea speranţelor şi împlinirilor. Să nu
murim social înainte de a muri biologic, suna deviza multor pensionari
care au ştiut să-şi rostuiască cu îndemânare anii şi preocupările.
Încerc să cred că o viaţă ne este de ajuns, fără să mai aşteptăm
procesul reîncarnării pentru a ne izbăvi de cele lumeşti.
Mă înclin cu tot respectul în faţa acestor persoane a căror lumină şi
căldură nu se vinde, ci doar se împrumută. Ideal ar fi să nu confundăm
perioada pensionării cu bătrâneţea. Niciuna dintre ele nu ne va ocoli,
dacă ne va fi îngăduit să petrecem cât mai mult timp în această efemeră
existenţialitate, iar pentru asta ar trebui să mulţumim Divinităţii
având la purtător un comportament cât mai civilizat. Ar fi bine ca
fiecare dintre noi să înveţe că lumina ştiinţei şi a cunoaşterii nu vine
numai din cărţi; puterea şi greutatea acestora au mai multă valoare când
omul în sine poate fi valorizat la maxim.
Cineva spunea aşa: Dumnezeu a făcut o mare greşeală: a dat tinereţea pe
mâna tinerilor! Cu zâmbetul de rigoare, întreb şi eu: să fie oare
adevărat?
Angela Burtea
........................................................................................................................................................................................................................
ÎNVĂŢĂMÂNT
UITE CODUL… NU E
CODUL!
De când partidele politice au semnat pactul naţional pentru educaţie în
care s-a ajuns la concluzia că învăţământul este prioritate naţională,
aşteptăm să se adopte şi codul educaţiei. Pentru cei care încă nu ştiu,
este vorba despre războiul între codul Andronescu şi codul Miclea… este
o bătălie a orgoliilor, nu a calităţii… prioritare sunt de fapt taberele
din care fac parte cei doi, nimeni negândindu-se în esenţă la elevii,
părinţii şi profesorii cărora le este destinat.
Să ne mai facem speranţe că la un moment dat va exista şi un nou statut
al personalului didactic, neactualizat din vremuri demult apuse… nici
vorbă!
S-a publicat spre dezbatere pentru o perioadă de două săptămâni codul
educaţiei. Este o dezbatere reală? Nu. Nu se va ţine niciodată cont de
părerile celor care sunt în sistem şi se luptă cu deficienţele
existente… noi suntem parte neglijabilă… Pe de altă parte, cum se poate
dezbate într-un timp atât de scurt o lege atât de importantă? Au intrat
în criză de timp şi, ca de obicei, vor da o lege pe care o vor modifica
şi completa ulterior prin nenumărate ordine şi ordonanţe.
Este bine ştiut că la data de 1 septembrie începe noul an şcolar şi
pentru acest cod nu mai există timpul fizic pentru a fi adoptat. Şi tot
la fel de bine se ştie că nu poţi să modifici o metodologie a unui
examen naţional… fie el teză unică sau bacalureat… în timpul anului
şcolar, urmând a se aplica abia peste un an. Dar la noi, la români, nu
contează. Legile sunt doar pentru unii, legile sunt doar pentru cei
mulţi şi slabi (ca să nu spun cuvinte mai grele). Pentru cei ce sunt la
putere, orice lege există doar pentru a fi călcată în picioare, pentru a
fi terfelită cu orice preţ de orice neavenit.
De ce oare precipitarea aceasta? Pentru lauri? Pentru statui? Nu!!! Este
ambiţia unui preşedinte, căruia nu i-a mai rămas mult timp şi va intra
în campanie electorală pentru un nou mandat şi are nevoie de gloanţe
pentru mulţime.
Ar trebui să se calmeze, să se liniştească apele, să nu mai fie atâta
înverşunare… Aşa cum am stat atâţia ani… nu o veni potopul dacă se mai
întârzie încă unul… Într-un an este timp suficient pentru dezbateri,
modificări şi negocieri şi cu sindicatele şi cu societatea civilă,
pentru a da un cod al educaţiei cu adevărat viabil, astfel încât, dacă
va veni un alt ministru al învăţământului, să nu mai fie necesar ca
personalitatea acestuia să poruncească o nouă schimbare.
Aşa cum spuneam, începe noul an şcolar. Va trebui să elaborăm
planificările pentru anul ce va să vină. Cum procedăm? Avem teze unice,
nu avem… avem examen, nu avem… Ce facem? Predăm nişte planificări pentru
a le schimba după ce va apărea codul? Schimbarea modificării… că doar
suntem în ţara nimănui!
Ce vor face bieţii elevi din clasa a VIII-a? Au dat un an teze… anul
acesta, vor mai da, sau nu? Am aşteptat o vară întreagă dar… nimic…
deocamdată nu se ştie…
Doamna ministru ne şi pregăteşte o surpriză, un test de tip european.
Cum arată acest test? Cine l-a văzut? În ce constă?
