EDITORIAL

NOVICELE DE LA CATEDRĂ, NOUA EMANAŢIE ANDRONESCIANĂ

Nu ştiu când şi cum se va vindeca d-na ministru Andronescu de poantele cu profesorul şi mai ales când va considera dumneaei că acesta din urmă este apt pentru meserie. Mai mult decât discutatul proiect cu nume simbolic de Lege a educaţiei, insistă pe formarea cadrului didactic încă de la intrarea în sistem, printr-un an de probă cum lesne se lasă a fi ghicit. Dar, stimată doamnă, vă reamintesc că în viteza cu care încercaţi să jonglaţi cu astfel de reforme, există deja şi este bine implementat gradul definitiv în învăţământul preuniversitar, adică acea primă treaptă din cele n pe care un dascăl trebuie să le susţină, etapă de altfel care implică în mod cert ideea vocaţiei, pe lângă cele profesionale. Nu de alta dar, dacă e să gândim în perspectivă practică, ceea ce susţineţi dvs. lasă lesne de înţeles că după ce absolventul de facultate - unde a avut un profesor îndrumător la lucrarea de diplomă - mai este nevoit acum, după obţinerea licenţei, tocmai examenul care se justifică prin faptul că-i permite respectivului candidat să profeseze meseria, de încă un alt profesor – chipurile – care să-l înveţe cum să spună bună ziua la clasă, să semneze condica de prezenţă, cum să completeze planificările, ori - de ce nu? - cum să fie gardian pe gratis când se joacă de-a profesorul de serviciu.

Este perfect valabilă afirmaţia pe care aţi oferit-o presei cu privire la intensificarea pregătirii şi auto-pregătirii personalului de la catedră, dar miza prin care doriţi să implementaţi aceste – să le zic – măsuri, nu este una tocmai favorabilă. Teza cu mentorul este bună acolo, la lupte, la karate doamnă Andronescu, sau - cu voia dvs. la partid - că doar aşa putem spera că şi clasa politică românească va obţine măcar definitivatul. Spun asta, pentru că tot dintr-o afirmaţie făcută în presă s-a ajuns la concluzia că în învăţământ a intrat şi intră în continuare doar acele persoane ce nu şi-au găsit un loc de muncă în altă parte, ori ştiu că nu pot fi primite la alte locuri de muncă din cauza slabei pregătiri. Cu astfel de afirmaţii nu se întâmpină anul şcolar şi peste puţin timp universitar, iar dacă, într-adevăr, reprezentaţi interesele a miilor de cadre didactice din ţară, nu mai supuneţi această categorie cu totul şi cu totul discriminată financiar, la astfel de presiuni. Nu de alta dar de calitatea sănătăţii mentale nu prea vreţi să amintiţi când vine vorba de performanţele dascălilor, implicit ai celor pe care îi instruiesc.

Cum ar fi, doamnă ministru, ca la clasă să intre profesorul, profesorul mentor şi elevii? Cum se vor simţi copiii când vor vedea două cadre didactice, că presupun că atunci când aţi vorbit de evaluarea novicelui aţi inclus şi cel puţin o oră demonstrativă, nu? Asta pe lângă inspecţiile şefului de catedră, conducerii unităţii şi a inspectorului de specialitate. Nu la asta v-aţi gândit când aţi afirmat că este necesară o probă eliminatorie, alta decât cea teoretică?

Este pe cât se poate de interesant, dar nimic despre remuneraţia prestaţiei pre-cadrului didactic. O să fie plătit, oare? Şi, dacă tot am amintit de terminologie, cum să-i spunem acestui nici câine, nici ogar? Ante-profesor? Pre-profesor? Mini-profesor? Sub-profesor?

Cum, şi, mai ales, prin ce împrejurări aţi concluzionat că pregătirea cadrelor didactice lasă atât de mult de dorit încât este nevoie să purtăm uniformă cu epoleţi să ni se vadă gradele didactice? De ce militarizaţi atât de mult sistemul? În urmă cu câteva zile, oarece articole de presă susţineau ca model pentru soarta învăţământului românesc, pe cel din Finlanda şi Singapore. O să observaţi – tot din materialul de presă – cam ce fel de atitudine are în schimb ministerul de resort în acele ţări, faţă de oamenii pe care îi reprezintă.

Şi, revenind la propunerea dvs. ca noul candidat la meseria de profesor să treacă printr-un an intermediar: ce facem, doamnă ministru Andronescu, dacă profesorul mentor îmbrăţişează o altă doctrină politică decât cea a candidatului? Rugăm toţi profesorii să fie simpatizanţii unei singure culori politice? Au vreo legătură protestele studenţilor – mulţi în ani terminali – cu iniţiativa dvs.? Nu se simt ei oare marginalizaţi – să nu spun nedreptăţiţi – când ştiu foarte bine prin ce stres sunt obligaţi să treacă prin promovarea atâtor şi atâtor examene pentru a se bucura de meseria pentru care se pregătesc? Credeţi că nu există vocaţie? Oare toţi vor la catedră pentru că nu au unde să muncească în altă parte?

Nu ştiu cum se face dar şi de data aceasta aţi cam exagerat cu mandatul şi poate că nu este rău să vă gândiţi la propunerile colegilor de coaliţie care vă îndeamnă, mai mult sau mai puţin voalat, să eliberaţi acel fotoliu ministerial în favoarea altei persoane, mai puţin vizionare, cel puţin pe perioada aceasta când soluţiile practice şi absolut necesare pot fi amânate.

Mă gândesc şi la viitoarele proteste sindicale şi ştiu eu dacă profesorul îndrumător (mentor) va scanda ridicând lozinci, fluierând de zor Guvernul, profesorul începător trebuie să lipsească de la această lecţie de democraţie?

Cătălin Nicolae Moldoveanu

........................................................................................................................................................................................................................

INTERVIU

INTERVIU CU SCRIITORUL GEORGE TĂTĂRUŞ

Cum v-a influenţat gândirea germană scrierile?

Este o întrebare care mă onorează!

Compania selectă a marilor scriitori germani am căutat-o încă din adolescenţă şi tinereţe. Am simţit întotdeauna fâlfâind la ureche aripa îngerului atunci când am citit balade sau sonete de J. W. Goethe, ori odele lui R. M. Rilke. Mi-am încercat puterile chiar şi pentru a traduce în româneşte poezii de ale lor, însă satisfacţia de a privi în liniştea cristalului lor o ai, în cel mai înalt grad, numai atunci când te adapi de la sursă. De aceea sunt de părere că marii poeţi ai lumii nu ar trebui traduşi în alte limbi, ci ar trebui citiţi numai în original. Efortul de a învăţa o limbă străină, cum ar fi germana sau engleza, numai cu scopul de a intra cu ochii minţii în aceste literaturi, nu mi se pare prea mare şi se justifică, chiar şi numai pentru atât.

Întrebarea despre influenţa gândirii germane asupra conştiinţei unui autor român necesită un răspuns amplu. Ce aţi zice, de exemplu, despre un eseu?! Însă, limitându-ne doar la un interviu, trebuie să îi menţionez pe câţiva mari creatori care mi-au însoţit gândurile de-a lungul deceniilor mele, mai zbuciumate sau mai puţin zbuciumate ale mersului meu prin lume.

J. W. Goethe mi-a lăsat moştenire spirituală pe tânărul fragil şi îndrăgostit la culme, Werther, cu suferinţele căruia am intrat în empatie, şi ale cărui păţanii şi frământări din iubire le-am tradus mai de mult în româneşte.

Nu aş trece la întrebarea următoare înainte de ai menţiona pe marii romancieri germani care mi-au umplut cândva pieptul cu duhul speranţei în rostul superior al fiinţei umane, cum ar fi T. Mann, ori H. Broch. Despre aceşti doi mari creatori trebuie discutat pe îndelete, cu bucurie şi cu cărţile lor pe masă.

Consideraţi că Dionysos, din viziunea lui Nietzsche, este efemerul necesar în liniştea înşelătoare a unei lumi eşuate?

Nici pe departe! Dionysos, zeul vegetaţiei, al vinului, al extazului şi al fertilităţii a înaripat imaginaţia creatorilor din toate timpurile, din antichitate şi până în secolul XX. Este un zeu de mare forţă, un zeu pozitiv, un luptător şi un exemplu moral pentru oameni.

În secolul XIX, atunci când l-au descoperit pictorii şi autorii naturalişti, aceştia l-au folosit pentru a ilustra forţa şi bucuria omenească.

În eseul lui F. Nietzsche, Naşterea tragediei, el este folosit pentru a ilustra bucuria dansului antic, din care s-a născut tragedia greacă, este folosit ca un exemplu victorios pentru a fi contrapus prezenţei umane imorale şi josnice din contemporaneitatea filozofului.

Este într-adevăr un zeu necesar. Imaginea lui a fost folosită în cele mai diverse ipostaze. Pericolul de a fi golit de conţinut şi de a simţi în locul lui doar angoasa pe care o lasă în suflete absenţa sa, este o trăsătură a omului modern, european şi plictisit, sătul de tot ce a văzut şi a auzit şi care fuge în toate direcţiile din faţa oricărui ideal sănătos. De ce? Fiindcă cunoaşterea şi autocunoaşterea i-au răpit entuziasmul, acel entuziasm care are la bază iubirea bucolică, naivitatea şi buna-credinţă. Să ne amintim ce a spus Mircea Eliade despre Dyonisos, sau mai pe româneşte, Dionis. Acest zeu este străinul din noi înşine; temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină.

Sunetul intens al infernului-prezent vă determină să continuaţi efortul literar într-o manieră optimistă?

