REVERENŢE CRITICE

VEŞNICIA CU PATENT, DE VASILE DATCU

Volumul de proză Veşnicia cu patent, Editura Vremea, Bucureşti, 2005, roman ultramodern românesc, cum îl subintitulează scriitorul Vasile Datcu, în nota persiflant-dominată a întregii scriituri, adună 30 de eseuri, variaţiuni rococo în contrapunct ideatic satiric la celebra aserţiune a poetului-filosof: veşnicia s-a născut la sat. Argumentul insinuant şi convingător apare de pe copertă, de la metafora patent, ilustrativă pentru apetenţa profesională a inginerului şi a brevetelor sale de invenţii şi inovaţii din domeniul construcţiilor de nave, care se dovedeşte la fel de... inventiv şi în sfera creaţiei literare prin colaborări la publicaţiile Dunărea, Porto-Franco, Flacăra, Luceafărul, cu debut publicistic în poezie, în 1985, urmat de cel editorial, un an mai târziu, într-o antologie de grup, cu povestirea Caseta. Vasile Datcu bate la porţile consacrării literare după încercări de lirică (Premiul de poezie al revistei Flacăra) şi de dramaturgie (Moartea albă, piesă de teatru, nepublicată), odată cu proza de-o diversitate derutantă: Singurătatea în tranzit, călătorii, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991; Timpul şi cultura europeană. Timpul etern, eseu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000; Paznic la uşa nopţilor, proză scurtă, la aceeaşi editură, în 2002.

Veşnicia cu patent, izbânda literară a scriitorului Vasile Datcu, rămâne aşadar un eseu amplu, în care nu naraţiunea sau descrierea portretistică sunt definitorii, ci analiza, comentariul, interpretarea şi caracterizarea, iar stilul are valenţe de cronicar, nu de letopiseţ, ca la Ureche, Costin sau Neculce, ci de cronicar de spectacol, teatral sau muzical; viaţa la ţară este văzută ca un spectacol de teatru cu accente de comedie bufă, iar chipurile protagoniştilor sunt luate de pe... simezele cu sonorităţi plastice de Tablouri dintr-o expoziţie mussorgskiană. În plan ideatic, la Vasile Datcu există o viziune... antiidilică a satului, care anulează tonalităţile sentimentale grave şi dă textului literar o turnură moromeţiană, un tip de umor de câmpie, muntenesc, altul decât aerul aspru din proza rurală din Ardealul lui Liviu Rebreanu, sau melancolic insidios din orizontul sătesc al Moldovei lui Ion Creangă. Tenta satirică din Veşnicia cu patent are inflexiuni de câmpie largă, dunăreană, de Bărăgan ars de soare, cu vorbe în doi peri, cu săgeţi şi mârâieli între colţi arătaţi sfidător îi zeflemea curtenitoare, proză de calitate, inconfundabilă, de brand epic de la Dunărea de Jos, de unde au plecat Istrati, Sebastian sau Fănuş Neagu. Autoironia, scrisul în răspăr, cum spune, elegant şi cu cravata de ceremonie, scriitorul Viorel Coman, face tot dichisul stilistic ale prozatorului Vasile Datcu, care-şi păstrează maniera artistică în aceeaîi gamă vivace, constantă: Casa noastră e aşezată la răspântie... Cu vrerea străbunului stă aşa de peste o sută de ani; prin vrerea mea o să mai stea o sută, pag. 7. Detaşarea este cuminte, pragmatică iar sictir-ul este provocator, dar de-o nobleţe izvorâtă din filosofia veşniciei satului: Din această cauză, prin curte se vânzolesc întotdeauna vecinii. Mai la începuturi, o făceau de-ai dracu’ – ziceau că: ce v-aţi pus voi casa pleaşcă în drum?! Mai târziu din interes; nu ieşeau niciodată cu mâna goală sau cu stomacul neomenit, (Ibid.).

Vasile Datcu practică nonşalant, detaşat şi neiertând pe nimeni un tip de umor, în care se include şi pe sine în tirul satirei fără limite, nici măcar de circumstanţă sau de minimă eleganţă controlată... Verbul său, între neaoşul abia strunit şi ironia din vârful limbii, dă prozei sale o notă de identitate cu totul particulară, încât ar fi deajuns să-i fie decupat doar un fragment dintr-un text literar, ca să i se recunoască semnătura, ADN-ul stilistic; ca un acord muzical luat la întâmplare dintr-o lucrare beethoveniană şi să fie intuită tocmai simfonia dirijată de Herbert von Carajan... Paralela pare puţin forţată dar epicul lui Vasile Datcu este atât de... personalizat, încât tocmai acesta este călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al prozei sale, cu tonalităţi de... canon, de încadrare în tipare stilistice, ca un Coral preclasic.