Nu ar fi oarecum firesc să se meargă încă un an cu tezele unice,
bune-rele cum sunt, pentru a se pune în aplicare noile idei, pentru
elevii care intră anul acesta în clasa a VII-a? Aşa, elevii care au
susţinut deja teze unice şi sunt obişnuiţi cu ele, nu se vor mai simţi
ca nişte mingiuţe de ping-pong pasate când într-un teren… când în altul.
Nimeni nu se gândeşte la ei, la psihicul lor, la emoţiile ce îi năpădesc
pe copiii puşi în faţa atâtor schimbări.
Chiar şi noi, profesorii, suntem derutaţi şi stăm într-o aşteptare
nicidecum benefică.
Trag nădejde că în ceasul din urmă orgoliile se vor linişti şi toţi vor
decide ce este cu adevărat bine pentru elevi, pentru profesori, pentru
şcoală, şi nu în cele din urmă, pentru viitorul acestei biete ţări.
Neştiind ce se va întâmpla, închei pesimist citându-l pe Dante, care în
Infernul (în care se află şi învăţământul românesc), spunea Lasciate
ogni speranza, voi ch’entrate!
Veronica Bulf (Buzău)
SECOND LIFE ŞI
UTILIZAREA SA ÎN SPAŢIUL EDUCAŢIONAL
La începutul mileniului al treilea, odată cu perfecţionarea graficii
tridimensionale, au luat naştere o serie de lumi virtuale care oferă
utilizatorilor un spaţiu de mişcare vast, în care aceştia pot face
practic tot ceea ce îşi doresc.
O lume virtuală este un mediu simulat pe computer, care oferă
utilizatorilor săi posibilitatea de a interacţiona prin intermediul unor
avataruri. În mod obişnuit, avatarurile sunt reprezentări grafice bi-
sau tridimensionale, fiind posibile şi formate alternative (auditive sau
tactile).
Second Life (http://secondlife.com/) este o lume virtuală
tridimensională, despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult, inclusiv
în legătură cu posibilitatea de utilizare a acesteia în educaţie. Deşi
este un joc, Second Life (în traducere, A doua viaţă) – creat de Linden
Research, Inc. (http://lindenlab.com/), companie fondată în 1999 în San
Francisco de Philip Rosedale – se dezvoltă rapid, pentru a permite
interacţiuni sociale şi folosirea în exteriorul jocului a conţinutului
creat de utilizator. Această lume virtuală are o economie proprie,
bazată pe dolari Linden care pot fi schimbaţi pe dolari SUA (rata de
schimb este L$270/US$1).
Motivele pentru care oamenii îşi creează conturi şi folosesc Second Life
sunt variate: înscrierea în cluburi de dans, desfăşurarea unor afaceri
care permit conversia câştigurilor în bani reali în afara jocului,
utilizare în educaţie, cercetare academică, exprimare artistică etc
(după Rachel Gollub, Second Life and Education).
Avatarurile care îi reprezintă pe utilizatori sunt în întregime
personalizabili. Dialogurile dintre acestea se fac prin tastarea
mesajelor, iar unele acţiuni care presupun mişcări speciale (e.g.,
dansul) sunt oferite în cluburi virtuale în care avatarului propriu i se
transmit mişcările respective, pe cale digitală, de la proprietarul
virtual al clubului. Astfel, la cumpărarea unui pian virtual, avatarul
care se aşază la pian va şti imediat cum se cântă piesa respectivă! În
general, orice obiect virtual achiziţionat îi conferă utilizatorului
virtual capacitatea şi cunoştinţele pentru a-l folosi în mod
corespunzător.
Multe firme importante au cumpărat terenuri virtuale Second Life şi au
construit clădiri virtuale în care au deschis filiale virtuale în care
îşi promovează produsele proprii. Un avatar care doreşte să cumpere un
telefon mobil de un anumit tip îl poate achiziţiona folosind dolari
Linden de la magazinul virtual al firmei care îl comercializează.
Practic la orice filială virtuală poate fi accesată pagina Web reală a
firmei, denumită Old fashion Web site (Sit Web de modă veche).
În ediţia din 8 iulie 2008 a ziarului The Wall Street Journal, a fost
publicat articolul Avatarurile se teleportează afară din Second Life
(Avatars Teleport Away From Second Life,
http://blogs.wsj.com/biztech/2008/07/08/avatars-escape-second-life-leave-clothes-behind/)
în care s-a relatat momentul în care câteva avataruri din Second Life au
fost transferate într-o lume virtuală creată pe serverele IBM, acest
eveniment fiind comparat cu primul pas pe Lună al omului (A small step
for an avatar could turn out to be a giant leap for avatar-kind, Un mic
pas pentru un avatar, un salt uriaş pentru avatarime).
Utilizarea principală a jocului Second Life în educaţie constă în
organizarea unor clase virtuale. În acest sens, universităţile pot
închiria sau cumpăra spaţiu în această lume virtuală. Ulterior,
profesorii îşi vor invita studenţii pentru a se întâlni în Second Life.