Efortul literar îl faci oricum. După mai multe decenii petrecute în câmpul literelor, nici nu mai ştii să faci altceva şi nici nu mai doreşti altceva. Numai că viaţa de zi cu zi este un şir de griji şi neîmpliniri mai mari sau mai mici, iar efortul literar în continuitatea sa este întrerupt de discontinuitatea vieţii cotidiene.

Sunetul intens al infernului-prezent... sună interesant şi adevărat. Trăim o realitate care tinde probabil spre un infern în timp de pace. Este o neputinţă şi o zădărnicie care vrea să ne arate permanent limitele. Ne pune mereu în faţă oglinda în care ne vedem hidoşi şi rău-voitori, dar o spargem şi ne minţim că noi suntem mereu alţii, mai buni şi mai neînţeleşi. Din punct de vedere strict epic, trăim o perioadă istorică de o fecunditate fără seamăn. Ca autor nici nu mai ai nevoie să imaginezi ceva, trebuie doar să te documentezi, fiindcă în prezent realitatea întrece orice închipuire.

A fi optimist este însă altceva. Poţi să fii optimist numai în ceea ce priveşte sănătatea ta şi a familiei tale, dar în ceea ce priveşte crizele sociale care ne înconjoară, nu poţi fi decât mizantrop şi lipsit de speranţă în viitorul apropiat.

Credeţi că Gerarde din romanul care v-a consacrat (Insula Răilor) va găsi eului său o identitate?

Dragul meu erou, Gerarde, îşi va amplifica identitatea probabil în romanul următor, în Insula Buimacilor. El este o figură complexă de om plin de speranţe şi de aceea disperat. Este un frământat, fără a fi complexat, este un iubitor de indicibil feminin, de lumină şi natură, dar urmărit îndeaproape de o fatalitate care s-ar putea numi ghinion.

Identitatea sa este una care îşi caută un alter ego. În mijlocul răilor din insula Solania, nu a găsit ce a căutat, ba din contră, a fost încercat de toate durerile posibile şi în final nu mai doreşte altceva decât să se întoarcă acasă, fiindcă un acasă avem toţi şi, de aceea, el nu poate fi refuzat nimănui. Gerarde, este un ger care arde, de aici îşi trage numele, dar în Insula Buimacilor, va fi deja un încercat de soartă, un cunoscător în meandrele vieţii şi de aceea poate va alege mai cu grijă dealurile şi idealurile pe care să urce şi în care să spere, fiindcă s-ar putea să i se împlinească!

Apreciaţi că textul liric faţă de cel în proză oferă orizonturi nelimitate, în ceea ce priveşte exprimarea ideilor absolute?

În zilele noastre până şi absolutul este relativ. Trăim într-o conştiinţă asemănătoare unor nisipuri mişcătoare, care ne învaţă nu numai că totul este relativ, dar şi periculos. Cum a învăţat omul modern să gândească relativ şi permanent instabil? Profeţii l-au învăţat. Moise a spus că cea mai importantă este legea. Iisus a spus că cea mai importantă este iubirea. Marx a spus că cei mai importanţi sunt banii. Freud a spus că cel mai important este sexul. Iar Einstein a găsit răspunsul: Totul este relativ!

Ideile absolute pot fi exprimate în orice formă literară. Ele au fost deja exprimate de multe generaţii şi apoi reluate şi diversificate de creatori din toate generaţiile. Eu însă îi văd încă un viitor mai sigur prozei în acestă direcţie. În textele de proză, nu prozaice, se poate exprima mai sigur şi mai clar gândirea discursivă în desfăşurarea ei. Textul liric poate atinge sau sugera ideea absolută, dar în salturi, în sclipiri, eventual de diamant, dar asta depinde de talentul celui care îşi propune să abordeze aşa ceva.

Gina Moldoveanu

..................................................................................................................................................................

CĂRŢILE ZEIT

ANOTIMPUL VISĂRII, DE DUMITRU BARĂU, EDITURA ZEIT, BRĂILA, 2009

Poezia lui Dumitru Barău este scrisă pentru iniţiaţii în descifrarea frumuseţilor din natură, dar şi din sufletul omenesc, pentru cititorul sensibil la un tril de privighetoare şi la un concert lacustru în vârf de seară, la un moment de crepuscul şi la un ţârâit cântat de greieri. Dumitru Barău nu se revendică nici modern, nici în pas cu moda prozodiei scandaloase cu orice preţ şi novatoare peste limitele admise de legile bunului simţ... poetic, nu intenţionează să revoluţioneze ars poetica, îl acceptă pe Homer, se tot miră de naivitatea genială a lui Dante şi Petrarca, se închină în faţa amvonului imnurilor Mitropolitului Dosoftei, zâmbeşte timid şi complice la poticnelile anacreontice ale lui Costache Conachi şi ale poeţilor Văcăreşti, acceptă graţios suveranitatea europeană a romanticului Eminescu, vibrează patriotic cu Goga şi se minunează de poetul ţărănimii, ca să recunoască spăşit şi ceremonios că marii contemporani sunt Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu. Elegant şi decent, Dumitru Barău nu caută o încadrare în... protipendada lirică şi scrie o poezie după reguli prozodice şi o etică didactică, pe care le-a transmis elevilor săi de la o şcoală brăileană, cu care un timp îndelungat s-a identificat şi căreia tot el i-a dat numele poetului nepereche.

Anotimpul visării este o carte de debut editorial, pentru că poetul s-a hotărât să-şi expună sufletul, trăirile şi neliniştile, frământările şi întrebările existenţiale la vârsta… socotelilor încheiate cu o conştiinţă cenzurată şi cu o sensibilitate în clocot, iar rezultatul este unul benefic, fericit şi convingător. Există atâta decenţă şi atâta cumpătare artistică în gestul de a-şi publica versurile, mai ales că a făcut-o abia la insistenţele încurajatoare ale unui prieten avizat, iar rezultatul este acest volum de poezie de o frumoasă şi originală realizare, surprins într-un cadru de armonie lirică şi intimă. Versurile din Anotimpul visării au limpezimea de cristal a apelor de munte, calmul înşelător şi neastâmpărul năvalnic al râului Putna, pe furtună, seninătatea dimineţilor dar şi tristeţile neguroase pe înserat ale Munţilor Vrancei, liniştea sufletească şi zbuciumul nostalgic, trăite egal la Lepşa, paradisul şi spaţiul său de refulare lirică.

Volumul structurat pe cinci capitole tematice, (Timpul naturii, Timpul dragostei, Timpul meditaţiei, Timpul confesiunilor şi Timpul întrebărilor fără răspuns), dezvăluie, discret uneori, patetic şi năvalnic, intempestiv alteori, un suflet de poet, pe care nu l-aş fi bănuit în omul de acţiune, managerul, în termeni mai noi, de şcoală vrednică şi de succes, profesorul cu vocaţie, iniţiator de reforme educaţionale într-o perioadă de încremenire şi de dictat ideologic. Înfăţişarea, alura publică activă, de o inconfundabilă personalitate, a profesorului – director de Şcoală de elită, aşa cum au fost receptate până la contopire şi omul şi instituţia, Dumitru Barău şi Şcoala nr. 23 din cartierul rezidenţial Hipodrom, parcă n-ar avea nimic comun cu poetul sensibil, vulnerabil sufleteşte, fragil, cu sentimente dintre cele mai contradictorii.

Cartea se deschide cu un fel de cuvânt înainte neapărat în versuri, cu care poetul îşi ia măsuri de protecţie printr-o autoironică şi uşor persiflantă ars poetica: Toată lumea scrie versuri,/exprimându-şi fantezia./După cum spune-o zicală:/Merge suta unde-i mia. (Toată lumea).

Este sesizabilă apoi o adevărată obsesie pentru anotimpul toamna, cu titluri pe vreo nouă variante în mai toate capitolele cărţii, de la tablouri vivante clar cu impact elegiac: Toamna rece şi absurdă se coboară printre noi/Cu frisoanelei oculte şi cu multe, multe ploi. (Toamna), la un pastel, şi violent şi optimist, ca într-un Van Gogh: E o toamnă ca vara când munţii/N-au timp să mai doarmă (De toamnă); sau din nou trist, nostalgic: Când de toamnă mor salcâmii,/Îţi sărut în grabă pumnii (Toamnă).

Capitolul Timpul meditaţiei, promovează deliberat şi oarecum didactic simboluri lirice, intimiste şi sub presiune sentimentală eşuate în idei, precepte şi norme… făcute să nu fie respectate: Sunt zeci de ani/De când cer dreptul la cuvânt/ Cei care ar trebui să mă asculte/Sunt ocupaţi sau plecaţi pe teren… (Umilinţă). Alteori, irump vehement şi declarativ protestatar profunde nelinişti existenţiale bântuite de insomnii de-adevăratelea, în contrast surprinzător cu firea optimistă, pragmatică şi cu statura de luptător a omului Dumitru Barău, răsfăţatul izbânzilor şi al succesului social şi profesional: Toată noaptea mi-am spălat sufletul/Cu norii întunecaţi ai neliniştii (Insomnii). Şi-ar mai fi ceva, tot surprinzător şi tot în antiteză cu impresia de prim contact a personalităţii lui D. Barău…, o apetenţă pentru poezia religioasă tematic, fără să fie mistică, ci profund lirică între îndoială şi nelinişte, între credinţă şi tăgadă: Când unul se naşte, sunt mii care mor,/…Încet şi absurd mi se pare sfârşitul (Incertitudini), dar şi Te simt în rătăcirea dorinţelor deşarte,/În viaţa după viaţă şi-n moartea după moarte (Mi-e tot mai dor de Tine, Doamne).