Scriitorul a simţit... pericolul manierismului şi atunci a plusat, a apăsat pe tuşe grele, şi-a nuanţat stilul şi a mizat pe efectul placebo, sfidând arogant şi inteligent, cu un tip de umor între Povestea vorbei şi arta disimulării: Când m-am făcut mai mare, milos pe suferinţele păsăricii călărite - pe atunci aşa credeam, că suferă - am bătut în cuie o tablă în vârful parului, să aibă loc păsăricile, una lângă alta. Dar, pezevenghii, tot călare stăteau, pag. 8. Chiar când şarja este incisivă, fără mănuşi, neprotejând pe nimeni, nici pe cei apropiaţi: Tata, când se află în stare normală, este meditativ şi aspru; când bea, e vesel şi tandru, Ibid; chiar şi atunci, ironia subtilă, cu nuanţări de... aria lui Figaro din actul II, are o impetuoasă nevoie de a caricaturiza oameni şi tic-uri verbale, năravuri şi atitudini, ifose şi bon-ton de prost gust: ...moş Culai trecea prin curtea noastră cu măgar cu tot. De-abia mergea bidiviul, trăgând după sine o cotigă plină cu produse de furat, (Ibid). Are şi ironii... ideologice, de răspăr politic: Era pe vremea când duşmanii de la Răsărit ne erau... prieteni, pag. 9, şi nu întâmplător Vasile Datcu s-a implicat, revoluţionar, eficient şi militant, în evenimentele din Decembrie 1989. Mai în glumă, mai în serios, scriitorul impune un stil în materie de... luat peste picior, de la cele sfinte până la banalităţi fruste, nu se iartă nici pe sine, ca de fiecare dată: Ca mai toate geniile omenirii, precum şi personalităţile mari, cele mici, oamenii obişnuiţi şi proşti, primele clase le-am făcut în satul natal, pag. 11; şi adună, fixează elementele definitorii ale unei şcoli satirice, de la Bacalbaşa la Brăiescu, de la Caragiale la Băieşu, de la Vasile Datcu... la Vasile Datcu. Dominanta prozei satirice a autorului Veşniciei cu patent este, cum spuneam mai sus, şarja, pe identitatea sa inconfundabilă, pe o densitate autobiografică, în cea mai cinstită şi altruistă luare la rost, pentru că nu-şi iartă nimic, nici gesturi, nici gânduri ascunse, cu intenţia perversă de a se detaşa de zgura civică, socială, personală, pe care o pune la zid, pe un joc riscant între important, esenţial şi derizoriu. Apoi, se detaşează ca un justiţiar de-o factură cu totul specială, între blândeţe, decurgând din educaţia primară, nativă, şi duritatea uşor controlată de tradiţii bazate pe sfatul bătrânilor şi regula... bătăii rupte din Rai: ...pe când eu mi-am consumat anii înfrăţindu-mă cu tot felul de iluzii deşănţate..., pag. 12.

Există atâta îndârjire de a anihila preţiozitatea exprimării în proza lui Vasile Datcu, încât înşelat de anafoare ale stilului său, parca şi-ar da peste mână, ca să-şi potolească ţâfna ironică, persiflantă şi caricaturală. Este însă atât de bine intenţionat, de onest şi de rezonabil, când trece la moralitate, consecinţe etice şi modele de urmat ori de... condamnat, încât cititorul ezită să-l încadreze între şcoala moralistului Voltaire şi a Caracterelor lui La Bruyère.

Veşniciei unei lumi fascinante i s-au găsit mereu alte unghiuri din care să fie surprinsă, în mereu alte ipostaze umane, dar cu o constantă impresionantă - perenitatea, omenescu, inconfundabilul etnic, etica şi moralitatea – potrivit personalităţii fiecărui scriitor, iar felul cum l-a văzut fiecare pe ţăranul român şi lumea lui fabuloasă s-au potenţat în originalitate şi unicitate stilistică. Vasile Datcu rămâne profund original pentru că n-a vrut să... împrumute nimic de la iluştrii săi înaintaşi îi bine a făcut, deoarece Veşnicia cu patent este o proză robustă, cu valenţe stilistice definitorii pentru o altă secvenţă temporară, istorică şi pentru un alt colţ de ţară, cu o iconografie rustică, de neamuri amestecate, la mal de Dunăre. Scriitorul cultivă cu anume ostentaţie un alt tip de atitudine faţă de lumea înconjurătoare, când îşi permite luxul să se flageleze şi să-şi atribuie orice păcat sau ipostază nefericită: ...să fii unic şi să fii prost. Eu, atunci, le îndeplineam pe amândouă cu prisosinţă, pag. 16; sau, când din orice secvenţă, din orice crâmpei de viaţă face un spectacol, o tevatură măiestrită de imagini, reacţii şi umiri, în aceeaşi tonalitate de jovialitate şi nonşalantă sictireală à la Păcală: Pentru o clipă şi-a desfăcut larg picioarele, fusta alunecându-i în sus de genunchi, în ochii mei deschizându-se ceva aşa, întunecat, misterios, profund... nedefinit... Am văzut atunci ceea ce nu mai văzusem!, pag. 17.

