REPERE...

POPAS LA SECUIENI - BACĂU

Ajunsă printr-o minune la Secuieni - judeţul Bacău, am respirat cu nesaţ aerul curat al plaiului moldav şi mi-am repetat pentru a nu ştiu câta oară că pământul românesc e dar dumnezeiesc şi nu are nimeni dreptul să ni-l fure.

Am cutreierat împrejurimile pline de farmec, încercând să ţin pasul voiniceşte alături de tovarăşii mei de călătorie - Ion Batin şi Victor Obreja. Născuţi în anul 1932 în Secuieni, cei doi veri s-au şcolit pentru început la Liceul Ferdinand din Bacău pe vremea când puţini se încumetau să răzbată la şcolile cele înalte, apoi şi-au continuat studiile, absolvind facultăţi de prestigiu ale timpului trecut.

Absolvent al Academiei Tehnice Militare – Bucureşti, Facultatea de Tancuri şi Automobile, dnul Batin a lucrat mulţi ani în cadrul Comerţului Exterior, Industrial Import-Export, având prilejul să colinde lumea în lung şi-n lat. China, Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Marea Britanie, Irlanda, Canada sunt doar câteva din ţările unde dumnealui a reprezentat România în perioada anilor `60 - `80, când ţara noastră era încă prosperă. Deşi a avut zeci de posibilităţi de-a rămâne în străinătate, inginerul militar Ion Batin s-a întors de fiecare dată în mijlocul familiei, iar dorul de locurile natale nu l-a părăsit niciodată. Ţinutul copilăriei şi-al primelor iubiri a rămas săpat în mintea dumnealui, determinându-l ca după pensionare să se rupă definitiv  de vacarmul Bucureştilor şi să se stabilească pentru totdeauna în Secuieni. Susţinut şi încurajat de soţia sa, Cornelia, au construit o casă minunată în locul casei părinteşti, după un model canadian, dând o coloratură frumoasă unei alte etape din existenţa dumnealor. Intrarea în perioada pensionării nu le-a creat probleme de acomodare cu noul statut. Imensa grădină care se întinde maiestuos în spatele casei cuprinde viţă-de-vie, pomi fructiferi şi toate felurile de legume şi zarzavaturi, iar lucrările de întreţinere le ocupă o mare parte din timp, deconectându-i. Cu dăruirea specifică ţăranului harnic şi muncitor, familia Batin nu duce dorul produselor aflate pe tarabele pieţelor orăşeneşti, fiindcă pământul roditor al ţinutului natal le oferă un confort existenţial sporit.

Cine are pământ nu trebuie să se vaite. Pământul trebuie muncit, iar el te răsplăteşte prin roadele lui. Ţăranul s-a lenevit, a uitat să-ntoarcă brazda în favoarea sa, mi-a spus dnul Batin în timp ce băteam cu pasul împrejurimile. Multe loturi sunt lăsate pârloagă, iar stăpânii acestora suduie în stânga şi-n dreapta că traiul e greu. Nimic nu e uşor fără muncă. Pământul e cel care ne hrăneşte, dar înainte de toate trebuie lucrat.

Văr, prieten şi naş de cununie al dnului Batin, prof. Victor Obreja se-ntoarce de câteva ori pe an în Secuieni pentru a-şi încărca bateriile.

În copilărie şi tinereţe eram nedespărţiţi: şi la şcoală şi pe izlaz când mergeam cu vitele la păscut, dar şi atunci când căutam fete de iubit. Acum, la vârsta de 78 de ani tot împreună suntem. Depănăm amintiri, mai punem ţara la cale, ne facem curaj unul altuia atât cât putem şi mergem mai departe, îmi mărturiseşte cu nostalgie dnul Obreja. După terminarea liceului am dat examen la Arhitectură, dar, deşi media a fost foarte mare, nu m-au acceptat fiindcă părinţii mei, ţărani mijlocaşi, fuseseră consideraţi chiaburi, iar noi, copiii, am fost victimele acelui regim comunist. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu finul, care, după absolvirea Academiei Militare, o bucată de timp nu i-au fost recunoscut studiile, fiind nevoit pentru început să accepte postul de măturător la Fabrica Tricotajul Roşu din Bucureşti. Cu aripile frânte, m-am întors la Iaşi şi am hotărât să devin profesor de fizică-matematică. La repartiţie, am ales oraşul Brăila şi acolo am rămas tot restul vieţii, dar de Secuieni nu m-am îndepărtat niciodată prea mult. Aici sunt bucuriile noastre, ale mele şi-ale finului şi vărului meu, Ion Batin.