Ce-ar fi să încercaţi… să-i citiţi versurile!...

Dumitru Anghel

..................................................................................................................................................................

REVERENŢE CRITICE

MISIUNEA A FOST ÎNDEPLINITĂ, DE NICU TEODORESCU

Cartea de fix 600 de pagini, apărută în 2003 la Editura Opinia, vol. I, completată de alte 550 de pagini, în 2006, vol. II, poate fi considerată un roman autobiografic şi, în egală măsură, romanul unui ideal individual pe fondul unei realităţi culturale, colective, istorice asumate de fiul unui oraş, al unei comunităţi. Dr. Nicu Teodorescu este atât de îndrăgostit de locul naşterii sale, de Brăila, şi atât de mândru de trecutul ei istoric în latura sa cultural-artistică, mai precis în domeniul cel mai reprezentativ - Muzica - încât a făcut un legământ cu sine, cu conştiinţa sa, în paralel cu pasiunea pentru arta sunetelor, şi şi-a închinat întreaga viaţă, sacrificându-şi profesia de medic, familia şi alte idealuri, pentru ca să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Încă din perioada studiilor, muzicale de la Cluj, medicale la Timişoara, meticulos, perseverent, încăpăţânat şi eficient, dr. Nicu Teodorescu se va implica publicistic, prin sute şi sute de articole în presa locală, Înainte, Analele Brăilei, Libertatea, Monitorul de Brăila, Obiectiv – Vocea Brăilei… şi prin reviste de cultură Florile Dunării, pe care o coordonează în exclusivitate şi în regim quasipersonal, într-o campanie agresivă şi patriotică pentru recunoaşterea MUZICII ca emblemă definitorie a oraşului de la Dunăre, blazonul cultural, cu care a ieşit în lume şi care ia conferit prestigiul de mica Vienă iar locuitorilor săi de napolitanii de la Dunăre. Efortul publicistic va fi încununat de cel editorial, pentru că dr. Nicu Teodorescu este autorul a zeci de lucrări de strictă specialitate medicală (Adenomul periuretral, de exemplu…) şi de peste zece cărţi, în care muzica şi literatura se coagulează în talentul muzicianului şi arta scriitorului: Armonia - 100, monografia celebrului cor bărbătesc; Gornistul Brăilei; roman; Casa cu migdali; roman; Bebe cel Mare; roman; Dicţionar enciclopedic de muzică şi balet, vol. I; Misiunea a fost îndeplinită, vol. I şi vol. II; Letopiseţul napolitanilor de la Dunăre, vol. I şi vol;.II, în colaborare cu Maria Elena Teodorescu; şi Francezii din Brăila, în aceeaşi colaborare; iar de curând, ca o altă completare la Misiunea a fost îndeplinită, Fragmentarium (Fantezii în semitonuri…), Editura Opinia, 2009, lansată cu prilejul Concertului quintetului de coarde la 125 de ani de la primul Concert simfonic al Societăţii Filarmonice Lyra. Nicu Teodorescu este un romantic din stirpea cavalerilor donquijoteşti, luptători cu morile de vânt ale indiferenţei şi ale nepăsării cotidiene, habotnic prin puterea credinţei în izbânda spiritului asupra nimicniciei de toate formele şi cu toate consecinţele civice. Memorialistica lui Nicu Teodorescu are nuanţele unui curriculum vitae orgolios şi exclusivist, în care miza reuşitei s-a aflat tot timpul sub semnul hazardului şi al neşansei.

Drumul spre îndeplinirea Misiunii a fost Golgota aspiraţiilor muzicianului Nicu Teodorescu, pentru că fiecare izbândă, fiecare pas spre reuşită au fost plătite cu lacrimi şi suliţe înfipte păgân în trupul speranţei şi al reuşitei. Şi-a asumat obligaţii şi sarcini de mentor cultural dintr-un crez habotnic că frumosul din artă influenţează destinul şi comportamentul uman, că muzica, mai ales, poate cizela imperfecţiuni şi erori biologice, că un preludiu de Bach, un concert de Mozart sau o simfonie de Beethoven pot tempera instincte primare, pot şlefui conştiinţe şi pot anihila urâtul, vulgarul estetic. Misiunea a fost îndeplinită, pentru că a avut tăria, răbdarea şi perseverenţa să înceapă marşul triumfal al intenţiilor sale în reînvierea vieţii muzicale a Brăilei convingându-şi sătenii şi pacienţii de la Măicăneşti să se adune într-o formaţie corală şi să cânte piese de rezistenţă din repertoriul specific în concerte şi concursuri, care au depăşit graniţa Căminului Cultural sătesc şi au atins parametrii actului cultural autentic.

Scotocise prin Arhivele Statului, înghiţise tone de praf de pe documente cu scriere chirilică şi cu alfabet latin, se documentase citind arhiva lui Lucian Enescu, luase legătura personal cu oricine din Brăila, despre care auzise că i-ar putea oferi o cât de mică informaţie despre trecutul muzical al oraşului sau despre Lyra în special. Începuse sarabanda pe o temă unică, Societatea Filarmonică Lyra, înfiinţată în 1883, reînfiinţată în 1909, şi revigorată în 1919, pentru revenirea ei pe scena culturală a oraşului de la Dunăre, rereînfiinţând-o în 1976 şi dându-i strălucirea de altădată prin realizarea claselor de muzică (pian, flaut, corn, oboi, trompetă…) şi reînfiinţarea unei Orchestre Simfonice Lyra, a Corului de Cameră Lyra (dirijor Andrei Heinl) şi a Orchestrei Simfonice pentru Copii. Cu toate aceste trei instituţii muzicale, dr. Nicu Teodorescu a dirijat concerte vocal-simfonice cu participarea unor solişti vocali şi instrumentişti ca Elisabeta Neculce - Cartiş, Octav Enigărescu, David Ohanesian, Mihai Constantinescu, Daniel Podlovski, Ştefan şi Valentin Gheorghiu…

Cam aşa ar fi putut arăta Misiunea a fost îndeplinită a dr. Nicu Teodorescu, dar, la peste 80 de ani, după ani şi ani de zbucium şi speranţe, nici lui, ultimul napolitan de la Dunăre, nu-i vine să creadă că Simfonia neterminată a vieţii sale închinată Muzicii - Societatea Filarmonică Lyra - nu şi-a înscris pe portativul de onoare Oda bucuriei de a-i vedea pe brăileni în ritm de Cavaleria rusticană spre sălile de concerte, unde să se cânte doar muzică simfonică; neapărat doar Bach, cum îşi dorea şi prietenul său, Iosif Sava; să asculte acasă, în dormitor sau în baie, Beethoven, Mozart, Enescu sau Vivaldi; să tremure de emoţie la strunele vrăjite ale viorilor Stradivarius sau Amatti ale invitaţilor săi de onoare, Ion Voicu sau Ştefan Ruha, în concertele simfonice, pe care le-a dirijat cu Orchestra Simfonică Lyra, copilul său de suflet făcut cu Zeiţa Euterpe; sau în Concertele Simfonice, unde au cântat sub bagheta sa vrăjită Martha Kessler, Cleopatra Melidoneanu, Dorin Teodorescu, Ludovic Spiess, Ionel Voineag. Simfonia Destinului său s-a vrut Eroica, dar a avut parte mai des de Recviemul german al înfrângerilor, pe care le-a receptat ca Patimile după Matei sau Patimile după Ioan, deşi şi-a dirijat intenţiile şi idealurile artistice în ritmul Clavecinului bine temperat şi n-a admis ca mod de viaţă Arta fugii. Muzicianul Nicu Teodorescu şi-a acordat bătăile inimii şi gândurile speranţelor la Oda bucuriei, a fost îngenuncheat uneori, fără să se lase învins în faţa Simfoniei Destinului, pentru că a înnotat mereu contra curentului pe Valurile Dunării albastre de pe ruta Ivanovici - Strauss şi a ştiut să asculte în pianissimo doar Muzica Apelor la vreme de Crai Nou, in tempo di Vox Maris ori de Rapsodiile Române.

Şi-a închinat viaţa fiilor săi adoptivi - brăilenii cu semnul şi gena Muzicii în sânge - dar a avut pe nedrept soarta unui Oedip tragic, silit să accepte Missa Solemnis, deşi ar fi meritat alternativa de impact a Brandemburgicelor, a Bolero -ului ori a graţiosului dans din Lacul lebedelor. Dr. Nicu Teodorescu s-a născut în Vara Anotimpurilor vivaldiene, dar a avut parte de vâltorile şi revărsările tumultoase ale Vltavei şi de riscurile din Inelul Nibelungilor din Freischutz sau din Tanhaüser. Viaţa muzicianului Nicu Teodorescu a fost o Cavalcadă a Valkiriilor şi un Dans al săbiilor, deşi şi-a protejat sufletul şi prin Elixirul Dragostei in tempo di marcio a la Gayaneh sau Lucia di Lamermoor ori Bărbierul din Sevilla. Omul de acţiune Nicu Teodorescu n-a admis niciodată defetistul Nu se poate, ci l-a impus pe imperiosul Trebuie, iar viaţa sa n-a fost decât un triumfal Radetzky Marş şi a trăit doar în acordurile optimiste, cu care se încheie întotdeauna tradiţionalul Concert de Anul Nou din capitala muzicii, Viena.

Poate şi de aceea, muzicianul şi scriitorul dr. Nicu Teodorescu a crezut şi crede, cu habotnicia martirilor creştini din arenele sacrificiilor romane de după Iisus Hristos, crede mereu în vocaţia muzicală a Brăilei.