Şarmul stilistic stă şi în faptul că are disponibilitatea să descrie scene din experienţa de viaţă, din copilărie, fără oprelişti, fără tabu-uri, fără interdicţii ipocrite, cu reacţii fruste, cu puncte de vedere... neortodoxe, cu o uşoară tentă de perversitate lexicală, de erezie lingvistică. Eroticul infantil, manifestat mai mult ca o nevoie de a-şi explica, copil fiind, misterul unor fiori inexplicabili, este până la urmă tot un prilej de a lua peste picior lucrurile serioase, intime, şi o face cu o tentă îngroşată, mai ales în scenele cu lumina protejată, de-o picanterie şi de-o hilară viziune à la Boccacio, iar tehnica literară rămâne tot în zona artei disimulării, ca un atentat la pudoare minimalizat prin exagerare şi mirări de circumstanţă.

Doar când vorbeşte despre moarte, moartea ţaţei Floarea, săteanca cu care a împărţit lectura celor 13 volume din În căutarea timpului pierdut de M. Prust sau moartea mamei, Vasile Datcu lasă jos garda persiflării şi a zâmbetului complice, şi doar atunci o nostalgie ca o missa liturgică modifică tonalitatea de coloratură vivace atât de particulară stilului său.

Prozatorul scrie nu cu intenţia de a schimba lumea, ci din nevoia de a se descătuşa de presiunea veşniciei..., cu tot epitetul ironic adăugat, a acelui mediu intim, pe care se preface că-l ia în tăbârcă, dar pe care îl regretă, pe care şi l-ar dori, un colţ de Rai nostalgic din care a plecat fără voia sa... Aleargă bezmetic după o lume, pe care a pierdut-o maturizându-se; după un univers, din care e evadat prin cultură, crezând că a apucat pe Dumnezeu de-un picior, iar tot tapajul sarcastic, umoristic al prozatorului vine din revolta că această veşnicie, dincolo de coordonatele patetic-filosofice, s-a depreciat, s-a pervertit într-o epocă strâmbă, demolatoare ideologic, şi imposibil de redresat la parametrii ideali ai copilăriei idilice.

Vasile Datcu este revoltat mai degrabă de faptul că ancestrala, tradiţionala veşnicie de la sat s-a tot compromis din considerente de... aliniere la civilizaţie, la Internet şi la TV prin cablu, ca şi la golănia generalizată, care au afectat naivitatea şi simplitatea ţaţei Florica, şi inocenţa copiilor născuţi, fie pe malul Ozanei cea frumos curgătoare, fie pe malul Buzăului învolburat de stihii ale Istoriei.

Autorul Veşniciei cu patent se vrea cinic, ironic, persiflant, insinuant detaşat de toată atmosfera bucolică a unei lumi aparent simplă, primitivă şi abrutizată de muncă şi de o Istorie nedreaptă şi oferă ipostaza unui nostalgic mai mult trist decât batjocoritor. Îl sperie distanţa, golul, depărtarea de acel spaţiu, areal vital odinioară, la care nu mai reuşeşte să ajungă nici măcar când se întoarce în casa părintească, pe uliţele satului, unde veşnicia dă semne că se prăbuşeşte în găurile negre ale globalizării nivelatoare şi nimicitoare.

Prozatorul Vasile Datcu ţipă după bucuria nevinovată a copilăriei, cu moşii Culai, Cartoafă, Miştoc, Nae sau Cotigă..., cu ţaţele Floarea, Leana, Mariţa sau Gheorghiţa, în care încăpeau toate fericirile din lume, cu pupezele din tei, cireşile Măriucăi, şi Ozanele frumos curgătoare ale confratelui său de la Humuleşti, şi-i este atât de dor de veşnicia satului său de pe coclaurile Buzăului, încât nu îndrăzneşte s-o demonetizeze prin inflaţie de nostalgie la paritatea alarmantă în momente de criză generalizată. Este atât de afectat de pierderea acestui paradis, încât se ruşinează ca de un păcat şi are gesturi de muiere de la ţară care muşcă colţul baticului, neştiind să mai facă şi altceva cu sufletul său.