O serie de studenţi pot dezvolta lucrări care tratează diverse aspecte
ale acestui mediu, inclusiv cele care privesc învăţarea. Predarea în
Second Life are numeroase avantaje, dintre care pot fi menţionate:
· profesorii pot ilustra ceea ce predau prin metode vizuale şi verbale
cu un minimum de efort;
· învăţarea la distanţă devine accesibilă deoarece studenţii se pot
autentifica practic din oricare loc al planetei;
· limitările în ceea ce priveşte lăţimea de bandă disponibilă pot fi
depăşite prin utilizarea unui mediu simplu, în care sunt folosite numai
elementele necesare predării cursului.
Ca oricare instrument (foarte J) modern de lucru, Second Life determină
reticenţe în ceea ce priveşte folosirea sa în domeniul educaţional. Cât
de atractiv va deveni acesta pentru profesori în viitor? Ar fi hazardat
să dăm acum un răspuns!
Traian Anghel
IMPORTANŢA EXERCIŢIILOR DE DEZGHEŢ
Fiecare nou început apare ca fiind mai mult sau mai puţin anevoios,
elementul comun este mereu teama că nu ştim dacă vom reuşi. Pe lângă
atitudinea pozitivă pe care elevii trebuie să o resimtă, contează şi cu
ce vine, practic, profesorul ca să îi surprindă. Chiar şi noi, ca
adulţi, ne plictisim la un curs sau la o prezentare ori de câte ori ni
se pare că nu ne vorbeşte despre ceva concret, când nu ni se pare
interesant, sau când nu vedem aplicabilitatea directă în viaţa de zi cu
zi.
Astfel, în momentul în care interacţionăm cu o nouă clasă de elevi
există un oarecare disconfort, atât din partea cadrului didactic, cât şi
a elevilor. Necunoscându-se între ei, nu ştiu ce metode să abordeze, cum
să vorbească, ce să facă, dacă pot râde sau nu, etc. Pentru a evita
astfel de momente au apărut exerciţiile de dezgheţ. După cum le spune şi
numele, mai mult decât sugestiv, ele au rolul de a dezgheţa atmosfera, a
dărâma acei gheţari ai temerii de necunoscut.
Exerciţiile de dezgheţ se încadrează în seria de exerciţii
activ-participative care stimulează audienţa şi sunt utilizaţi în cadrul
întâlnirilor de tip team-building. Acest tip de exerciţii reprezintă o
metodă de a deschide o conversaţie şi în cazul în care ne confruntăm cu
o clasă de elevi.
Fiind ceva nou este firesc ca unii dintre participanţii la discuţie să
se simtă oarecum stingheriţi pentru că nu ştiu ce anume trebuie să facă.
Această abordare oferă posibilitatea de a vedea cine este spontan, cine
se adaptează repede la necunoscut, cât de deschişi sunt elevii spre
comunicare şi cât de repede se integrează în noi activităţi.
Exerciţiile ajută interlocutorii să se relaxeze şi să fie mai receptivi
la activitatea desfăşurată şi mai deschişi în a îndrăzni să-si exprime
părerile. Cu toţii avem păreri, principii, în care credem şi după care
ne orientăm, dar nu toţi dintre noi au curajul să le prezinte sau să le
susţină argumentativ în faţa unui colectiv. Exerciţiile vor genera
sentimentul de deschidere, şi totodată de apartenenţă la grup. Lucrând
la ceva împreună apare o legatură a grupului. Reiese că exerciţiile de
dezgheţ nu oferă doar amuzament, ci au şi un scop constructiv. Fiind mai
relaxaţi, membrii grupului vor da dovadă de mai multă deschidere spre a
fi entuziasmaţi de ceea ce se petrece în clasă.
Dacă eram obişnuiţi ca profesorul să spună o glumă pentru a destinde
atmosfera, astăzi se simte nevoia de ceva cu adevărat creativ. Diferite
tipuri de exerciţii de dezgheţ îi încurajează pe participanţi să
vorbească despre personalitatea lor sau să-şi cunoască partenerii de
grup.
Secretul reuşitei acestor exerciţii constă în durata lor. Exerciţiile nu
pot fi foarte lungi, pentru că astfel lecţiei propriu-zise i se va
acorda mai puţin timp, iar scopul este de a anima elevii, de a le trezi
interesul, şi în nici un caz de a diminua din importanţa lecţiei. Dar,
exerciţiile nu pot fi nici prea scurte, deoarece se va crea senzaţia că
a fost un exerciţiu superficial, iar scopul său nu va fi înţeles. Este
de la sine înţeles că durata acestei metode depinde de mărimea grupului
de interlocutori şi de durata de timp pe care o avem la dispoziţie.
Astfel, pentru o clasă de 6 elevi se va folosi o durată diferită faţă de
o clasă de 25 de elevi, când avem 50 de minute la dispoziţie.
Acest tip de exerciţii vizează:
· Să dărâme barierele dintre membrii grupului printr-o manieră
participativă şi amuzantă;
· Să consolideze încrederea personală a membrilor;
· Să creeze o unitate, apartenenţă la grup;
· Să mărească pragul de toleranţă între membrii grupului.