Dumitru Anghel

SPIRITUALITATE

DELIRUL INFAM AL PUTERII

Neputinţa umană se manifestă în chipuri surprinzătoare, ademenitoare, ce derutează spiritul încă naiv şi credul. Freamătul neliniştit al unei vieţi decăzute aleargă necontenit după soluţia salvatoare, care se iveşte neaşteptat într-un moment de extaz amestecat cu răutate. Veninul devastator pe care-l împrăştie, nimiceşte umbra sufletului. Adevărul, bunătatea, toleranţa şi altele asemenea lor, sunt principii desuete, aruncate în mizeria rapace a nulităţii. În locul lor, tronează nestingherită defăimarea, însoţită de minciună şi viclenie, nonvalori îmbrăţişate de unii oameni disperaţi, care îşi văd şansa în acapararea a tot ce există, doar pentru ei. Astfel, noul stăpân al întunericului, puterea, îşi consumă energia selectând din rândurile celor vii ucenici, spre a-i şcoli în arta înşelăciunii. Vălul nopţii cade greu pe ochii lor, creându-le o stare de fericire, ei înşişi fiind convinşi că sunt aleşii incontestabili ai acestei lumi. Călăuzitorii veacului acestuia adună cucernicia şi generozitatea în sacul fără capăt al puterii, transformându-le într-un mod magic în zâmbete false şi discursuri neînţelese. Sărăcia celor mulţi cade pradă acestor tertipuri cameleonice, aflându-se deja în agonie şi sperând că viaţa, sau cineva, îi va aduce lumina.

Nimic nu e nou, istoria se repetă, timpul va decide – sunt cuvinte pe care le ştim şi nu le mai vrem acum. Cei răpiţi de înaltul absolut al cunoaşterii decid că soarta lor e în mâinile divinităţii, şi colindă acest tărâm al iluziei cu gândul învierii. Lacrimile nevăzute li se pierd în adâncurile inimii, suspinul grav le răpune scânteia vieţii şi se tem că mâine, când nu vor mai fi, îşi vor conduce destinul către uitare. Cununa neveştejită a regretelor le va fi depusă de către cei puternici la marginea pământului, singurul sfetnic bun şi drept. Atunci amintirile vor năpădi mintea apusă, aidoma ploii de purpură.

Dar indestructibilii coloşi ai puterii gândesc că vremea lor nu are final, şi trăiesc într-o neîncetată frenezie a bucuriei, cutezând a face tot ceea ce doresc, fiindcă nimeni nu le poate atinge neputinţa. Nu au ştiinţă de greutatea lipsurilor materiale, care apasă existenţa celor care au ales calea pură a dreptăţii, conştienţi de suferinţele pe care le vor îndura. Şi nici nu se gândesc să-şi răzbune destinul vitreg, blestemându-i pe cei care le-au răpit cele mai simple bucurii. Poate doar puterea supremă să cureţe pământul de răul ce îşi întinde tentaculele până la infinit. Revolta multor oameni condamnaţi la sinceritate şi modestie, nu are niciun rost. Ei pot doar să-şi îndrume paşii către amurg, la fel de sărmani şi inocenţi, ca toate fiinţele ale căror vise sunt propriile dureri. Cerul de lacrimi reprezintă oglinda în care îşi ascund gingăşia, fragilitatea sufletului mult prea cuviincios pentru o lume confuză, acidă şi perfidă. Cu siguranţă că valorile pe care ei le întruchipează îşi vor afla comoara unei stări angelice, dincolo de materie şi aproape de Dumnezeu.

Nimicul însoţit de furtună, probabil va rămâne în infernul pe care l-a slujit dintotdeauna, alături de confraţii lipsiţi de scrupule şi adânciţi în vanitate. Leagănul originii lor va fi coşmarul cu mii de chipuri monstruoase, fiori de gheaţă din tărâmul nesiguranţei şi-al pustietăţii. Poate conştiinţa va fi cea care îi va trezi din somnul profund al maliţiozităţii, deşi e dificilă o reînnoire a spiritului aflat într-un asemenea grad de decadenţă.

Ne rămân doar puterea credinţei, a gândului bun, care vor apăra delicateţea încercată de atâtea violenţe, dăruindu-i răgaz pentru reculegere şi redobândirea propriei încrederi.

Gina Moldoveanu

COVORUL IUBIRII

Când lumea ţi se pare că se prăbuşeşte, zâmbeşte şi luptă! Când zarea ţi se pare prea departe, cântă ! Iar când dragostea-ţi întinde covor la picioare, nu-ţi şterge bocancii pe faţa lui, ci calcă din loc in loc, făcându-ţi cărare fără a murdări. Acolo sălăşluieşte un suflet care-a-ngenuncheat iubirii adunând în el toţi fiorii, toate zâmbetele, tot tremurul unui început, toate visele şi gândurile unui zbor spre înalt.

Nu râde cu gura până la urechi, daca-ţi pare diformă o imagine aproape perfectă. Aşa o vezi tu prin sufletu-ţi diform şi prin gândul întortocheat care-ţi întunecă mintea. Dacă vei încerca să-ţi scoţi din toate buzunarele şi din toate mădularele până şi cele mai fine urme ale unui dor rătăcit şi obosit, atunci ochiul tău va vedea doar partea sănătoasă a imaginii diforme. Şi dintr-o dată, acel dor secătuit va prinde culori vrăjite şi va zâmbi unui alt dor, plin de substanţă, fără a mai fi cârcotaş.

Ce legătură au mintea şi sufletul cu dorul obosit ?!! Păi, au ! Tocmai neputinţa de a străpunge, de-a se proiecta-n pereţii unui alt dor ţi-a adus orbirea. Nu gândi numai cu mintea si inima înfrântului, căci aburii înfrângerii au culori închise.

Priveşte în jur măcar din când în când cu ochii muribundului care-şi începe orice gând cu de-aş putea, de-aş mai fi... Tu, spre deosebire de el, încă mai eşti şi încă mai poţi, totul este să vrei. Cât de repede te-ai mobiliza şi cât de repede ai rosti te iubesc! Si câtă grijă ai avea atunci când ai călca pe covorul iubirii !

Şi dacă toate-acestea fi-vor învăţate, atunci voi fi şi eu mai liniştită ştiind că oamenii frumoşi sunt frumoşi fiindcă au învăţat a iubi. NU AŞA CĂ ŞI TU ESTI UN OM FRUMOS?

…Într-o vreme, începusem să cred că mă număram şi eu printre oamenii frumoşi ! Învăţasem a iubi cu sufletul, iar lumina lui răzbătea până departe, topind gheaţa ascunsă în multe inimi. Prinsesem curaj şi înaintam cu uşurinţă printre cei care se lăsau vrăjiţi de farmecul licărului meu. În mersul meu uşor, simţeam că plutesc, că paşii mei atingeau pământul doar cu vârful picioarelor, iar drumurile îmi păreau de fiecare dată scurte şi lesne de parcurs.

Zâmbeam lumii şi-mi îmbrăţişam cu drag şi de-adevăratelea prietenii şi cunoscuţii, chiar şi-atunci când neputincioşii afirmau că fac risipă de gesturi frumoase sau că am o listă întreagă de amanţi. În ignoranţa mea nemăsurată continuam să am aceeaşi atitudine, în ciuda privirilor băloase şi-a vorbelor ţâşnite din minţi ruginite, putregăioase. Doar eu deţinem adevărul: nici nu făceam risipă de frumos şi nici amanţi nu aveam. În schimb, îl aveam pe EL şi iubirea noastră din care ne hrăneam, iar viaţa curgea lin chiar şi-atunci când cioturi inevitabile ne zgâriau genunchii, făcându-ne să ne încovoim în faţa durerii. Strigam cu credinţă unul către celălalt, iar povara se scurgea ca apele râului învolburat ce vine din susul muntelui. Adăpostiţi în casa cea mare a lumii celei mari, de peste tot şi de nicăieri, ne-am purtat anii mai uşor sau mai greu, dar am ştiut de fiecare dată că umărul moale şi cald este întotdeauna aproape. Reazemul era stabil şi sigur. Ne era bine, şi-atât de bine şi cald, încât, uneori, ni se chircea sufletul în noi de spaimă. Şi-atunci, sărim ca un arc, făceam câteva piruete, imitând mersul balerinelor şi mă-ndreptam spre EL într-o reverenţă. Zâmbea în colţul gurii şi-ntindea braţele către mine, chemându-mă ca pe-un copil. O făcea frumos şi-nţelept, şi-mi plăcea.

De-aici îmi venea puterea şi bucuria de a-i îmbrăţişa pe toţi cei dragi ai mei, fără să iau vreodată în calcul zâmbetele maliţioase ale îngrădiţilor.

Şi cât n-ar mai fi durat, dacă nu m-aş fi trezit într-o zi îngenuncheată pe o lespede, într-o curte fără dor şi fără viaţă. Lacrimi amare se prelingeau întruna pe faţa-mi îmbujorată, picurând apoi cu durere pe noua lui haină. Şi ca-ntr-un vis plin de lumină, l-am simţit aproape, umăr lângă umăr, spunându-mi: Nu mai fi tristă!!! Caută în inima ta şi scoate la iveală bucata de iubire pe care ţi-am lăsat-o în dar. Înmulţeşte-o în fiecare zi, zâmbind lumii tale şi-mbrăţişează-i pe oameni aşa cum făceai odată! Şi-a plecat într-o lumină albă, lăsând o frântură din lumina lui pe chipul şi-n sufletul meu!