Arta disimulării are la Vasile Datcu nuanţări şi accente între mârâiala insidioasă din câmpia Deliormanului şi gura slobodă fănuşiană, pentru că amintirile pe tema veşniciei satului sunt evocate satiric, băşcălios chiar, cu aerul nonşalant, cabotin deliberat, de a le atenua presiunea emoţională şi obţine, pervers, cu maximum de intensitate efectul invers: ...pentru că ţăranii, care între timp deprinseseră meşteşugul hoţiei – cel puţin în ultima vreme furau de zvântau tot ce le intra sub mână - deşi săraci lipiţi, nu duceau lipsă de nimic, pag. 37. Cochetează şi cu arta portretului şi desenează în cuvinte cu încărcătură semantică deturnată, în pastă densă, cu epitete aspre în nuanţe de caricatură chipuri de ţărani, mai mult cu metehne şi păcate omeneşti decât ca icoane bucolice ale veşniciei satului, modele la-ndemână, ţaţa Floarea, Mitică Boerul, tatăl, pe care nu-l protejează în niciun fel, mama, cu toată aura de duioşie, cu care o învâluie, săteni de toate vârstele şi de toate capriciile, nazurile, ifosele şi hachiţele: Faţă de alţi proşti, Toderică al nostru a rămas, fără tăgadă, un personaj valoros... era mereu, pretutindeni: la nunţi, pomeni, botezuri, hore, chiolhane, chermeze, anomastici, morţi, aldămaşuri, şezători, clăci..., pag. 46-47. Portretele de ţărani, creionate mucalit între Păcală şi Tândală sunt nuanţate de-o îngăduiţă şugubeaţă: Deşi semănau ca nume, la chip sunt de-antregul diferiţi: nea Baluc, mic, îndesat, cu ochi mici şi vioi, blond, bucălat în obraji, cu mers legănat; nea Bulac, înalt, subţire, grav, piele albă şi senină, ochi meditativi, mers ţeapăn, pag. 49-50; sau cu simpatie îngăduitoare pentru ţăranca Frusina: Ţaţa e o femeie tare simpatică; cândva chiar atrăgătoare, falnică şi nurlie, acum însă bătrână, sâsâită şi surdă. Dar surdă bocnă!, pag. 52; chiar cu nuanţări hilare: Văcarul din satul nostru este întruchiparea perfectă a ideii de văcar: în puţine cazuri mi-a fost dat să întâlnesc o aşa asemănare între idee şi materie..., pag. 55.

Vasile Datcu încearcă, spuneam mai sus, să râdă mânzeşte de ceea ce iubeşte din satul veşnicie şi al copilăriei sale, de ceea ce admiră sau regretă că se degradează, că nu mai poate fi acolo din motive de vârstă şi de schimbare de statut civic / copil de ţăran cu semnul divin al veşniciei înscris pe frunte, devenit orăşean cu tabieturi culturale şi asfalt sub picioare, incapabil să mai vibreze la cântecul cucului, anunţând primăvara, ieşirea la arat şi la miresmele podgoriilor la cules de vie, şi o face printr-un stil în contrapunct sentimental. Fiecare poveste, eseu, capitol, sau cum vreţi să-i ziceţi, din Veşnicia cu patent, descrie cu încrâncenată ostentaţie părţile vulnerabile, tarele, petele de culoare ale veşniciei satului, pentru ca prozatorul să-şi protejeze ataşamentul faţă de această lume perpetuă, stabilă şi nedreptăţită de toate orânduirile sociale sau politice, chiar şi atunci când ţăranul român a fost... forţat să fie fericit!

Într-o notă caldă, luminoasă şi frumoasă, parcă din nevoia de a-şi pondera şi de a-şi motiva arţagul zeflemitor, Vasile Datcu face cel mai... antifrumos, cinstit şi onorabil, portret al ţăranului român: ...când e vorba să-şi dea pe gratis libertatea, o face cu toată voia, dar când e să i-o ia altul, e de rău, pag. 117. Aceasta nu-l împiedică însă pe umoristul prozator să prezinte şi scene de-o intimitate frustă, sfidând orice pudoare prin exces de normalitate pentru nevoi biologice, cărora le anulează promiscuitatea prin sictir descriptiv, ca-n Poveste cu pistrui, pag. 62-69; o relatare cu lux de amănunte a locului unde vodă merge singur, de-o familiaritate hilară, în contrapunct de la gravitate la burlesc. Există în proza din Veşnicia cu patent, pe alocuri, subiecte, portrete şi descrieri deşuchiate, când prozatorul râde în hohote de cele sfinte, dar nu din icoanele de la biserică, ci din icoanele veşniciei satului românesc; şi nu pentru că ar fi... de râs, ci mai degrabă din convingerea că universul acesta ancestral, veşnic, veşnicit a fost zdruncinat din stabilitatea şi frumuseţea lui statornicită de vreme, de vremuri nevolnice care s-au năpustit peste ţăranul român, ca o pacoste, ca o pecingine. Râsul de ceea ce era de râs din ceea ce mai rămăsese din... veşnicia frumoasă şi spectaculoasă a satului rămâne până la urmă o formă de protest, de revoltă a fiului satului.