Printre abilităţile ce vor fi practicate şi dezvoltate aici se numără:
· Comunicarea;
· Interacţiunea socială;
· Toleranţa;
· Spiritul de echipă.
Când sunteţi hotărât să utilizaţi exerciţiile de dezgheţ, trebuie să
aveţi în vedere următoarele reguli:
· Organizare şi promptitudine – toate resursele ce vor fi folosite să
fie la îndemână;
· Tipul de exerciţiu ales să fie adecvat vârstei grupului vizat;
· Formulaţi cerinţe cât mai simple;
· Nimeni nu trebuie forţat să participe la un asemenea joc;
· Exerciţiul ales să nu leze în nici un fel participanţii;
· Calculaţi cât mai exact timpul;
· Întotdeauna să existe un plan B - ca soluţie salvatoare în cazul în
care exerciţiul nu a funcţionat.
Este recomandat ca exerciţiile de dezgheţ să fie utilizate ori de câte
ori se simte nevoia. Atunci când intervine plictisul, când sunt probleme
de comunicare soluţia salvatoare o oferă exerciţiul de dezgheţ.
Carmen - Lidia Nistor
AI CARTE, AI
PARTE... DE...?
Se apropie un alt an şcolar. Pornim la un drum ce se vrea a fi nou şi
diferit. Şi totuşi, parcă nicio urmă de speranţă că va fi mai bine nu
mai există. Dacă alteori eram cu inima stânsă şi nu foarte încrezători
în acest an, se ştie clar că avem aripile tăiate, că speranţele, visele
sunt deja născute moarte. Realitatea actuală arată că a fi optimist este
egal cu a fi visător.
Mulţi dintre noi am crescut sub imboldul proverbului ai carte, ai parte!
Copii fiind, ni se spunea să învăţăm pentru că doar aşa vom avea tot ce
ne dorim, un viitor frumos şi liniştit. Ne-am trezit însă, într-o
realitate în care nu ne mai regăsim pe sine, în care nu ne mai înţelegem
unul cu celălalt, în care nu ne găsim mulţumirea promisă în copilărie.
Dacă adulţii sunt bulversaţi datorită perioadei trăite, nu este normal
şi firesc din punct de vedere psihologic ca şi copiii să resimtă criza
existenţială la un nivel mult mai profund? Oarecum ironic ne amintim
lumea poveştilor în care Ion Creangă spunea că cea mai frumoasă perioadă
a vieţii este copilăria. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se
gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine,
sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijorare.
Copiii zilelor noastre nu mai sunt, din păcate, aşa de naivi şi inocenţi
cum le-ar plăcea adulţilor să creadă. Ei cresc văzând că afecţiunea se
măsoară în bani. Ei văd cum părinţii căpşunari trimit bani acasă, cum
colegul de clasă îşi poate satisface oricând toate capriciile şi chiar
mai mult, sunt lăsaţi în grija bunicilor, care nu le ţin predici
interminabile. Aici intervin psihologii care afirmă cu tărie că un copil
are nevoie de dragoste şi nu de bani şi îndeamnă părinţii să nu mai
plece la muncă în străinătate. Dar câţi dintre părinţii care câştigă
salariul minim pe economie vin acasă dispuşi să se joace împreună cu
copiii, sau câţi îşi manifestă deschis dragostea? Este cumva suficient
pentru un copil să ştie că părintele este în camera cealaltă? Dacă
părintele este acasă nu trebuie să-şi mai manifeste şi dragostea, este
suficient să existe şi atât? Ne mai mirăm că elevii de astăzi nu mai
sunt dornici să înveţe? Ce anume îi poate motiva pe copiii de astăzi
pentru a continua să înveţe, când viaţa de zi cu zi arată lipsa acută de
perspective? Ne mai mirăm atunci când vedem rapoartele cu abandon
şcolar? La ce bun să mai înveţe, când toate au preţul lor? E chiar o
întrebare aşa de absurdă, având în vedere circumstanţele vieţii
cotidiene?
Şcoala reprezintă instituţia unde ei trebuie să meargă pentru că îi
trimit părinţii, aici au ocazia de a se adapta societăţii, de a-şi face
noi prieteni, de a-şi etala garderoba, de a se simţi importanţi. Pe de o
parte, e lumea cărţilor, atât de ireală şi îndepărtată, unde totul este
cinstit, unde binele câştigă întotdeauna, unde adevărul este cel mai
important, iar pe de altă parte este viaţa reală, care promovează exact
contrariul.
Violenţa din şcoli, absenteismul, labilitatea emoţională, abandonul
şcolar, nevrozele, existenţa găştilor de cartier, reprezintă rezultatul
clar că elevii de astăzi nu întrevăd perspectiva atât de promovată de
zicala ai carte, ai parte...
Carmen - Lidia Nistor
........................................................................................................................................................................................................................
REPERE...