Cu picioarele tremurânde, cu privirea împăienjenită şi cu un strop de speranţă încerc să păşesc pe covorul iubirii fără a-l murdări!!!

Angela Burtea

ÎNVĂŢĂMÂNT

MARCAREA RESURSELOR WEB CA ACT SOCIAL

Siturile Web care suportă marcarea (tagging) sunt referite adesea în contextul Web 2.0, utilizarea lor oferind noi modalităţi de găsire a informaţiilor. Aceste situri sunt bloguri, wiki-uri, reţele sociale, servicii pentru partajarea conţinutului, sisteme de bookmarking colaborativ etc, multe dintre ele putând fi utilizate şi în educaţie. Conform unui studiu (Pew Internet & American Life Project), peste 28% dintre utilizatorii americani de Internet efectuează marcarea unor resurse. Operaţia de marcare implică trei elemente: utilizatorii, resursele şi marcajele (tag-urile). Aceste elemente – văzute în interdependenţă (i.e., utilizatorii adaugă tag-uri resurselor) – sunt detaliate în cele ce urmează.

Persoanele care realizează operaţia de marcare a resurselor sunt denumite utilizatori (users) sau, uneori, taggers. Atunci când marchează resursele Web, utilizatorii pot avea o varietate de interese, nevoi, scopuri şi motivaţii. Totuşi, un lucru este cât se poate de clar: aceştia nu marchează resursele cu dorinţa de a se distra ci, cu scopul ca, ulterior, să le poată regăsi cu uşurinţă. Resursele sunt itemii pe care utilizatorii îi marchează. O resursă poate fi orice “obiect” digital: o fotografie, o pagină Web, o intrare a unui blog, o secvenţă video sau o locaţie. Astfel, în Flickr resursele sunt fotografii, iar în delicious (vezi figura) sunt URL-uri. Un tag, denumit şi etichetă, este un cuvânt-cheie relevant sau un termen asociat cu/atribuit unui element de informaţie (i.e., resursă) pentru a o descrie, oferind şi posibilitatea includerii acesteia într-un sistem de clasificare/sortare.

Deoarece operaţia de marcare nu este grevată practic de constrângeri (cu excepţia numărului de tag-uri care pot fi asociate unei resurse şi a numărului maxim de caractere ale unei etichete), un tag pot fi oricare termen sau asociaţie de termeni, reprezentând în fond un indicator personal asociat unei resurse. Un tag poate descrie conţinutul sau natura unei resurse, scopul în care poate fi utilizată, locaţia sa etc. Tag-urile pot fi cuvinte individuale (e.g., matematică) sau propoziţii/fraze (e.g., analiză matematică). Utilizatori diferiţi pot folosi şabloane diferite (i.e., personale) de marcare a resurselor. O caracteristică importantă a activităţii de marcare a resurselor este aceea că tag-urile pot fi reutilizate de câte ori se doreşte, furnizând astfel informaţii despre propria lor popularitate, dar şi despre interesele utilizatorilor. În funcţie de sistemul de marcare, tag-urile formate dintr-un singur cuvânt trebuie delimitate prin virgulă sau spaţiu. De asemenea, tag-urile compuse din mai multe cuvinte vor fi încadrate între ghilimele duble. În afară de tag-urile create în momentul în care efectuează marcarea unei resurse, utilizatorul mai are la dispoziţie tag-uri create de către alte persoane, propriile tag-uri (create anterior) precum şi tag-uri generate de sistem (în funcţie de natura resursei). Unei resurse date îi pot fi asociate simultan un număr mare de tag-uri (e.g., în Flickr numărul maxim este 75), utilizatorii fiind complet liberi în alegerea lor. Totuşi, atunci când există posibilitate partajării tag-urilor, utilizatorii vor putea să aleagă dintre cele deja folosite de alţii sau de către ei înşişi.

În ceea ce priveşte caracterul public/privat al resurselor marcate, acestea pot fi încadrate în următoarele categorii:

· deschise tuturor utilizatorilor (i.e., publice);

· deschise unui grup de utilizatori;

· personale (i.e., private);

· partajate selectiv (e.g., send to, prin tag-uri ale comunităţii).

Deoarece pentru marcarea unei resurse pot fi utilizate tag-uri folosite anterior de alte persoane pentru resurse similare şi – de asemenea – pot fi marcate resurse ale altor utilizatori, operaţia de marcare mai poartă numele de marcare socială (social tagging). Ţinând seama că resursele şi tag-urile pot fi vizualizate nu numai de către proprietar ci şi de către alţi utilizatori (toţi sau numai o parte dintre aceştia), marcarea resurselor nu este numai o activitate individuală, desfăşurată în scopul organizării resurselor, ci este şi un act social cu impact direct asupra asupra întregii comunităţi de utilizatori. Din acest motiv, se poate considera că datele partajate (resurse şi tag-uri) sunt date sociale (social data).

Traian Anghel

CERCURILE DE LECTURĂ - ALTERNATIVA ORELOR DE LIMBA ROMÂNĂ

Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei BIBLIOTECI.

Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat;

eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă... Jorge Luis Borges - Cărţile şi noaptea

Comentând împreună cu elevii acest citat al scriitorului argentinian, Jorge Luis Borges, am discutat, evident, şi despre opiniile lor cu privire la importanţa lecturii cărţilor.

Teoretic, majoritatea ştiu ce însemnătate are lectura şi răspund conştiincios: Cărţile ne dezvoltă vocabularul, imaginaţia, creativitatea..., însă, în mod practic, tinerii citesc doar cărţile cerute la şcoală sau, cel mult, cărţile la modă, gen Harry Potter sau Codul lui Da Vinci.

Din păcate, copiii nu mai au modele care să-i orienteze spre lectură. În cadrul familiei, părinţii nu mai citesc, din cauza lipsei de timp liber sau a problemelor cu care se confruntă, cu prietenii lor nu discută despre cărţi, ci despre lucruri mai interesante, iar mass-media nu le captează atenţia spre importanţa lecturii şi a bucuriei de a răsfoi o carte, dimpotrivă, le fură cea mai mare parte a timpului prin desene animate care promovează violenţa sau prin reviste care le aduc în prim-plan false modele.

Cei mai mulţi elevi consideră că interesul pentru lectură a scăzut şi pentru că şcoala nu are o preocupare consistentă şi consecventă de a promova lectura cărţilor prin activităţi vii şi atractive. Dintre persoanele vizate, profesorii de limba română trebuie să facă ceva în acest sens, pentru a aduce copiii la bibliotecă şi pentru a-i convinge să citească de plăcere.

Educaţia literară care se face la clasă, în conformitate cu prevederile programei şcolare, determină elevul să nu mai citească o carte ca plăcere pură a lecturii, ci o transformă într-un pretext pentru realizarea unui comentariu literar, a unei argumentări privind aparteneţa textului la un gen/la o specie literară sau pentru întocmirea caracterizării personajelor. Astfel, literatura este redusă la o simplă materie de examen obligatorie şi îşi va pierde treptat cititorii pasionaţi. În general, tinerii citesc o carte nu pentru că este o capodoperă literară, ci pentru că se regăsesc în paginile ei şi le oferă răspunsuri la marile întrebări existenţiale. Cartea este bună sau nu, dacă reuşeşte să le schimbe viaţa, să le stârnească interesul, să nască în mintea lor întrebări.

Profesorul de limba română trebuie să iasă în întâmpinarea nevoilor cititorului-elev cu o alternativă a acestei ipostaze, oferindu-i şansa de a redeveni cititorul inocent, care se bucură de ceea ce citeşte, care se regăseşte în carte şi trăieşte uimirea că autorul a scris pentru el.

Soluţia salvatoare sau alternativa necesară, menită să completeze educaţia literară făcută în orele de curs, o constituie organizarea Cercurilor de lectură în şcoală, în spaţiul bibliotecii sau într-o sală de curs, în cadrul cărora plăcerea lecturii să fie reînviată printr-o atmosferă caldă, vie şi firească, în care profesorii să uite pe moment că sunt profesori şi să citească împreună cu elevii lor, trăind deplin bucuria de a se cufunda în lectură, fără niciun alt scop decât acela de a citi de dragul de a citi.

Prin aceste întâlniri literare, profesorul nu trebuie să urmărească formarea cititorului avizat, pentru că riscă să-l îndepărteze pe tânăr de literatură, ci să prefere cititorul sincer şi constant, alături de care să citească fără a impune canoane de lectură şi să ofere prilejul de a discuta sincer şi liber despre text. Să aibă şansa de a împărtăşi opinii ca de la cititor la cititor, nu ca de la elev la profesor şi să organizeze împreună campanii de promovare a cărţilor.

Să organizeze manifestări culturale complexe, la nivelul şcolii sau în parteneriat cu instituţii de cultură: biblioteci, muzee, case memoriale sau teatre, în programul cărora să cuprindă: zile dedicate cărţii, seri de lectură, concursuri, ateliere de creaţie, interviuri şi sondaje de opinie, comemorări ale scriitorilor şi vizite la case memoriale, recitaluri literare şi, chiar, înfiinţarea unor trupe de teatru.

Cea mai mare satisfacţie a profesorului de literatură este aceea de a forma nu doar cititori de ocazie, interesaţi de carte numai pentru a obţine un rezultat excepţional la examene, ci de a clădi aşa-zişii cititori pe temen lung, care preferă cartea pentru tot restul vieţii.