Mărturisesc că a fost o încântare să petrec câteva zile în compania acestor oameni. Cu o experienţă de viaţă de invidiat, întreprinzători şi plini de vise, cu simţul umorului la purtător şi cu dor de călătorie, mi-au călăuzit paşii prin împrejurimile satului, determinându-mă să merg kilometri întregi fără să simt oboseala.

De pe terasa casei mi-am scăldat privirea în întinderile fără sfârşit ale colinelor dăruite de Dumnezeu, desfătându-mi sufletul în razele blânde ale soarelui sau în lumina caldă a lunii şi-a stelelor. Ca orice fiinţă născută şi trăită în arşiţa Bărăganului m-am lăsat furată de răcoarea plăcută a dealurilor împădurite, încercând să iau cu mine o frântură din pitorescul  Secuienilor.

Priveşte! m-a îndemnat ghidul meu, dnul Batin. Toată suprafaţa asta de peste 1000 de ha, cândva, era o mândreţe de livadă: livada de la Godovana. Deţinătoarea acestei bogăţii era I.A.S. Traian. Acum nu mai e nimic. Democraţia prost înţeleasă şi   privatizarea prost gestionată au distrus totul. Au tăiat în neştire, iar de plantat au uitat să mai planteze.

În locul culegătorilor de odinioară, un ciobănel tinerel şi cam neştiutor îşi conducea turma de oi şi capre printre resturile de pomi care se încăpăţânaseră, parcă, să reziste tuturor barbariilor la care fuseseră supuşi pe când fructele lor dulci şi zemoase îmbiau trecătorii.

Nu foarte departe de aceste locuri lăsate la voia întâmplării, plângeau în bătaia soarelui de august alte peste 40 de ha de teren din colinele Fătăciune care fuseseră până la mişcarea din ’89 raiul viilor. Cândva, tone de struguri de viţă nobilă luau drumul pieţelor şi-al cramelor, spre deliciul consumatorilor. Acum, nimic! Şi tot aici, 300 de ha de pământ era destinat livezilor bogate în pomi fructiferi de calitate. Acum, nimic! Vegetaţia sălbatică amestecată cu plantele cultivate de cei care au simţit gustul câştigului, au înlocuit bogăţia de altădată. Săraca ţară bogată!!!

Şi cum apa e dătătoare de viaţă, am acceptat cu bucurie invitaţia de a merge la izvor. Situat la aproape doi km de sat, izvorul a fost captat în urmă cu peste 100 de ani de către bunicul prof. Obreja. Transformat într-o fântână împrejmuită la început cu ghizdele de lemn, apoi cu tuburi de beton, izvorul a rămas locul cu apă miraculoasă care potoleşte setea trecătorilor şi nu numai. Considerată apa care tămăduieşte, se are în vedere demararea unui proiect pentru amenajarea fântânii spre bucuria celor care vor poposi preţ de câteva minute la izvor.

Cutreierând ţinuturi pline de istorie şi poveste, cunoscând oameni bogaţi spiritual, am rememorat un verset din cartea sfântă: Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele!

Câţi dintre noi mai luptăm pentru a ne autodepăşi? Şi câţi dintre noi mai privesc cu optimism spre viitor? Mărturisesc că la Secuieni am întâlnit oameni îndrăgostiţi de viaţă, iar suportul principal pentru întreţinerea condiţiei fizice era munca. În ziua plecării m-am trezit de dimineaţă şi am făcut înviorarea ajutându-l pe dnul Batin să ude straturile de varză şi ardeii, apoi am servit micul dejun tot în grădină, culegând zmeură şi căpşuni (ciudat, nu mai adunasem căpşuni niciodată în luna august). M-am înălţat apoi spre crengile pline cu prune coapte şi zemoase, iar spre uimirea mea, acelaşi Ion Batin se afla de ceva vreme urcat în prun pentru a-mi culege cele mai frumoase fructe pe care urma să le iau cu mine acasă. Mare curaj! mi-am zis. Apoi, am înţeles că anii te apasă doar dacă le dai voie să-şi facă de cap; nu trebuie să-i iei în seamă întotdeauna, altfel nu  te mai urci în pomi niciodată sau, poate, doar când eşti copil!

Mult mai bogată sufleteşte şi încărcată de aerul respirabil al acelor locuri, am părăsit Secuienii, privind cu pioşenie spre troiţa construită la intrare, spre drumul bisericii, tot din iniţiativa dlui Batin. Cunoscusem prin voia Domnului oameni deosebiţi, oameni pe care îi întâlnim tot mai rar în mersul nostru grăbit... În zilele acelea fără seamăn, mi-am recuperat zâmbetul pierdut şi-am învăţat a râde din nou sub oblăduirea minunatelor mele gazde Cornelia şi Ion Batin.

Angela Burtea

........................................................................................................................................................................................................................