CONSTANTIN VODĂ
BRÂNCOVEANU – PREFACERILE SPRE MODERNISM ALE BUCUREŞTIULUI (ultima
parte)
Deşi elaborarea ei a reprezentat zece ani de muncă asiduă, această
monografie s-a dovedit a fi şi cea mai controversată, stârnind dispute
aprinse în aula instituţiei academice. Şcoala istorică românească s-a
divizat, o parte, reprezentată de Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, Dimitrie
A. Sturdza, a criticat nedrept de aspru lucrarea propusă pentru
premierea Academiei Române, considerând că are o exprimare afectată şi
nu este suficient fondată pe documente. De cealaltă parte se aflau cei
care şi-au exprimat elogiile: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Grigore
Tocilescu şi A. D. Xenopol. Nicolae Iorga avea să-şi revizuiască
părerile, apreciindu-l, din primele pagini ale monografiei sale
bucureştene, pe G. I. Ionnescu-Gion pentru că s-a încumetat să prezinte
toată înfăţişarea vieţii de odinioară, într-o întinsă lucrare luxoasă,
cuprinzând multe ilustraţii preţioase, în general destul de bine alese.
Într-adevăr, cartea fostului student la Paris şi Bruxelles, admirator al
lui B. P. Haşdeu, preceptorul fiilor lui Alexandru I. Cuza, se impunea
nu numai prin masivitatea şi eleganţa tipografică, cât şi prin
vastitatea tematicii pe care şi-o propusese autorul. Un specialist
universitar avea să afirme că monografia respectivă este piatra
unghiulară în istoriografia Bucureştilor, având totuşi şi lipsuri, pe
care noi le considerăm inerente.
Trei decenii mai târziu, avea să fie trimisă tiparului monografia lui
Nicolae Iorga. Savantul se considera îndatorat să ofere capitalei un nou
gen de monografie, deoarece el propusese şi susţinuse înfiinţarea
Muzeului Bucureştilor, propunere aprobată de Consiliul municipal în
iunie 1921. Inaugurarea instituţiei respective avea să se facă în Casa
cu lanţuri de pe Calea Victoriei, la 22 noiembrie 1931, în prezenţa
primului ministru, Nicolae Iorga, însoţit de miniştri, oameni politici
şi de cultură. Istoria oraşului era risipită în vasta operă a
istoricului. În 1939, municipalitatea publică Istoria Bucureştilor, în
care autorul foloseşte generos patrimoniul instituţiei muzeale pe care o
impusese, nu scrisă pe unitatea de măsură a secolelor, ci prin
delimitarea marilor etape parcurse. Capitolul V este intitulat Curtea şi
oraşul în luptă supt Constantin Brâncoveanu, perioadă pe care o aprecia
ca anunţătoare a zorilor occidentalismului în Bucureşti. Volumul
respectiv este una din operele majore ale marelui istoric. Monumentele
zidite atunci sau refăcute în stilul brâncovenesc, vizitele soliei
britanice din 1702, ale altor diplomaţi europeni, efervescenta viaţă
culturală de la Curte dar şi la întâlnirile boiereşti, la Academia de la
Sf. Sava sau Colţea, sunt considerate de autor dovezi convingătoare ale
afirmării Evului modern românesc. Concluzii similare aveau să fie
exprimate şi în marea monografie a istoricului C. C. Giurescu: Istoria
Bucureştilor, care include un important capitol intitulat Bucureştii,
mare centru economic şi cultural în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, având unul din subcapitole
rezervat oraşului sub Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Dacă
N. Iorga pune accentul pe cultură şi realizările arhitectonice,
îndeosebi lăcaşe, pe care le redă şi într-o abundentă ilustraţie, C. C.
Giurescu îngemănează factorul economic cu viaţa politică şi cea
spirituală. În viziunea sa una din trăsăturile Bucureştilor de atunci
este înflorirea culturală. În 1965 avea să apară monografia Capitalei
datorată unui grup de specialişti la solicitarea Muzeului de Istorie a
oraşului Bucureşti avându-l ca redactor responsabil pe Florian
Georgescu.
Viorica Moldoveanu Sabie (Bucureşti)
CÂMPII ALBASTRE - REZERVAŢIA BIOSFEREI -
DELTA DUNĂRII (1)
Dunărea, fluviu milenar, al doilea ca mărime în Europa, străbate ultimii
1073km pe teritoriul României îmbrăţişează Delta – cel mai tânăr pământ
de pe bătrânul continent.
În 1991, mai mult de 50% din Delta Dunării este trecută pe lista
moştenirilor lumii, existând aici rezervaţii naturale ce se
caracterizează prin diversitatea şi originalitatea florei şi faunei.
Peisaje deosebite se înfăţişează aidoma unor picturi uriaşe, unde un
artist priceput a aşezat cu măiestrie paradisul păsărilor şi peştilor,
împărăţia nuferilor, a stufului şi a sălciilor bătrâne, bătute de
moreana, departe de lumea civilizată. Coloritul diversificat delimitează
zone de o frumuseţe fantastică şi de interes ştiinţific.