Succesul acestui obiectiv real şi temeinic constă în renunţarea la formalismele impuse de cerinţele predării disciplinei şi în practicarea meseriei cu mai multă pasiune şi dăruire, pentru a putea repune lectura în centrul orelor de curs, după cum recomanda profesorul, scriitorul şi criticul literar, George Călinescu, în urmă cu aproape 8o de ani: Ar trebui ca copiii aceştia să facă o baie de cultură, să stea de vorbă cu noi nesiliţi, un an de zile, să citească lucruri de soi, fără spaima notei.

Steluţa Şerbănoiu (Buzău)

REPERE...

CÂMPII ALBASTRE - REZERVAŢIA BIOSFEREI - DELTA DUNĂRII (2)

Dacă ne gândim la cât peşte consumă aceste păsări pentru hrana zilnică realizăm cât de bogată este delta noastră. Aici vieţuieşte 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice şi de moluşte gasteropode de Europa. Peştii numără 150 de specii din care 30 de specii în Delta propriu-zisă. Pe braţele de vărsare ale Dunării, care curge când albastru amestecat cu verde, când galbenă, întâlnim cega, obleţul mare, păstruga, nisetrul, scrumbia, somnul şalăul, mreana. În apele mai calde se găsesc caracuda, bibanul, plătica. Mediul salmastru este populat de la biban la ştiucă şi de la chefal la cambula. În funcţie de salinitatea apelor, în sectorul marin întâlnim accipenseridele (morunul şi nisetrul) şi clupeidele (scrumbiile de Dunăre). Sturionii adesea savuraţi în marile restaurante europene, sunt faima deltei noastre. Chefalul şi somnul constituie preferinţele pescarilor care conving cu poveştile lor, spuse adesea spre amuzamentul şi uimirea ascultătorilor.

Vidra, nurca şi bizamul, apreciate pentru blana lor deosebit de scumpă, trăiesc mai mult pe lângă ape, spre deosebire de iepure, mistreţ, vulpe, lup, dihor şi pisica sălbatică, acestea preferând zonele înalte, ocolite de ape.

În nisipurile stepei trăiesc vipere, broaşte ţestoase şi colonii de şerpi , totalizând 4 specii.

Delta Dunării este o unitate cu proprietate de tranziţie între Câmpia Română a cărei continuare este şi mare. Cea mai joasă şi tânără regiune de câmpie este situată în partea de est a României, la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Terenurile agricole au luat naştere datorită îndiguirilor şi desecărilor din ultimii ani. Aceste terenuri au crescut an de an ca întindere, culturile predominante fiind porumbul, grâul, plantele furajere şi legumele. Poldere agricole rămase în folosinţă sunt Sireasa - 7500ha, Ostrovul Tătaru - 2600 ha, Murighiol Dunavăţ - 2540ha, Tulcea Nufăru 2350ha, Sulina 500ha, etc. O parte nu sunt utilizate pentru agricultură şi nici nu sunt reabilitate din punct de vedere ecologic. Ele au schimbat peisajul deltaic, iar unele, pentru că sunt ineficiente economic, sunt prevăzute pentru a fi reintegrate în circuitul hidrografic natural.

La începutul anilor `60 au luat fiinţă amenajările silvice, prin îndiguirea unei zone umede, desecarea şi curăţarea locului de flora şi fauna naturală. Popularea fondului forestier cu diferite specii de salcie şi plop a dus la refacerea parţială a echilibrului mediului. Autorităţile locale fac eforturi deosebite pentru protejarea florei şi faunei şi pentru repararea fondului forestier prin programe de împăduriri şi de conservare a fondului existent.

Populaţia deltei este alcătuită din mai multe naţionalităţi, cei mai numeroşi fiind românii şi ucrainenii. Ocupaţiile lor sunt în majoritate pescuitul, parţial agricultura, creşterea vitelor şi a albinelor.

Resursele naturale şi activităţile economice dau deltei o relevanţă economică. Resursa principală şi cea mai importantă este fauna piscicolă, iar pescuitul constituie o activitate economică, 3/4 din producţia internă de peşte provenind din deltă. Deşi stuful este prelucrat în mică măsură, aminteşte de vremurile când era transportat în vase pe Dunăre, în amonte către Brăila, la Combinatul de celuloză şi hârtie (astăzi parţial închis) unde se prelucra celuloza.

Profesorul universitar Ion Sârbu preciza în Geografia Fizică, următoarele: un hectar de trestie dă atâta celuloză cât dau 10ha de molid. Nisipul din grindul Caraorman are largi utilizări în industrie, ca şi esenţele moi de lemn, exploatate la dimensiuni modeste. Importanţa faunei cinegetice atrage nenumăraţi cercetători, dar şi turişti din ţară şi străinătate. Aceştia pot admira frumuseţea deltei, din vaporaşe mici sau ambarcaţiuni sportive, ce pot naviga de-a lungul braţului Sulina, dar şi pe braţele secundare. Navigaţia maritimă se face cu vapoare de mare tonaj, încărcate cu bauxită de la Combinatul de Alumină Tulcea pentru Combinatul SIDEX, de la Galaţi se desfăşoară doar pe braţul Sulina.

Turiştii pot admira, atinge, fotografia peisaje unice, lacuri, canale, grinduri, fauna, vegetaţia, dunele de nisip, pădurea Letea. Lipovenii, oameni primitori, te aşteaptă cu lotca trasă la mal. Urci şi ai prilejul să vezi un plaur mobil sau fix, sau păsări nevăzute cu ochiul liber. Varsele, carmacea sunt nelipsite din lotca pescarilor lipoveni, iar ghionderul lipit de mâinile arse de soare croieşte drum sigur prin canalele deltei către un iezer cu nuferi albi şi galbeni. Existând 18 zone strict protejate, turismul, vânătoarea şi pescuitul sportiv sunt controlate atent de către autorităţi.

Aşezările turistice din Maliuc, Mila 23 şi Sulina atrag an de an turişti români şi străini, care vin pentru a vedea fantastica deltă, dornici să-şi petreacă concediul de odihnă departe de lumea civilizată.

Rezultat al unor multiple activităţi umane, Dunărea ca şi ecosistemul deltaic cunosc puternice presiuni ecologice. Numeroase substanţe toxice, cu tendinţe de concentrare şi cumulare în sedimente şi aluviunile sistemului de lacuri şi bălţi specifice Deltei Dunării atât prin circulaţia sezon a apei din Dunăre dinspre lacuri în perioadele cu ape mari, cât şi faptul că din potenţialul piscicol al României jumătate este situat în Delta Dunării, s-au luat toate măsurile necesare, pentru dotarea laboratorului de ecotoxicologie a ARBDD cu aparatură performantă, necesară efectuării analizelor de micropoluanţi. Astfel calitatea apei în interiorul rezervaţiei este urmărită pe o lungime de 338km, cuprinzând 5 tronsoane şi având la bază măsurătorile analitice în 10 secţiuni de supraveghere, în cadrul campaniei trimestriale de măsurare. În programul propriu de activitate, ARBDD a efectuat analize ale pesticidelor organo-clorurate, prezente atât în apa fluviului Dunărea, cât şi în lacurile şi canalele Deltei Dunării. Se încearcă anihilarea efectelor negative ale influenţelor exercitate de transportul naval, de reparaţii de nave, se propune găsirea unui instrument de lucru, care să asigure controlul eficient al calităţii tuturor factorilor naturali sau atropici. Ca importanţă ecologică, Delta Dunării ocupă locul trei în lume.

Prin Hotărârea 953-27/august 1990 a Guvernului României şi confirmată de Parlamentul României prin Legea 82/1993, - întreaga Deltă a Dunării a fost declarată rezervaţie a biosferei, cu o suprafaţă de 58.000ha, determinată de necesitatea conservării procesului natural de evoluţie, în vederea ocrotirii faunei şi florei specifice.

Legea 69/1996 a împărţit Rezervaţia Biosferei Delta Dunării între interesul naţional şi cel local. Conform Legii, 80.000 ha au fost împărţite pentru practicarea agriculturii şi fermelor piscicole, fiind declarate zone de interes local transferate spre a fi administrate de către Consiliul Judeţean Tulcea.

Delta Dunării a fost introdusă în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei în 1990, în cadrul Programului Omul şi biosfera lansat de către UNESCO în anul 1970.

Aflată pe locul 5 între zonele umede ale Terrei, această minunăţie a naturii reprezintă un potenţial turistic şi economic de o inestimabilă valoare, ce aşteaptă să fie valorificată în toate valenţele sale.

Violeta Craiu

ATELIER

GALAXIE VERDE

Fiecare dimineaţă o galaxie verde

îmi trimite gălăgii invizibile

pe când eu am şi limbi nocturne

calme chinueli, exagerări sonore

- ecouri vage dintr-o ironie galactică.

Într-o pâclă sticloasă – siguranţă pierdutà

înălţimi necălcate care sună pentru eternitate.

Evaporează străchipul, evaporează, evaporează…

Evaporează şi chipul, evaporează

iar MOARTEA

nu încetează.

IMPORTANŢA UITATĂ

Când iarăşi o voi trece

viaţa aceasta identică, când

părţile lumii o vor schimba rânduiala

iar cerul va deveni enorm, câmpie piezişe

cristalinele-fructe ale lui

cu lumina gustului tău

şi importanţa uitată a păcatului

cu un treacăt straniu aceluiaşi

pas

spre infinitul

pănă la aceaşi ne-şedere

de agăţatele raze a caldei atingeri

vom fugi diamantic de mult

în firele vagilor sori

şi în spaţii care tihnit le poartă

ecourile colorate în gri a visului.