PERPESSICIUS - SCRIITORUL ŞI CETATEA (II)

Primele încercări în versuri şi în proză datează din perioada studenţiei, anii 1912, 1913. Ele sunt adevărate căutări întreprinse de un intelectual care îşi dorea un drum propriu în câmpia largă şi nesfârşită a ideilor estetice şi literare. Însemnau începutul de drum literar ale unui tânăr uimit de frumuseţile gândului propriu, creator, faţă în faţă cu spiritualitatea naţională şi europeană.

Scânteind sub ursa mică, ghiolul de argint e-un clopot,

Care-nchide ca într-o seră, flora stelelor polare…

Sunt versuri din primul său volum, intitulat Scut şi targă, publicat în 1926, în care poetul depune mărturie despre emoţiile personale atât cele de intimitate sufletească, cât şi cele despre brutalitatea evenimentelor înregistrate personal în timpul războiului.

Fire subiectivă şi intimistă, marele critic de mai târziu, nu pregetă să se înroleze sub arme, atunci când războiul cere jertfa tinerei generaţii întru apărarea patriei.

La 13 octombrie 1916 este rănit pe câmpul de bătaie. Este la un pas de a i se imputa mâna dreaptă, dar scapă doar cu o rezecţie a cotului. Aşadar, de atunci, scriitorul, criticul, va trebui să se obişnuiască să scrie cu mâna stângă. Infirmitatea nu l-a împiedicat, însă, să studieze, să scrie şi să publice lucrări valoroase trecute prin spiritul său ardent, profund analitic.

În anul 1918, după terminarea războiului, se întoarce la Bucureşti şi întemeiază împreună cu alţi intelectuali revista Letopiseţi, în paginile căreia au publicat mari intelectuali ai vremii, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Ion Minulescu etc.

Intelectualul trecut prin război rezonează cu nevoile momentului social şi naţional şi la începutul anului 1919 alege să se transfere ca profesor de limbă şi literatură română la liceul Moise Nicoară din Arad. Venirea sa în acest oraş este determinată de nevoia de răspândire a culturii şi literaturii naţionale în Transilvania proaspăt reîntregită cu ţara, după căderea imperiului habsburgic.

Din 1922 revine în Bucureşti şi se dedică publicisticii în revistele vremii şi studiului operelor autorilor români contemporani lui.

Spiritul său fin şi cultivat se afirmă în numeroase articole şi comentarii critice în publicaţii ca Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, a lui Camil Petrescu şi Mişcarea literară a lui Liviu Rebreanu.

Prima măsură înaltă a viitorului critic literar este dată în anul 1925 prin publicarea Antologiei poeţilor de azi, împreună cu poetul Ion Pilat.    

Din 1927 colaborează constant timp de şapte ani în paginile revistei Cuvântul, ţinând o rubrică de critică literară. Dar are perspectiva istorică asupra viitorului şi părăseşte redacţia ziarului respectiv, atunci când acesta capătă culoare politică legionară.

Această atitudine, datorată spiritului său prea puţin politic şi mai mult artistic, i-a fost folositoare mai târziu, când a fost admis să ţină la Radiodifuziunea Naţională rubricile de critică culturală, intitulate Viaţa cărţilor şi Cărţi noi, între 1934 şi 1938.

Evident, statul român de atunci dădea mai multă atenţie vieţii literare decât cel din prezent, după aproape un secol. O explicaţie la prima vedere ar fi faptul că deşi atunci norii negri ai războiului se apropiau deasupra României, totuşi un război psihologic pătruns în sufletele românilor nu era atât de eficient şi de categoric. Peste optzeci de ani, armele perfide ale războiului psihologic, ale crizei economice fără orizont, nu ne mai permite să mai ridicăm capul şi gândurile la ideile culturale, care totuşi se mai încăpăţânează să apară.

Dedicându-se criticii operelor contemporane, Perpessicius se confesează în însemnările sale: Simt cât de greu îi este unui critic să urmărească atent întreaga producţie literară a vremii şi să-şi facă o idee despre felul şi valoarea fiecărei înfloriri a bogatei recolte.Cunosc aproape tot ce apare şi filiaţiile fiecărei opere şi cum apare ea mai întâi în reviste şi apoi în volum. 

Dotat cu o pasiune rară faţă de actul literar, ajunge să devină unul dintre cei mai mari erudiţi ai literaturii române din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX. Aflat în faţa manuscriselor operei lui Eminescu, circa 15000 de pagini, criticul de emulaţie ia hotărârea să îngrijească o ediţie critică a marii opere naţionale. În anul 1939, când publică primul volum din marea ediţie critică, Perpessicius îi dedicase deja acestei opere circa douăzeci de ani de studiu. Primele trei volume se intituleaztă Poezii publicate în timpul vieţii şi apar în 1939, 1943 şi 1944.