Aflată la întretăierea paralelei 45° lat. N, cu meridianul 29 long. E,
zonă relativ plină, având aspectul unui triunghi echilateral cu laturile
de circa 80km lungime, Delta fascinează până în adâncul celor mai
tainice simţiri fiind cea mai reprezentativă din Europa şi cea mai
complexă.
Şi pentru ca trecerea dinspre lumea civilizată spre acest minunat
paradis să nu se facă oricum, oraşul Tulcea deschide o poartă gigantică
spre varietatea de comori naturale ascunse între ape, către aventurile
deltane. Străjer neobosit, fluviul Dunărea se desparte în trei braţe,
udându-i suprafaţa care creşte cu circa 42m an de an.
După unele statistici, cu o suprafaţă de 4170km², din care 3445km² numai
pe teritoriul României, este a doua entitate deltaică ca suprafaţă din
Europa, după delta fluviului Volga.
Delta Dunării s-a format într-un golf marin, care mai târziu s-a
transformat într-un liman, evoluând împreună cu cele trei braţe Sf.
Gheorghe, Sulina şi Chilia. Altitudinea Deltei se situează între
0,5-13m. Mlaştinile, lacurile, gârlele, canalele şi ostroavele ocupă
partea de jos a terenurilor, cele inundabile, iar celelalte,
neinundabile, care sunt singura formă de relief, sunt grindurile Letea,
Caraorman, Stipoc şi Crasnicol.
Clima este continentală, fiind influenţată de vecinătatea mării şi de
abundenţa apelor din interior. Sursa de apă o reprezintă cele patru
braţe care se varsă în mare, Chilia, Sf Gheorghe, Sulina şi braţul
Tulcea, pe o porţiune de doar 19km. Temperatura medie anuală este de
11oC, în iulie 24oC şi în septembrie 21oC; nebulozitate redusă cu
precipitaţii reduse. Vara, umezeala aerului este de circa 60% din
interior şi 70% din zona litorală.
Cât vezi cu ochii numai apă, ceea ce reprezintă 80% din suprafaţa
Deltei. Privită din satelit, Delta pare un safir cu nuanţe de
galben-auriu şi albastru-negru, ce străluceşte în bătaia soarelui, un
amestec de pământ şi apă, invadat de vegetaţie unde cu greu poţi
pătrunde.
Dezvoltarea unei faune diversificate şi formarea grindurilor, lacurilor,
gârlelor şi terenurilor mlăştinoase a dus la naşterea unor ecosisteme
unice.
Mlaştina este predominantă, ocupând aproape 70% din suprafaţa totală şi
este formată mai ales din stufărişuri. Stuful, rogozul, papura,
pipirigul şi numeroase alte specii se întâlnesc la tot pasul. Întinderea
de ape facilitează dezvoltarea din abundenţă a plantelor acvatice. Pe
solurile salinizate şi solonceacurile marine întâlnim vegetaţie de
sărătură în proporţie de 6%. Specii ca Salicornia patula, Juncus
marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti, ca dealtfel şi pădurile de
plop, salcie frasin, arin, stejar, cresc pe grindurile fluviatile sau pe
grindurile mari. Zăvoaiele se întâlnesc pe grindurile fluviatile joase
care sunt inundate aproape tot timpul anului şi sunt formate din Salix
alba, Salix fragilis. Pe grindurile mai înalte cresc Salix alba, Populas
alba, Populas canescens.
Zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviale sunt foarte rar inundate,
întâlnind aici specii de plop (Populas canescens, Populas alba) dar şi
plopul negru hibrid, arţarul american şi frasinul de Pensylvania.
Arinişul este un zăvoi întâlnit mai rar pe grindurile fluviale din delta
maritimă. Toată această aglomerare de vegetaţie umbreşte întinderile de
apă, ascunzând tainice potec, umblate doar de localnici si pescari
cunoscători ai locurilor. Atenţi să nu se împiedice de plante agăţătoare
cum ar fi viţa de vie sălbatică, Periploca graeca, vizitatorii din zona
sau de oriunde înaintează spre inima deltei, către un paradis fantastic
unde un spirit al nevăzutului îşi are sălaşul. Păduri ca Letea,
Caraorman şi Erenciuc au fost declarate monumente ale naturii pentru
arborii seculari, înalţi de peste 25m din specia stejarului brumăriu
(Quercus pedunculliflora), ulmul, (Ulmus foliacea) frasinul (Fraxinus
angustifolia), plopul alb şi plopul negru etc. Prin ferestrele de crengi
deschise spre cer se întrezăreşte câte o lumină albăstruie, pădurea te
acaparează în întregul ei, obligându-te să respiri cu ea, să te asemeni
ei…
Vegetaţia pajiştilor de stepă nisipoasă ocupă o mică suprafaţă de circa
3% şi se întinde până în câmpiile marine Letea, Caraorman şi Sărăturile.