CONTRAPUNCT

Eu sunt singură (atâta am visat)

într-o noapte întunecată (atare ceas)

mai priveghez (am plecat deja)

aud lătrat (iute ca vântul)

trosnet de cal (am sosit aici)

în faţa porţii o voce (pătimaşă îmbrăţişare)

şi zgomot de mătase (ochi întunecaţi)

stingere tirchiză (beat nevăzut)

îmi place uite (zorii au sosit)

măna ta (iar eu mort).

FUGA

Haide-ţi, în cuvintele

îin cuvintele altora

pentru că nu avem proprii

pentru că şi proprietatea

şi ea este un cuvânt

unul îndepărtat şi mut

care nu se poate avea

nici ea înseşi nu se posedeze

acela cu chipul obraznic

care atinge cuvinte-cuburi

unele surde şi amorfe

dar destule de observat

cu conştiinţă pură după ameninţare

în faţa căreia se face retragere

poate că siguranţa ne reprezintă

dar fuga e o necessitate

pănă va deveni măiestrie

o meserie urâtă

pricina se va pierde

scopul va începe a tremure

şi va rămâne măiestria

cu totul permanentă.

Miloş Lindro (Macedonia)

traducere: Dina Cuvata (Macedonia)

ATITUDINI

ŞATRA CU TREI IEZI

Războiul psihologic aflat în plină desfăşurare presupune şi atacuri pe flancuri cu armele dezinformării şi lansări de fumigene care să facă noapte din zi şi în ceaţa densă a disperării adversarul să nu mai ştie încotro să o apuce. Adversarii sunt românii. În discursurile autorităţilor de maximă importanţă în stat ne-am pierdut cetăţenia, suntem denumiţi insistent numai românii. Probabil că cetăţenii sunt numai ei, preşedinte, guvern, parlament. Evident că este aşa, fiindcă a treia putere în stat, justiţia, a fost dislocată de pe piedestalul ei, umilită cu acuzaţii constante de corupţie şi cu subfinanţarea până la limita nefuncţionării sistemului judiciar. Praful în ochi pe care îl aruncă zelosul propagandist Emil Boc, este motivat de nobila idee egalitaristă conform căreia magistraţii ar trebui să se culce alături de ceilalţi bugetari într-un pat al lui Procust extrem de îngust şi de scurt, în care nu se mai ţine cont de importanţa socială a muncii, de responsabilitate, de rigoare morală, ori de stres, ci numai de conformare într-o grilă.

Rezultatul: greva magistraţilor. Consecinţele pentru funcţionarea statului român, pentru economie, incalculabile.

Reacţii asemănătoare la atacurile psihologice de genul, şcoala românească scoate numai tâmpiţi şi la subfinanţarea ei cronică nu au întârziat să apară nici în rândul profesorilor. De asemenea, sindicatele funcţionarilor de stat, ale medicilor, ori ale ceferiştilor îşi strâng rândurile în vederea unor proteste organizate. Situaţia în România începe să semene cu cea din anul de mare criză economică, 1933. Oare, istoria se repetă mereu, şi nu se poate învăţa nimic din ea? Exemplu! Marele pericol din lunea neagră! Ne-am confruntat cu două deraieri de trenuri într-o singură zi!

Dar, de ce, toţi aceşti specialişti nemulţumiţi din diverse domenii, unii dintre ei de neînlocuit, mă gândesc la chirurgi, sunt definiţi printr-un singur cuvânt - bugetari! - adică trăsătura lor definitorie ar fi aceea că ei vor doar buget, doar lefuri, şi nu ar face mari isprăvi pentru asta?!

Liderii lor sindicali au anunţat o ploaie de proteste, de pichetări, de greve. Clasa muncitoare de altă dată nu mai are planuri de muncă, ci un plan de greve!!!

În octombrie şi noiembrie, chiar dacă este toamnă şi este normal să plouă, cu greve de sute de mii de oameni va ploua sigur. Se vor umple bulevardele Bucureştilor de coloane de oameni îmbrăcaţi sărăcăcios, în haine ponosite şi blugi, cu fluiere în gură şi cu pancarte pline de mesaje lipsite de laude la adresa guvernanţilor. Se va huidui şi se va fluiera din toţi rărunchii, iar în pauzele de respiraţie se vor consuma covrigi şi se va bea apă.

Circulaţia în Capitală va fi paralizată, nici Salvările, nici SMURD-ul nu vor mai avea pe unde să răzbată, să ajungă la bolnavi disperaţi. Va fi o toamnă abisală. Va fi una asemănătoare cu vara anului 1990, când au venit minerii, au dat foc şi au băgat bucureştenii în sperieţi, cu măsurile lor de ordine.

Pe acest fond de nemulţumire generală, provocată doar de fitilurile aprinse a două legi tendenţioase şi antieuropene - grila unică de salarizare şi reformarea, pardon, deformarea învăţământului - se vor organiza alegeri de preşedinte… dacă se vor mai putea organiza.

Criza economică este folosită de guvernanţi ca un cireş uriaş. De ce nu mai funcţionează normal ţara asta? Fiindcă este criză! De ce nu mai sunt bani nici pentru bolnavi, nici pentru sănătoşi? Fiindcă este criză! De ce creşte şomajul? Fiindcă este criză! Cine se pricepe cel mai bine să vibreze sus şi tare ca o goarnă, că ţara este în criză, şi remediile sunt departe, propagandistul Emil Boc. Domnia sa se ascunde după cireş şi strigă: Este criză, domnilor! Strângeţi mereu cureaua, fiindcă este criză! Este posibil ca în această toamnă cureaua să se rupă! Cureaua fiecăruia dintre noi este uzată, nu mai are găuri de atâta strâns. O tot strângem încă din anii socialismului multilateral dezvoltat, acum, în anii capitalismului sălbatic, putem doar să ne sugrumăm cu ea!!!

Ce soi de alegeri de preşedinte vor fi? Cum va arăta campania electorală propriu-zisă? Cine mai are curaj să mai iasă în faţa unei naţiuni obosite şi hămesite şi să mai promită că vom trăi bine?! Ce soluţii miraculoase, salvatoare, mai au aceşti domni politicieni, în care românii (nu cetăţenii români) să mai creadă şi să se mai deranjeze până la urne?

Ce soluţii benefice? Despre economie, despre industrie şi agricultură, nu mai discută nimeni, de parcă chiar şi guvernanţii şi-au pierdut încrederea în forţa de muncă românească, în tot ce s-ar mai putea produce bun în ţara asta! Se fac doar mega-împrumuturi, se acceptă orice condiţii impuse de sacul cu bani, denumit Fondul Monetar Internaţional, de parcă acei domni contabili de limbă engleză ar şti cel mai bine ce plasturi se potrivesc pe rănile poporului român, iar specialiştii români s-ar fi dus cu pluta!

Chiar acum sunt alegeri parlamentare în Germania. Au făcut şi nemţii campanie electorală cam vreo două săptămâni. Au discutat proiecte de dezvoltare, au discutat variante de ieşire din criză pe baze economice, nu prin centuri de siguranţă, adică împrumuturi care să îndatoreze generaţiile viitoare. Au făcut trimiteri la ideologii: la social-democraţie, la democraţia-creştină, chiar şi la socialism. Ultimul secretar general al fostului partid comunist din fosta RDG, Egon Krenz, şi-a exprimat chiar optimismul în privinţa viitorului socialismului în lume! A fost o campanie utilă, decentă, liniştită, fără insulte, fără farse electorale, una din care germanii care vor merge duminică la urne să ştie să aleagă bine în interesul ţării lor.

Drept concluzie îl voi cita pe marele poet Tudor Arghezi, care, în tinereţe a trăit mai bine de un deceniu în Elveţia şi Franţa. Când a fost întrebat: De ce nu merg bine treburile în ţara noastră, maestre? Răspunsul maestrului a fost: Fiindcă nu avem nemţi! Ne trebuie nemţi!

George Tătăruş (Bucureşti)

UNIUNEA EUROPEANĂ FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU EMIGRANŢII INTELECTUALI

Motto: Luna este invidioasă pe oameni, pentru că ea are o faţă văzută şi una nevăzută, pe când oamenii, au o faţă văzută şi o mie de feţe nevăzute. (anonim)

Dumnezeu S-a făcut om, spune Sfântul Atanasie cel Mare, ca pe om să-l îndumnezeiască. Şi, în marea Lui iubire ne-a făcut pe toţi egali, fie că suntem români, americani ori altă naţiune, fie că suntem creştini, musulmani sau aparţinem altei religii. Din nefericire, secolul în care trăim a adus atât de multe atracţii, încât uităm că iubirea ne uneşte. Iubirea – un substantiv rar într-o lume maculată cu destule.

În accepţiunea creştină, iubirea una, are trei componente: iubirea eros, iubirea instinctuală, iubirea de iubire pe de o parte. Pe de altă parte, iubirea filia, apropierea dintre oameni pentru a sluji unui ţel moral, fără a atinge absolutul (pentru a studia împreună, dar nu mai mult decât atât; a fi împreună pentru o idee, acelaşi ideal creator) şi, nu în ultimul rând, iubirea agape, iubirea de absolut, iubirea de Dumnezeu (a iubi pentru o viaţă, a iubi pentru o Idee, a iubi pentru Dumnezeu). În lumea contemporană, care din aceste forme de iubire se regăseşte pregnant? Dar în Casa europeană unde creştinii catolici i-au acceptat în marea familie pe creştinii ortodocşi din România şi Bulgaria? Există oare un ecumenism, o acceptare, toleranţă sau iubirea filia împletită cu iubirea agape? Din nefericire lucrurile nu se întâmplă aşa cum ne-am dori. După deschiderea graniţelor, oamenii au plecat să muncească şi să câştige cinstit mai mulţi bani pentru un trai mai bun.