De aceea, Vasile Datcu scormoneşte insistent, pe o partitură umoristică în crescendo, în zgura, care compromite statutul de veşnicie rurală, neiertând pe nimeni, pe sine, copil, pe cei dragi, pe vecini, tocmai pentru că simte pericolul care ameninţă viaţa idilică de la ţară, poate din altă literatură, a lui Duiliu Zamfirescu sau chiar Ion Creangă.

Şi-atunci, scriitorul Vasile Datcu... plusează sugerând un univers rural, pe care-l împarte ironic între proşti şi deştepţi, dar sensul celor două antonime pare cel mai adesea deturnat, dincolo de limita semantică de Dicţionar; ceva între stricto senso, idiot, incult, senil, şi mai blândul apelativ, marcat de o undă de simpatie, vrând să însemne exact altceva, adică, prostule şi nu prea!, ca în expresiile: bă, deşteptule!, ...că deştept te-a mai făcut!, ori deştept ca noaptea!: Mă, Gheorghe, să ştii: deşteptul râde de oricine, iar prostul de orice, pag. 171.

Există, în proza de atitudine a prozatorului Vasile Datcu, o insistentă intenţie de anulare a unui mit, a unei imagini idilice, bucolice a satului, fixat pe canon-ul preclasic al veşniciei, cu intenţia disimulată a clişeului livresc, poetic, filosofic.

Iar cartea Veşnicie cu patent se constituie într-o frescă (un termen de care s-ar putea... speria neîncrezătorii, cârcotaşii), a satului românesc contemporan, care mai păstrează încă o aură de veşnicie, în ciuda schimbărilor năucitoare provocate de... intenţiile fără acoperire ale unei ideologii anacronice şi falimentare, ca şi de... alinierea la globalizarea inevitabilă şi cam tot la fel de păgubitoare...

Dumitru Anghel

........................................................................................................................................................................................................................

NOSTALGIA LUI HEIDEGGER DUPĂ ESENŢA ANISTORICĂ A OMULUI

Cu toate întorsăturile şi meandrele ei, gândirea lui Hediegger a căutat sensul existenţei omului. Încă de la apariţia cărţii sale principale, în anul 1927, Sein und Zeit şi până la ultimele sale scrieri, el şi-a dezvoltat excursul sondând sensul existenţei. Aceasta printr-o perpetuă căutare şi perseverenţă pentru receptarea apelului Fiinţei. Filozoful  de la Freiburg a dorit să reediteze o încercare mai veche în filozofia omenirii de a înţelege o esenţă abstractă, anistorică a omului. În acest sens îl ia ca martor pe poetul romantic Holderlin, iubitori amândoi ai filoSofiei greceşti, astfel îşi exprimă Heidegger nostalgia după ancestralitatea armoniei fiinţei umane cu pulsaţiile cosmice, a unei osmoze între existenţă şi logos. El exprimă, printre altele, anxietatea omului într-o lume a noilor dimensiuni satanice (Martin Heidegger, The Question of Being, text dedicat lui Ernst Junger, ediţie bilingvă, New York, 1958, p. 10). Gândirea presocraticilor, Heraclit şi Parmenide, au fost predecesorii poziţiei, în acest sens, al lui Heidegger. În gândirea acestora se oglindea sensul adânc al Fiinţei, al fuziunii dintre ea şi fiinţările ei concrete, fuziune ordonată de logos. Spre deosebire de sofişti, mai ales cu  Platon şi Aristotel, filosofia se îndepărtează de baza fundamentală a originei sale, aşa cum subliniază Heidegger în What is Philsophy (New haven,1956, p. 48 şi 49), Orice fiinţare este în Fiinţă. Autorul lucrări subliniază că Platon prin disjuncţia între lumea ideilor şi lumea lucrurilor a sucombat ireductibilitatea bazei ontologice a Fiinţei ca totalitate de fiinţări şi inseparabilitatea lor de  acestea. Sciziunea irecuperabilă între spirit şi mediu natural, dualitatea dintre subiect şi obiect, fenomen argumentat de cogito-ul cartezian, a propulsat, după Heidegger, starea psihică şi dezolantă a părăsirii Fiinţei, sau uitarea ei, care în epoca actuală a internetului are drept corolar nihilismul. Plonjarea lui Heidegger în filtrarea vieţii cotidiene, privind-o cu ochiul critic şi exigenţa analistului cu conştiinţă adversă faţă de inerţia spirituală, faţă de stereotipia lozincară intrată în vocabularul oamenilor fără o judecată prealabilă, faţă de precaritatea vieţuirii terne, are sensul unui avertisment şi al unui denunţ. Parcurgerea lui Heidegger prin acest labirint social nu uită să sancţioneze simptomele reificării, ale uniformizării materiale, psihice şi spirituale care confirmă depersonalizarea omului într-un mediu social ajuns la alienare, ostil speranţelor  împlinirii lui. Trecând peste denumirea abstractă de păstor al fiinţei pe care a dato omului, filosoful  din Freiburg a accentuat asupra unicităţii şi originalităţii fiinţei umane, asupra necesităţii eliberării omului din chingile facilităţii create tot de el şi înălţării lui către orizontul libertăţii; Heidegger aşează în conul de lumină legitimitatea aspiraţiei autenticităţii fiinţei umane şi propune angajarea filosofiei la realizarea acestui imperativ. Polemizând cu Sartre, el afirmă, că umanismul filosofic nu porneşte de la oameni, ci de la Fiinţă, (Martin Heidegger - Brief uber den Humanismus în Wegmarken, Frankfurt am Main, 1967, p. 160),în pofida elanului umanist care îl inspiră aprioric. Nostalgia după esenţa anistorică a omului provine şi din sentimentul de teamă pe care filosoful îl ridică, învăluindu-l în coaja angoasei, la rangul de stare metafizică esenţială. Frica nu este un sentiment elementar, empiric, limitat, care intervine la apariţia unui pericol concret, ci, spune filosoful, este o tulburătoare stare sufletească indeterminată, care semnalizează omului, la nivel metafizic, că în societatea creată de el nu se simte în siguranţă, că fiinţa lui se află în permanenţă ameninţată de pericolul desfiinţării. Temeiul angoasei este însuşi faptul de a-fi-în-lume, scria Martin Heidegger în Sein und Zeit, Eraste Halfte, Dritte Auflage, Max Niemeyer Verlag, 1931, p. 186.