În plină arşiţă a verii, nu prea ai dori să explorezi pe un asemenea
teren cu picioarele goale…
Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălţi şi japşe ocupă din suprafaţa
deltei doar 2%. În schimb, vegetaţia plutitoare este mai variată (Lemna
minor – predominantă - Salvinia Natans, Spirodela polirrhiza, Nympoudes
peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans.
Pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile marine
active se întâlnesc tufişurile care ocupă doar 1%. În acest peisaj,
lumina se amestecă cu întunericul, verdele crud se amestecă cu verdele
negru şi cu multe alte culori de pe paleta unui pictor excentric. Timpul
se pierde pe luciul apei sau prin vegetaţia ce ascunde fauna, un paradis
fantastic.
Orintofauna Deltei cuprinde peste 325 de specii dintre care 70 extra
europene şi 81% reprezintă avifauna României. Un număr de 170 de specii
sunt clocitoare, 40 de specii sunt sedentare şi 130 de specii sunt
migratoare. Doar 218 specii cuibăresc restul de peste o sută rămânând în
deltă perioade de timp toamna, iarna şi primăvara. Păsările care
vizitează delta sunt albe sau policrome şi provin din 5 zone diferite:
- din zona mediteraneană - stârcul, ţigănuşul, cormoranul, vulturul
pleşuv, califul, pelicanul etc.;
- din zona europeană - păsările călătoare: privighetoarea de stuf,
rândunelele de mare, vulturul pescar, vulturul codalb etc.;
- din zona siberiană - lebăda cântătoare, fundacul popular, cocorul;
- din perimetrul mongolic - vulturul pleşuv, şoimul;
- din perimetrul chinez - egreta, lebăda mută, raţa mandarin etc.
Ca un răspuns la o chemare ştiută, păsările vin aici an, de an animând
malurile braţelor Dunării, căutând răcoarea pădurilor sau preferând
vegetaţia zăvoaielor ferindu-se de vizitatori nepoftiţi. Păsările
acvatice sunt cele mai numeroase. Peste 75 de specii au viaţa legată de
prezenţa apei.
Se disting 5 tipuri ecologice principale: specii strâns legate de apă,
strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani
unele antide), specii de stufării, (toate speciile de paseriforme
acvatice), specii de ţărmuri (stârci, lopătari, ţigănuşi, unele antide),
specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată continuate cu stufării
(ralide), specii de ţărmuri marine (unele laride). Dintre aceste păsări
unele apar frecvent în diferiţi biotopi. Speciile accesorii sunt cele
care se integrează secundar în avifauna acvatică, devenind din ce în ce
mai numeroase, pe măsura transformării ecosistemelor acvatice. În
pădurile Letea şi Caraorman cuibăresc 64 de specii tipice avifaunei
nemorale, silvii, mierle, cintezoi, măcăleandrul, gaia brună, acvila
pitică, vulturul pescar, piţigoi. Fazanul a fost colonizat aici,
dezvoltându-se rapid. În pajiştile de stepă nisipoasă pot fi întâlnite
potârnichea, prepeliţa, ciocârlia, pasărea ogorului (Burchinus
colchocus). Pe lângă gospodăriile localnicilor din deltă sunt frecvent
întâlnite coloniile de cuibărit ale guguştiucului, vrabiei de casă,
rândunicii, berzei, lăstunului.
Culorile mişcătoare cu pene se ciorovăiesc pe un spaţiu mic pentru
cuibărit. Atracţia Deltei - aceste cuiburi cu ouă sau pui şi numărul
mare de păsări gata oricând să-şi apere cuibul. Zgomotul infernal,
atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de
păsări care îşi hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai
al oricărui iubitor de natură. În Deltă sunt mai multe tipuri de
colonii. Deosebită este colonia de pelicani cu regim de protecţie din
zona Roşca Buhaiova, fiind cea mai mare din Europa şi constituind un
exemplu de colonie mixtă.
Fraţii Sintenis au descoperit prima colonie de pelicani, în anul 1874,
pe lacul Cuibeda. Considerată o pasăre dăunătoare, în anul 1926 au fost
incendiate aceste colonii, numărul lor reducându-se simţitor. Pelicanii
sunt păsări arhaice, rămase din era terţiară şi sunt strict protejaţi în
Europa prin legea cinegetică, fiind declaraţi monumente ale naturii din
anul 1955, aflându-se sub protecţia Convenţiei de la Berna - privind
conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale. Pelicanul comun
şi pelicanul creţ sunt păsări migratoare. Aceştia trăiesc pe plaur, iar
puii pelicanului creţ sunt plumburii. Plaurul se desprinde de fundul
bălţilor, transformându-se în insule plutitoare şi datorită curenţilor
se deplasează pe suprafaţa apei. Vegetaţia plaurului este diferită de
restul stufăriilor, oferind condiţii deosebite pentru cuibăritul
coloniilor de pelicani. Accesul în zona acestor colonii se face cu
autorizaţii speciale. Pe lângă pelicani mai sunt declarate monumente ale
naturii egreta mare, egreta mică, califul roşu, vulturul codalb. Sunt în
atenţie pentru a fi declarate monumente ale naturii, cocorul, şoimul
dunărean şi pasărea ogorului.