Poezia postumă este analizată şi publicată în volumele patru şi cinci, în anul 1952, iar în cel de-al şaselea volum este tratată poezia eminesciană de inspiraţie folclorică ; acest volum apare în anul 1963.

Criticul de mare fineţe şi de profundă cultură românească şi universală realizează astfel o amplă lucrare de cercetare filologică, literară şi istorică. Înalţă un monument literar cum sunt puţine altele în literatura noastră, detaşându-se astfel în cel mai autorizat eminescolog.

Integrală şi critică, spunea Perpessicius în prefaţa la volumul I, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescian, la care, şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane, şi năzuinţele an de an amânate, au deopotrivă dreptul.

Metoda de lucru a eruditului savanat îndreptăţea pe Vladimir Streinu să numească primul volum al ediţiei Perpessicius monumentul cel mai fălos al culturii noastre, al poeziei, al criticii şi al artei tipografice în acelaşi timp.

Spre deosebire de marele George Călinescu, prieten şi model de creator, totodată, profesorul Panaitescu este în primul rând un critic prin excelenţă, un spirit analitic dedicat acţiunii de a explica şi cataloga operele altora. Latura sa scriitoricească s-a împlinit numai în poezie. Cele două proiecte de roman pe care le-a anunţat destul de insistent, Fatma sau focul de paie şi Amor academic,nu le-a dus la bun sfârşit niciodată.

Meritele sale de mare literat sunt recunoscute, în mod surprinzător, dacă am judeca conform clişeelor de astăzi, obscurantiste ca un avort stalinist, în anul 1955, când este primit în Academia Română.

Ca om al cetăţii, care s-a străduit să răzbească prin toate vicisitudinile vremurilor politice şi beznei culturale sovietizante, intelectualul rafinat, Perpessicius şi-a impus proiectul său şi a reuşit să înfiinţeze în anul 1957, Muzeul literaturii române, al cărui director devine. Acest aşezământ constituie şi astăzi un loc de maximă intensitate şi valoare a istoriei literaturii române şi sperăm să rămână un simbol şi în viitor al minţii şi inimii poporului român.

Colaborează permanent la revistele literare ale timpului, cum ar fi Gazeta literară, România literară, Contemporanul.   

O pasiune mai veche este dusă acum la împlinire. Reeditează în 1965 opera lui Mateiu Caragiale, pe care o publică în Biblioteca pentru toţi.

Vocaţia de ctitor de opere şi aşezăminte literare şi-o împlineşte în anul 1970, când întemeiază revista de literatură Manuscriptum, publicaţie a Muzeului Literaturii Române. Toate numele creatorilor valoroşi ai perioadei postbelice îşi găsesc locul aici. Revista a împlinit de curând patru decenii de la înfiinţare, dar în anii capitalismului sălbatic, când nu se mai găsesc bani pentru nimic cultural şi naţional, este ţinută în viaţă doar de câţiva literaţi entuziaşti şi altruişti.

În anul 1971, la 29 martie, profesorul şi criticul Petre Panaitescu Perpessicius moare la locuinţa sa din Bucureşti. Ca un dat al sorţii, eminentul literat, care a lăsat posterităţii cea mai amplă ediţie critică a operelor eminesciene, a locuit mulţi ani în Bucureşti, pe strada M. Eminescu la nr. 122. În prezent pe imobilul respectiv este aplicată o placă de marmură, care menţionează că acolo a locuit ilustrul profesor Perpessicius, cel ce şi-a închinat viaţă operei lui Mihai Eminescu.    

Opera sa critică a fost deschisă tuturor orientărilor literare. Nu a arătat prejudecăţi sau preferinţe. A apreciat toate lucrările cu obiectivitate şi dintr-o perspectivă pozitivă asupra actului literar, indiferent dacă aparţinea unei celebrităţi ca Mihail Sadoveanu, ori vreunui debutant. Eugen Lovinescu, alt mare critic şi coleg de generaţie, a afirmat despre valorosul său confrate că dă dovadă de o bunăvoinţă aproape universală în aprecierea operelor.

Erudiţia criticului este dezarmantă şi se revarsă cu generozitate şi rare accente ironice. Fraza sa este bogată, plin de arabescuri şi graţie, împodobită deseori cu metafore mai sugestive decât textul comentat.

Perpessicuis a fost un creator în critica literară, un eminent profesor, un întemeietor de publicaţii literare, un intelectual integru, un model de urmat în hăţişurile prezentului bicisnic în care am ajuns să trăim.  

George Tătăruş (Bucureşti)