Prin angoasa, de care vorbea, ce se străduieşte să străpungă carcasa mulţumirii de sine, a banalităţii cotidiene, omul are revelaţia că trăirea lui este încadrată şi mărginită de neant. Ceea ce spunea Montaigne că a filosofa înseamnă a învăţa să murim se insinuează imperceptibil şi persuasive în menirea pe care Heidegger o dă filosofiei sale. În trăirea neautentică omul disimulează sfârşitul său, i se sustrage, se calmează prin cufundarea în viaţa de zi cu zi; trăirea în faţa morţii îl readuce în ineditul autenticităţii, îl face să trăiască ritmurile Fiinţei care ţâşneşte ca o fântână arteziană în existenţa lui. Filosoful spunea că: În măsura în care este, moartea este în esenţă totdeauna a mea (Sein und Zeit, p. 230). În continuare filosoful urmărind drumul spre autenticitate ajunge la concluzia unui paradox: conştientizăm ceea ce suntem în momentul în care nu mai putem exista, ascultăm cum ni se spovedeşte din străfunduri vocea Fiinţei în momentul în care încetăm s-o mai auzim.

Reîntoarcerea la paradisul pierdut, cu nuanţe şi implicaţi teologice, (dezvoltată în gândirea lui Heidegger, în ultima perioadă a vieţii sale), este construită din nostalgia după întoarcerea idilică şi bucolică la natură şi impulsul spre trezire a surprinzătoarei forţe secrete a limbajului supus receptării Fiinţei. Filosoful ridică esenţa şi funcţia cuvântului până la mistica pitagoreică a numerelor. El substituie apologia limbajului prin apologia tăcerii, lansându-se într-un paradox în interpretarea limbajului: nu prin exprimarea coerentă a frazelor construite din cuvinte, ce au o logică şi coerenţă în transmiterea gândului, ci prin ascultarea lor, prin capacitatea de a-se-lăsa-supus (Unterwegs zur Sprache - Pfullingen, Gunter Neske Verlag, 1965, p. 255), poate acesta recepţiona tensiunea abisală unde încolţeşte tainic sensul; atunci când exprimarea acceptă pietatea solemnă a spusei tăcute se deschid graniţele spaţiului sacru al Fiinţei care îngăduie percepţiei umane să intre către arhe, către origini, să-şi înţeleagă nedesluşitul rost al Firii (Rilke), sau, să străpungă ca un fulger prăpastia Fiinţei, cum spunea Nietzsche.

Opera lui Heidegger în care găsim convingerea acestuia potrivit căreia cunoaşterea umană va izbuti cândva să găsească un luminiş în semi-zeitatea Fiinţei întreţine acele irizări care îi înstelează nostalgia după esenţa anistorică a omului.

Alexandru Florin Ţene (Cluj-Napoca)

........................................................................................................................................................................................................................