Violeta Craiu
........................................................................................................................................................................................................................
ATELIER
ANCORA
Să fii o ancoră,
Dar nu pe fundul mării,
Că nu se ştie, într-o zi,
Care nebun te va găsi
Şi te va scoate la lumină
Zicând:
- Ce straşnică rugină!
FINAL
Final de mai, inflorescenţe homosexuale,
La Bucureşti va fi Gay fest,
Jandarmi, un singular protest,
Incertitudini atitudinale.
Pentru o zi, Micul Paris
Devine biblia Sodomă,
Psihopatie autohtonă,
Când însuşi Dumnezeu e contrazis.
Surâzător, azi, răsfăţatul legii,
Îşi plimbă coarnele Satan.
Îl sprijină atent colegii
Să defileze pe ecran.
La Argeş, se frământă regii
Minoritari în subteran.
MUSEUM. TECUCI
Întreaga ta înfăţişare,
Perfect declinul economic
Îl etalează anatomic,
Fără soluţii viitoare.
Câteva pietre funerare
Şi cruci vreo câteva,
O amforă grena,
Debusolantă adunare.
Zid scorojit, concav,
Museum, veche strălucire...
Glasul intrusului gângav
Răsună a dezmoştenire
Luându-ţi , cu un aer grav,
Până şi dreptul la cinstire.
Aurel Scarlat (Buceşti - Galaţi)
........................................................................................................................................................................................................................
ATITUDINI
MĂRUL CONCORDIEI
DIN PĂRUL DISCORDIEI
Lăsa-ţi-o la naiba de guvernare, a
exclamat de curând, agasat de nişte ziariste tinere, experimentatul
politician Ion Iliescu.
A avut dreptate! Există şi alte lucruri mult mai importante decât
guvernarea; de exemplu, viaţa liniştită a fiecăruia dintre noi,
sănătatea, vara cu frumuseţile ei, care însă e pe ducă etc. Evident,
dacă guvernul de largă coaliţie merge în pas de melc în direcţia
asanării crizei, de nu ne-am gândi mai bine la altceva ?
Acum politicienii folosesc criza financiară ca pe o justificare
obiectivă, de parcă nu ar putea să îi vină nimeni de hac, ci trebuie să
o suportăm să îşi facă mendrele şi poate că va pleca de la sine, atunci
când va dori ea.
Dar criza economică este folosită şi ca perdea de fum...
Noi, cei mulţi şi subţiri la buzunar să fim atenţi la criză, să o lăsăm
să ne devoreze finanţele, iar ei, cei puţini şi sătui, să facă în
continuare fel de fel de afaceri, în conflict de interese sau nu, să
tragă tunuri imobiliare, să cheltuiască banul public în mod discreţionar
etc. Criza este bună pentru a justifica restructurări de personal,
şomaj, pentru a băga spaima în bugetari, ea justifică nepriceperea din
administraţie, lipsa de viziune, lipsa de proiect.
Criza e un orizont ce trebuie depăşit, dar combatanţii nu ştiu de unde
să înceapă, nici nu ştiu unde este linia frontului, dar nici vorbă de
a-i restructura şi pe politicieni de ex., sau aparatul lor birocratic.
Când se vor introduce criterii de eficienţă şi în munca politicienilor,
a partidelor? Fiindcă în douăzeci de ani nu au arătat vreo pricepere
deosebită, nici vreun progres economic şi a început să bată la ochi.
Criza este foarte bună şi pentru campania electorală care urmează, ea se
potriveşte de minune cu o campanie electorală. Criza este ea însăşi o
campanie electorală, criza alege şi este aleasă, criza este tiranică,
dar este şi democratică, criza este pentru cei mulţi, pe cei puţini îi
ocoleşte, criza este în România la ea acasă; criza în România a început
acum douăzeci de ani, nu anul acesta. Când au lansat americanii prezenta
criză, România era serios crizată. Noi am reacţionat acum la noua criză,
fiindcă aşa suntem noi, înghiţim pe nemestecate tot ce trimite
Occidentul. Numai că Occidentul va ieşi repede din criză, noi nu!
Noi ne vom continua criza, o vom dezvolta, o vom încălzi la sân, vom fi
dezbinaţi din cauza pluripartitismului, politicienii vor face clăbuci la
gură şi noi, cei de pe margine, ne vom gândi cu tristeţe la cât de
neputincios este statul, nu statul român, ci aparatul de stat, în
general, în istoria omenirii. Vai ce fatalitate! Ce s-a ales de
republica ateniană, ce s-a ales de democraţia grecilor antici şi de
republica Romei Antice.
Mircea Eliade a spus: Românii sunt poporul care cheltuieşte cea mai
multă energie în politică! Această decizie, se pare, a stat la baza
renunţării sale de mai călca vreodată pe pământ românesc.
Înarmaţi-vă cu răbdare şi stoicism! În Romania, land of choise va fi
criză mereu!
George Tătăruş (Bucureşti)