Uniunea Europeană - atracţie, satisfacţie sau deziluzie? Românii de pretutindeni au aşteptat cu ardoare clipa aderării României la marea familie europeană din motive diferite: unii au sperat că le va aduce un trai mai bun şi belşug, fie că muncesc, fie că nu, de parcă această Europă ar fi un Moş Crăciun modern care împarte daruri din abundenţă, alţii au dorit să călătorească fără restricţii vamale şi fără să li se mai pună pecetea de extracomunitari, iar cei mai mulţi, cei deja plecaţi, să fie plătiţi mai bine, să lucreze cu contracte legale, să fie acceptaţi să muncească de la egal la egal cu locuitorii ţărilor de adopţie.

O parte din cei plecţi, puţini, e adevărat, dar nu atât de puţin numeroşi pentru a nu fi luaţi în seamă, sunt intelectualii, care au visat şi visează încă la recunoaşterea studiilor şi la obţinerea unui loc de muncă pe măsura calificării.

Aceştia din urmă trăiesc adevărate drame sufleteşti cum puţini dintre noi îşi pot imagina, drama umilinţei… Cum ar fi ca cineva să absolve Facultatea de Construcţii la Universitatea Politehnică Bucureşti şi să lucreze ca menajeră într-o familie de spanioli şi, în completare, să fie femeie de serviciu la o casa de modă în Madrid?

Dar să fii absolventă de Litere - limbi străine (engleză-persană) şi să lucrezi pe un post de cameristă la un hotel pentru că în ţară, ca profesor titular debutant erai mizer plătită? Sau, mai rău, profesor în ţară, pleci la adunat de capşune, tu, cel care erai obişnuit cu munca intelectuală?

Unde este echitatea? Unde este dreptatea? De multe ori, aceste munci nedemne pentru pregătirea lor îi duc pe cei despre care am pomenit, la deprimare, deznădejde (unul din păcatele capitale), şi chiar, în cazuri extreme, la suicid. Se întreabă dacă Dumnezeu, Cel Unul pentru toţi, îşi va întoarce într-o zi faţa spre ei.

Nu demult, am primit câteva gânduri de la un fost cadru didactic, profesor de limba franceză, acum electrician şi paznic de noapte la un cimitir de maşini. Să îi spunem C.A. Îndrăznesc să îi redau gândurile aşternute pe hârtie:

Dumnezeu nu poate trăi decât în inimile celor slabi. El nu poate încolţi decât în inimile celor bolnavi, deznădăjduiţi, nemângâiaţi, care nu mai au altă şansă de supravieţuire decât ideea de Dumnezeu, care nu mai au alt refugiu decât nostalgia lumilor celeste… Dacă deznădejdii, nemângâierii şi spaimei nu li s-ar opune nădejdea şi mângâierea credinţei în existenţa Creatorului, am asista la un suicid în masă, am trăi într-o lume de sinucigaşi.

Dumnezeu e condamnat în inimile celor puternici. În inimile lor îmbuibate de un umanism excesiv nu mai e loc de Dumnezeu. Pentru ei, centrul Universului e Omul, viaţa lor se scurge calm, liniştit, privirea lor este senină, neumbrită de întrebări fără răspuns, ei ştiu să trăiască frumseţea clipei în toată plenitudinea ei.

Dar, Doamne, cum rămâne cu ceilalţi? Cu cei care nici nu Te reneagă, dar nici nu au decât o intuiţie aproape imperceptibilă a prezenţei Tale printre noi?... Cu cei care nu sunt nici slabi, dar nici puternici?... De ce nu Te laşi văzut?... De ce nu Te laşi auzit?... De ce îi laşi să se zbată într-un hăţiş de îndoieli şi incertitudini, să penduleze între ateism şi credinţă, între două lumi intangibile?...

Să cunoască Iadul aici pe Pământ?... De ce?... De ce, Doamne?...

Privesc în jurul meu şi cu fiecare clipă am convingerea că, vorba poetului locuiesc într-o inimă. Viaţa este o iluzie - spune filosofia indiană. Într-adevăr, este o iluzie. Dar cât de diferit trăim fiecare această iluzie a vieţii! Privesc la cei puternici… Şi îi invidiez pentru faptul că sunt imuni în faţa constatării că viaţa este efemeridă. Mă uit la cei odinioară slabi, la cei care prin însăşi slăbiciunea lor acum sunt mai puternici… Şi îi invidiez pentru seninătatea cu care trăiesc această iluzie.

Şi mă doare şi mă revoltă acuitatea cu care percep eu, şi cel asemenea mie această iluzie a vieţii… E groaznic… De câţiva ani am intrat într-un con de umbră a existenţei mele… Şi nu ştiu cum aş putea evada… Şi nu ştiu cum aş putea face să mă bucur de viaţă… Atâta câtă mi-a mai rămas…

Şi nu ştiu cum aş putea alunga obsesia morţii, care simt cum îmi cuprinde mădularele, hoţeşte, încetul cu încetul, până când îmi va acapara întreaga-mi fiinţă, cum aş putea îndepărta îngerul morţii care îmi veghează visele, care planează deasupra mea, amintindu-mi la nesfârşit iminenţa clipei…

Şi-mi dau seama că este consecinţa unei obstinaţii de-a insista într-o anumită eroare. Şi-ncerc frenetic să descopăr eroarea, să aflu unde, cum şi când am greşit. Şi mă întreb din nou de ce a trebuit ca tocmai eu să sporesc numărul celor refuzaţi ai vieţii care caută să descifreze taina nepătrunsului ascuns/În adâncimi de întuneric, pentru care, sub ochii lor, tot ce-i ne-nţeles/Se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari.

Şi iarăşi mă întreb dacă destinul poate fi eludat… Şi iarăşi rătăcesc printr-un labirint întortocheat al întrebărilor fără răspuns, din care nu ştiu dacă voi ieşi vreodată.

Muzica ne trezeşte regretul de a nu fi ceea ce ar trebui să fim – spunea cândva Emil Cioran. Şi pe bună dreptate… Căci viaţa nu-i altceva decât muzică şi culoare, este un univers sonor. Privesc în jurul meu şi ascult totodată. Privesc în jurul meu şi mă agăţ cu disperare de verdele crud al ierbii, de albastrul cerului, de florile multicolore cu lujer plăpând, de limpezimea izvoarelor, ascult transfigurat adierea vântului, picurul ploii, tumultul voluptos al cascadelor, trilul păsărilor, simfonia solemnă a mării…

Ascult suflul vieţii… Şi totuşi… viaţa este trecătoare… Şi totuşi… viaţa e mult, mult prea frumoasă pentru a fi o cauză pierdută. E scurtă şi atât de frumoasă, mai chinuitor de frumoasă decât frumosul…

Şi totuşi, această iluzie a vieţii ar putea fi o iluzie de fericire daca Te-aş putea cunoaşte…

Oare exişti cu adevărat, Doamne?... Dacă într-adevăr exişti, dă-mi un semn că exişti, şi-Ţi voi deveni slujitor în perpetuă adoraţie… Lasă-mă să-Ţi văd chipul… fă-Ţi auzit glasul… ascultă-mi, Doamne, ruga şi pune capăt îndoielii…

Da… cine nu rămâne un moment să se gândească ce anume a determinat ca acest român European al secolului XXI să facă aceste aprecieri şi să îşi pună atâtea întrebări, să se framânte atât de profund?

Nu există frumos, lapte şi miere în această lume umilitoare a intelectualului batjocorit departe de ţară. Da, suntem toţi egali în faţa divinităţii, dar îndrăznim să adresăm o întrebare ce nu aşteaptă răspuns: Cât de egali şi protejaţi de Dumnezeu se simt aceştia când ştiu că au 16-17-18 ani de trudă intelectuală, ani de şcoală, iar patronul lor care îi cataloghează drept ţigani, pentru a măsura patru uşi a 60 cm fiecare nu face înmulţirea elementară pe care orice elev român de clasa a III-a ar face-o, 4x6, ci, întinde ruleta şi trece din 60 în 60 de cm până aceasta îi indică numărul total de centimetri?

Nu, nu sunt invenţii ori glume de camera ascunsă. Sunt realităţi ale zilelor noastre, realităţi ale Europei Unite.

Poate aceşti intelectuali care şi-au trădat profesiile vor fi fost blamaţi şi criticaţi de mulţi. Acest exod, însă, nu s-ar fi produs dacă ar fi fost împliniţi şi mulţumiţi la locurile de muncă. Au nădăjduit că li se vor deschide noi orizonturi, că vor fi apreciaţi chiar şi departe de ţară pentru valoarea lor, chiar dacă nu practicau meseriile pe care cu truda a foarte mulţi ani le-au obţinut. Nu a fost să fie… şi atunci… ce-i de făcut? Cel ce este fără de vină, să arunce primul cu piatra spunea Mântuitorul. Puţină demnitate, puţină decenţă, puţin respect, puţină toleranţă creştină, puţină înţelegere şi români şi italieni ori spanioli, germani sau francezi, englezi fie austrieci, vom putea să trăim uniţi şi în pace pe acelaşi pământ, pe care, din iubire pentru oameni, Dumnezeu l-a făcut şi, uitându-se la toate câte create, erau bune foarte.

Atunci, când aceşti români se vor simţi egali în faţa cetăţenilor Uniunii Europene şi când li se va recunoaşte capacitatea intelectuală? Abia după ce toate acestea se vor fi împlinit, abia atunci se vor simţi în siguranţă şi egali în drepturi, credinţă, protecţie divină.

Veronica Bulf (Buzău)