CETĂŢENI AI SPIRITULUI UNIVERSAL, DE LUCREŢIA BERZINTU

A apărut, zilele astea, o carte de autentic interes, Cetăţeni ai spiritului universal, datorată unei ziariste române cu un destin aparte. Plecată din Iaşii Moldovei, ea a decis să trăiască în Israel, unde, în pofida a numeroase neînţelegeri şi chiar greutăţi, continuă, cu o obstinaţie nobilă, să slujească, asemenea unei consacrate vestale a scrisului, limba română şi idealurile de conlucrare şi solidaritate universală. După cum subliniază o serie de confraţi, această carte poartă o semnătură de seriozitate şi probitate profesională: Lucreţia Berzinţu. Autoarea cărţii, destul de puţin cunoscută în ţară, deşi este prezentă adesea în publicaţii, mai ales on line de pe mapamond, îşi dovedeşte şi prin această recentă apariţie editorială, un talent indiscutabil, dar mai ales – lucru destul de rar în rândurile condeierilor de limbă română - principii morale curate – dar şi un bun fler profesional! Spre deosebire de cvasimajoritatea ziariştilor din România, Lucreţia Berzintu nu este un cititor de prompter sau suport de microfon, ci un interlocutor extrem de plăcut, cu un larg orizont cultural, capabilă să confere discuţiei un nivel elevat, interesant, bogat în referinţe cu certă valoare documentară. În plus, Lucreţia Berzinţu dovedeşte, faţă de fiecare din interlocutorii ei o vădită prietenie şi consideraţie. Ea nu doreşte să se pună pe sine în lumină, ci, prin întrebări insistente, fără a fi agasante, scoate la iveală date revelatorii pentru personalitatea intervievată. Ea nu are parti pris-uri doctrinare, ideologice sau de altă natură şi, indiferent de opţiunile interlocutorului ei, scoate în lumină contribuţiile celui intervievat la patrimoniul cultural-spiritual sau la viaţa publică românească, la sporirea şi îmbogăţirea valorilor spiritualităţii universale. Pentru că, şi prin cartea de faţă, Lucreţia Berzinţu demonstrează, discret şi deloc triumfalist, că românii de pretutindeni nu sunt doar mâncători de lebede sau cerşetori prin metrouri şi în punctele aglomerate din marile centre urbane ale Europei, ci şi contributori de seamă la promovarea marilor valori spirituale ale umanităţii. Cartea se numeşte, sugestiv şi motivat, credem noi, Cetăţeni ai spiritului universal. Prin interviurile cuprinse în acest recent volum, Lucreţia Berzinţu nu a urmărit senzaţionalul ieftin, facil, dar modul abil în care conduce fiecare dialog avut i-a permis să pună în lumină şi multe aspecte senzaţionale, fără a cădea în trivial, în mediocritate. Lucreţia Berzintu face dovada descoperirii ingredientelor şi trăsăturilor elevate ale ziaristului cu har şi talent: responsabilitatea, independenţa, sinceritatea, exactitatea, imparţialitatea, fair play-ul şi decenţa.

Chiar dacă în ţară, adică aici, în România, cartea a trecut aproape neobservată, obligând-o pe autoare să se întrebe cum se face oare că ea este mai preţuită în străinătate decât în ţara ei natală, apariţia ei  a atras atenţia cunoscutului scriitor Dorel Schor, membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi al Uniunii Scriitorilor din România, care arată pe coperta acestei cărţi: Lucreţia Berzintu (Flory) este un caz special,  adică deosebit. O ziaristă româncă, trăitoare în Israel, interesată de fenomenul cultural românesc, pe care îl urmăreşte pe toate continentele. Interviurile ei sunt un fel pasionant, dar amabil, de a sta de vorbă:cu o pictoriţă din România şi alta din Israel... sau cu un poet din Canada, cu un poet din România, sau cu primarul din Chişinău, cu un mare scriitor israelian (l-am numit pe Mirodan), cu un activist cultural, cu un coleg jurnalist din Canada sau altul din Australia. Sau Statele Unite...

Lucreţia acoperă o mare arie (şi geografică şi de interes) pentrucă – amănunt adevărat – ea are reportofonul în poşetă chiar şi atunci când se duce la cumpărături sau se bronzează pe plaja mediteraneană.

La rândul ei Ligia Diaconescu, director general al revistei internaţionale Starpress este de părere că: Ziarista corespondent la Agero (Germania), la Romanian Vip (SUA), la Phoenix (SUA) şi multe alte publicaţii, devotată jurnalismului, cu o documentare atentă şi la obiect a reuşit să fie cunoscută în mass-media din diaspora şi din ţară ca un jurnalist profund, nu de puţine ori scriind materiale incendiare, anexând întotdeauna documente doveditoare.
Un om cu un deosebit bun simţ, nu doar o dată a sărit în sprijinul semenilor pentru a-i ajuta, nerămânând indiferentă la problemele lor.

Lucreţia Berzintu, după cum spuneam, locuieşte în Israel,  de 13 ani şi dovedeşte, prin tot ce face şi scrie, în presa lumii, că iubeşte şi respectă ţara ei de adopţiune, militând pentru apărarea Israelului împotriva duşmanilor şi detractorilor lui.

Ea dovedeşte, însă, multă probitate morală şi onestitate, slujind cu credinţă şi consecvenţă unul din principiile ei definitorii: ADEVĂRUL. De altfel, într-un interviu acordat lui Octavian Curpaş, din Arizona, SUA ea îşi afirma crezul: Pot spune cu toată convingerea că Israelul m-a surprins frumos, ţara este minunată şi faptul că am călcat pe locurile menţionate în Biblie m-a emoţionat în mod deosebit. Publicista sublinază frumuseţile şi valorile de pe meleagurile noastre, fiind totodată cutremurată de ororile Holocaustului despre care ştie acum mai mult, direct de la cei care l-au simţit pe pielea lor, din presă, din muzee, precizând că acesta este un capitol care trebuie ştiut şi însuşit de fiecare român. Trăind în mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers – spune în interviul citat Lucreţia Berzintu. Iar referitor la adaptarea ei aici, ziarista afirmă: Pentru mine a fost relativ uşor, fiind bine primită de Comunitatea evreilor din România, comunitate care număra la un moment dat peste 400.000 de cetăţeni. (...) Trăind printre evrei, le respect tradiţia, dar nu mă opreşte nimeni să nu-mi respect şi tradiţia mea creştină.

Lucreţia Berzintu, s-a născut pe meleaguri băcăuane, apoi a trăit o vreme la Iaşi. După lovitura de stat din decembrie 1989, Lucreţia Berzinţu a avut în România o bogată activitate economico-socială, fiind şi om de afaceri. Totul a mers bine, mărturiseşte ea, până când una din fabricile de stat din Bucureşti nu a plătit toată marfa ce i-am importat-o. În urma unui şir de procese pentru plată, corupţia a învins. Astfel, am hotărât să părăsesc România, să plec oriunde în lume.  Iar acest oriunde a însemnat Israelul, ţară de care se simţea atrasă prin bogata şi fascinanta tradiţie culturală şi spirituală a Ţării Sfinte, dar şi de experienţa ei de viaţă alături de cetăţeni de origine evreiască.

Scriitorul, publicistul şi editorul Ion Prelipcean, în prefaţa cărţii, îşi avertizează cititorii: Cititorului îi rămâne surpriza de a descoperi cetăţeni ai spiritului universal, fără cetăţenie pământeană, îndeosebi civilizaţia omenirii reprezentată de evrei de excepţie şi români care ne fac cinste. Oameni cu care ne mândrim şi lângă care am vrea să rămânem alături cu drag.

Lucreţia Berzintu a scris Cetăţeni ai spiritului universal, o carte de referinţă pentru arta interviului, o carte care, cu certitudine, va fi avută – obligatoriu, credem, noi, în vedere, ca lucrare model, în toate cursurile şi manualele şcolilor de jurnalistică din România.   

În acelaşi timp, însă Cetăţeni ai spiritului universal rămâne o veritabilă carte de spirit. Autoarea ei nu şi-a propus să dialogheze doar cu personalittăţi dintr-un anumit domeniu, limitat, de activitate. De aceea, în paginile ei citim interviuri interesante, extrem de bogate în informaţii ce nu privesc exclusiv viaţa şi cariera celui intervievat, ci oferă şi date relevante despre lumea românească, despre aspiraţiile (dar şi eşecurile) unor generaţii mai noi sau mai vechi. În paginile cărţii Lucreţiei Berzinţu ne întâlnim cu primul  (şi din păcate singurul) astronaut român Dumitru - Dorin Prunariu, cu scriitorii Cezar Ivănescu, Al Mirodan, Dorel Schor, cu ziaristul Ovidiu Eduard Ohanesian, care a făcut parte din grupul celor patru ziarişti români răpiţi în Irak, cu scriitorul Ion Murgeanu, prof. dr. Dan Brudaşcu, senatorul român Iulian Urban, pictoriţa Luiza Cala, ca şi cu poetul Alexandru Cetăţeanu, directorul celebrei şi prestigioasei reviste canadiene de limbă română, franceză şi engleză Destine literare; cu Ileana Andrei Cudalb, important om de cultură şi consul la Ambasada României din Canberra - Australia, cu pictoriţele israeliene Liana Saxone – Horodi sau Leopold Marta Indig, cu prestigiosul poet Andrei Fischof, originar din Turda,  ori cu distinsul publicist Mirel Horodi şi mulţi alţii; dar, mai ales, avem rara bucurie să o reîntâlim pe Lucreţia Berzintu (Flory) – aflată la prima ei carte de interviuri.

Lectura acestei splendide cărţi este, cu certitudine, un regal, cititorului oferindu-i-se motive suficiente de satisfacţie spirituală şi de reală îmbogăţire a orizontului său de cunoaştere.

Iată, cred eu, suficiente motive care justifică reluarea inspiratei sintagme: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Dan Brudaşcu (Cluj-Napoca)